articole teologie lutherană

Martin Luther era foarte conștient de faptul că majoritatea credincioșilor nu citesc și nu studiază teologie. Mai degrabă, majoritatea credincioșilor aud, experimentează și trăiesc teologia Bisericii în închinarea liturgică a Bisericii. Astfel, prin participarea la liturghie, credincioșii aud și învață Evanghelia. Prin participarea la liturghie, poporul lui Dumnezeu învață despre iertarea păcatelor pe care o primim în Cristos, Fiul lui Dumnezeu care devine om asemenea nouă și se oferă pe sine ca jertfă pentru păcatelor noastre, pentru noi și pentru a noastră mântuire. 

Ascultarea nu trebuie folosită pentru a obține mântuirea în lumea viitoare. Descrierea pe care Martin Luther o face copiilor lui Dumnezeu corespunde poruncii divine. Astfel, copiii lui Dumnezeu fac ceea ce este bine pentru că îl iubesc pe Dumnezeu ci nu din motive egoiste. Ei nu caută nicio răsplată decât să îl bucure pe Dumnezeu și să facă voia Lui. Ei ar fi dispuși să facă binele chiar dacă — ceea ce nu este posibil — n-ar exista nici recompensă, nici pedeapsă, nici cer și nici iad. Copiii lui Dumnezeu știu însă faptul că Dumnezeu le va răsplăti ascultarea. Dar cine ascultă pentru că dorește această răsplată, nu ascultă cu adevărat și, prin urmare, pierde răsplata. Astfel de oameni nu caută gloria și voia lui Dumnezeu, ci urmăresc egoist propriul lor bine chiar și în relația lor cu Dumnezeu. Nimeni nu poate și nici nu trebuie să înțeleagă sau să dorească împărăția lui Dumnezeu ca împlinire a dorinței sale naturale de fericire. Dimpotrivă. Împărăția aceasta este ea însăși fericire. Suntem fericiți când Dumnezeu domnește în noi și noi suntem împărăția Lui. Așadar, trebuie să dorim ca Dumnezeu să domnească în noi — ceea ce este cu adevărat fericirea noastră — pentru ea însăși și nu ca mijloc de mântuire. Altfel, nu vom primi nici Împărăția, nici mântuirea. Căci aceasta din urmă este doar urmarea Împărăției. Mântuirea este reversul voii lui Dumnezeu. Nu putem dori mântuirea doar de dragul mântuirii. Pe scurt, trebuie să fim evlavioși pur și simplu pentru a fi evlavioși — adică pentru Dumnezeu.

Dumnezeu este singurul Creator. El oferă pur și simplu și o face într-un mod liber. Acest lucru este adevărat — așa cum am văzut în articolul precedent — nu doar în ceea ce privește existența naturală a omului, ci este adevărat în același sens strict și cu privire la existența teologică a omului, la situația și valoarea sa înaintea lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu Creatorul determină în mod fundamental înțelegerea omului despre sine — despre mântuirea sa — la fel de mult ca și despre viața sa pământească. Din acest motiv, Martin Luther caracteriza credința în Dumnezeu Creatorul ca fiind adevărul decisiv suprem. Într-o predică din 1523, Luther ne spune faptul că al mărturisi pe Dumnezeu Tatăl Atotputernicul, Creatorul cerului și al pământului este, fără îndoială, cea mai înaltă expresie a credinței noastre. Acela ce crede cu adevărat acest lucru a fost deja justificat, fiind din nou pus pe drumul cel bun și a ajuns în locul din care Adam a căzut. Puțini ajung să creadă pe deplin faptul că el este Dumnezeul care creează și face toate lucrurile. Un astfel de om trebuie să fi murit față de toate lucrurile — față de bine și de rău, față de moarte și viață, față de iad și cer — și să mărturisească din inimă că nu poate face nimic prin propria putere. A mărturisi credința în Creator înseamnă, așadar, a mărturisi propria neputință și faptul că se așteaptă totul doar de la Dumnezeu.

Relația lui Dumnezeu cu lumea este una foarte diferită de relația omului cu lucrarea sa. Odată terminată, lucrarea omului există independent de cel care a produs-o. Astfel, ea continuă să existe și fără om. Însă creația lui Dumnezeu este diferită. Ea nu poate exista nici măcar o clipă dacă Dumnezeu nu o susține. Dumnezeu lucrează mereu, iar realitatea depinde de activitatea Sa continuă și neîntreruptă. Dumnezeu nu a creat lumea ca și cum ar fi fost un tâmplar care construiește o casă pe care apoi, odată terminată, o lase așa cum este și o părăsește. Dimpotrivă, Dumnezeu rămâne alături de creația sa și o susține în tot ceea ce a făcut. Altfel, lumea aceasta nu s-ar putea menține și nu ar putea dăinui.

Luther vedea justificarea ca fiind un verdict sau o sentință pe care Dumnezeu o rostește în dreptul omului. Această sentință este una care ucide și dă viață în același timp. De aceea, Luther preda faptul că acest verdict al lui Dumnezeu este unul performativ, adică unul care face ceea ce spune și spune ceea ce face. De aceea, atunci când Dumnezeu spune că un om este drept, atunci acel om este drept. Justificare, pentru Luther, nu reprezintă momentul în care un om începe să devină drept înainte lui Dumnezeu iar omul trebuie să crească în dreptate de-a lungul vieții prin ascultarea de Legea lui Dumnezeu, momentul justificării depline fiind finalul acestui proces. Martin Luther condamna această viziune scolastică cu privire la justificare și afirma faptul că în momentul justificării, Dumnezeu regenerează omul adică îl recreează ca pe o ființă nouă.

Dumnezeu vrea ca poporul Său să-L cunoască, dar și să I se închine. Dumnezeu vrea ca oamenii să acorde atenție atât teologiei, cât și închinării. Nu vreau să spun că una este mai importantă decât cealaltă, deși există mereu tentația de a spune că teologia este mai importantă decât liturghia. Dar a-l cunoaște pe Dumnezeu este la fel de important ca și a i te închina. Nu are rost să-l cunoaștem pe Dumnezeu dacă nu i ne închinăm. Nu are rost să ne închinăm lui Dumnezeu dacă nu Îl cunoaștem, astfel încât să i ne putem închina în modul în care Dumnezeu dorește să i ne închinăm. Cred că teologia și închinarea, cunoașterea lui Dumnezeu și mulțumirea și glorificarea Lui, merg întotdeauna împreună. Ambele pot fi la un nivel înalt în Biserica noastră.

Relația dintre Vechiul și Noul Testament este caracterizată atât prin unitate, cât și prin diversitate. Pentru Luther, distincția decisivă în Cuvântul lui Dumnezeu este distincția dintre Lege și Evanghelie. Diferența dintre Vechiul și Noul Testament însă nu coincide pur și simplu cu această distincție. Mai degrabă, distincția dintre Lege și Evanghelie trece prin ambele Testamente. Evanghelia se găsește și în Vechiul Testament acolo unde sunt promisiunile lui Dumnezeu. Legea se găsește și în Noul Testament, de exemplu, în interpretarea Legii de către Isus în Predica de pe Munte. Vechiul Testament conține însă mai multă Lege, în timp ce Noul Testament conține mai multă Evanghelie. Conținutul Vechiului Testament este în primul rând despre învățătura Legilor, despre denunțarea păcatelor și despre cerința lui Dumnezeu de a face binele plăcut lui. Conținutul Noului Testament este în primul rând despre har și pace prin iertarea păcatelor în Cristos. Prin urmare, Vechiul Testament poate fi caracterizat ca fiind o carte a Legii, iar Noul Testament ca fiind o Evanghelie. Aceasta este prima modalitate în care se diferențiază unul de celălalt și indică faptul că există o tensiune între ele. În măsura în care Vechiul Testament conține și Evanghelia, există o unitate fundamentală între ambele părți ale Bibliei; singura diferență este că Vechiul Testament îl promite pe Cristos și mântuirea, în timp ce Noul Testament mărturisește că promisiunea Lui Dumnezeu este împlinită în Cristos. Cele două Testamente sunt, prin urmare, legate între ele ca promisiune și ca împlinire a acestei promisiuni.

Pentru Martin Luther, auto-interpretarea Scripturii prin Duhul Sfânt care vorbește în ea înseamnă faptul că Sfânta Scriptură se interpretează pe sine având ca fundament pe Domnul Isus Cristos ca centru. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură se interpretează pe sine într-un mod cristocentric. În sine, această idee nu era nouă în Biserică. Teologia tradițională recunoscuse deja faptul că Cristos este centrul Scripturii. Erasmus, de exemplu, era de acord cu principiul că Sfânta Scriptură trebuie interpretată cristocentric. Însă ceea ce este cu adevărat în joc aici este sensul acestui principiu. Unii, precum Erasmus sau radicalii târzii ai Evului Mediu, îl înțelegeau pe Domnul Isus Cristos ca pe un învățător al virtuții sau ca pe un profet etic și ca un predicator al Legii celei noi. Pentru Martin Luther însă, Cristos înseamnă Evanghelia milei lui Dumnezeu în Cristos, un har de care depinde mântuirea omului. Luther considera faptul că Apostolul Paul a înțeles și exprimat cel mai clar acest lucru. Astfel, Sfântul Apostol Paul devine cheia lui Martin Luther pentru interpretarea atât a Noului, cât și a Vechiului Testament. Epistola către Romani este pentru Martin Luther o lumină strălucitoare, pe deplin adecvată pentru a ilumina întreaga Sfântă Scriptură, adică pentru a aduce claritate întregii Scripturi.

Mijlocul prin care Dumnezeu îl întâlnește pe om este Cuvântul. Pentru Martin Luther, Cuvântul este, înainte de toate, cuvântul rostit, adică proclamarea vie care are loc într-o anumită situație. Dar Cuvântul viu este, în același timp, un cuvânt limitat, deoarece conținutul său este Cuvântul Apostolic. Cristos i-a însărcinat pe Sfinții Apostoli să răspândească vestea că El este Mântuitorul și să predice mântuirea pe care El o aduce lumii. În acest scop, le-a promis și le-a dăruit Duhul Său Sfânt. Prin urmare, Sfinții Apostoli sunt, în proclamarea lor despre Cristos, învățătorii legitimi și infailibili ai creștinismului. Toată proclamarea creștină nu poate decât să transmită și să explice acest Cuvânt Apostolic. Predicarea Sfinților Apostoli este sursa și standardul constant al Cuvântului pe care Biserica îl proclamă.

Misiunea Lutherană Confesională este despre predicarea Evangheliei lui Cristos așa cum aceasta a fost interpretată și predicată de către Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea. Despre această interpretare a Sfintelor Scripturi pe care o găsim în Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea și care formează Cartea Concordiei (1580), noi, Lutheranii confesionali, credem și mărturisim că este dreapta credință pe care a crezut-o, mărturisit-o și trăit-o Biserica Apostolică, Biserica Post-Apostolică și Biserica Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea. Acesta este motivul pentru care - deși suntem considerați învechiți, încăpățânați și naivi - noi, Lutheranii confesionali, insistăm să credem, să ne închinăm și să trăim după cum au făcut-o strămoșii noștri acum cinci sute de ani dar și strămoșii noștri de acum două milenii.

Martin Luther vorbește despre rațiune fără însă a o defini și fără a diferenția diversele sale manifestări și posibilități. Luther se referă întotdeauna la rațiune ca la un tot unitar. Cu toate acestea, în interpretarea afirmațiilor sale, trebuie să facem unele distincții. Pe de o parte, trebuie să distingem rațiunea în ceea ce privește relația omului cu lumea acesta de rațiunea în ceea ce privește relația omului cu Dumnezeu. În plus, trebuie să facem diferența între rațiunea ca dar al lui Dumnezeu pentru omul așa cum a fost creat inițial, rațiunea așa cum se regăsește în om după căderea în păcat și rațiunea în viața creștinului născut din nou prin auzirea Evangheliei.

În acest moment al studiului nostru despre teologia lui Luther nu vom lua în considerare toate aspectele credinței. Înainte de a putea discuta conținutul credinței și măsura în care mântuirea depinde de aceasta, trebuie să luăm în considerare mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu și cele două forme ale sale, Legea și Evanghelia. Înțelesul credinței în Isus Cristos poate deveni clar doar în contextul doctrinelor justificării și al persoanei și lucrării lui Cristos. În acest moment, suntem preocupați de structura esențială a credinței, adică de relația sa cu cuvântul lui Dumnezeu, de caracterul său personal și de relația sa cu experiența și cu rațiunea. 

În primul rând, credința se experimentează pe sine. Ca act uman, credința este pur și simplu asumarea unei șanse. Îmi pun viața în joc încrezându-mă în Cuvântul lui Dumnezeu. Capacitatea noastră de a crede este atât de puțin implicată încât credința nu este întotdeauna conștientă de propria sa existență. Martin Luther poate spune chiar că cineva care este sigur că crede nu crede deloc, în timp ce altcineva care pare să fie complet împotmolit în îndoială și disperare crede cu adevărat cel mai puternic. 

Cuvântul lui Dumnezeu se autentifică pentru mine - aceasta este ceea ce am afirmat până în acest moment. Acum, însă, trebuie să subliniem, de asemenea, așa cum face Martin Luther, faptul că acest Cuvânt se autentifică în fața mea. Prin urmare, există în om ceva despre care Cuvântul dă mărturie că este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este ceva diferit de viața interioară a omului. Mai mult, Cuvântul stă împotriva omului și îi vorbește din exterior. De aceea, Cuvântul trebuie să fie auzit și nimeni nu-l poate rosti pentru sine. Cu toate acestea, atunci când este auzit, el pătrunde în om în așa fel încât îi mișcă ființa lăuntrică și îl convinge. Cuvântul îl convinge și îi dovedește astfel că este adevărul lui Dumnezeu. Luther se referă la ceea ce se află în interiorul omului și despre care Cuvântul aduce o mărturie convingătoare cu termenii biblici de inimă sau conștiință. Aici există certitudinea credinței. 

Deși credința este un act al omului care este orientat către Cuvântul făgăduinței, nu este un act pe care omul ar trebui sau îl poate produce singur. Mai degrabă, Dumnezeu îl creează prin Cuvânt. Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează credința în om prin predicarea Cuvântului. Astfel, Martin Luther predă faptul că adevărata credință vine numai prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin Evanghelie. Luther face la acest capitol două mari precizări. În primul rând, nu omul, ci Cuvântul este cel care lucrează credința. Doar în Cuvânt experimentează omul lucrarea Duhului. În al doilea rând, nicio altă autoritate în afară de Cuvântul lui Dumnezeu nu poate constitui baza credinței. 

Nu putem discuta despre concepția lui Luther despre credință fără să ne referim la Cuvântul lui Dumnezeu. Cele două concepte sunt strâns legate unul de celălalt. Prin urmare, nu putem discuta despre înțelegerea lui Luther a Cuvântului lui Dumnezeu fără a ne referi la credință. Pentru că este de natura Cuvântului lui Dumnezeu atât să ne cheme la credință, cât și să lucreze credința în noi. Cu toate acestea, credința este caracterizată de orientarea sa către Cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu și credința sunt legate între ele prin însăși natura lor.

Dumnezeu intră într-o întâlnire mântuitoare cu omul doar "îmbrăcându-se" și făcându-se găsit într-un loc pe care el însuși l-a desemnat. Acest loc special este Cristos. Totuși, unde îl putem găsi pe Cristos? Cum este el prezent cu noi și cunoscut de noi? Martin Luther predică faptul că nimeni nu-l va găsi pe Cristos altundeva decât în Cuvântul lui Dumnezeu. Cristos vine la noi doar prin Evanghelia care mărturisește despre Cristos. Această mărturie este dată în Sfânta Scriptură în măsura în care atât Vechiul cât și Noul Testament îl predică pe Cristos. Această Evanghelie vine în mod constant la noi în proclamarea Bisericii. Evanghelia vine, de asemenea, în acel cuvânt al făgăduinței pe care creștinii și-l spun unii altora și pe care slujitorii Bisericii, în special, sunt autorizați să îl predice oamenilor încredințați lor. Cuvântul proclamat de către Biserică nu poate fi însă considerat creștin în afara Cuvântului Biblic din care își extrage viața. Cu toate acestea, nu ne putem gândi la Cuvântul Biblic fără proclamarea vie contemporană, mai precis acel cuvânt vorbit pe care Luther l-a considerat ca fiind forma originală, precum și forma esențială a Evangheliei. 

Multe dintre Bisericile care își au originea în diversele treziri spirituale ulterioare Reformei din Secolul al XVI-lea au eșuat în a înțelege distincția dintre Lege și Evangheliei respectiv în a înțelege rolul acestora în salvarea omului. Din acest motiv, aceste Bisericii au eșuat în a înțelege și în a preda învățătura despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai sau doar prin credință. Consecința imediată a acestui eșec teologic a fost aceea că toate aceste Biserici care se declară ca fiind Protestante, prin accentul pus pe pietatea față de Lege ca obiectiv soteriologic, au devenit veritabile Bisericii ale Legii, exact așa cum a fost Biserica Medievală, mai precis exact așa cum sunt Bisericile Romano-Catolice și Bisericile Ortodoxe Răsăritene. 

Studiind Apologia Confesiunii Augustana (Apologia Mărturisirii de la Augsburg), Articolul XXIV, Despre Liturghie, am descoperit o afirmație foarte interesantă în Secțiunea Nr.94. Aici puteți citi următoarele cuvinte: „știm că Părinții Bisericii Primare vorbesc despre rugăciune pentru morți, pe care noi nu o interzicem” (verificați prima fotografie postată la finalul articolului). Cum ar trebui să interpretăm în limba română afirmația: „which we do not ban” din limba engleză? Conform sensului literar, afirmația trebuie interpretată astfel: „noi, luteranii, nu interzicem rugăciunea pentru cei care sunt morți”. Este foarte, foarte important să găsim un răspuns corect la acestă dilemă pentru a înțelege ceea ce Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea învăța despre acest subiect și să înțelegem ceea ce Biserica Lutherană Confesională din prezent trebuie să creadă și să mărturisească.

Natura invizibilă a lui Dumnezeu este opusă vizibilului; partea sa din spate este în opoziție cu gloria feței sale. Natura sa invizibilă este descrisă prin atributele sale maiestuoase (Rom.1:20), iar spatele său vizibil prin umanitatea, slăbiciunea și nebunia crucii (1Cor.1:25). În plus, cunoașterea lui Dumnezeu din faptele sale și cunoașterea lui Dumnezeu din suferințele sale sunt, de asemenea, opuse una alteia. Deoarece oamenii au folosit greșit cunoașterea lui Dumnezeu prin fapte, Dumnezeu a dorit din nou să fie recunoscut în suferință și să condamne înțelepciunea despre lucrurile invizibile prin înțelepciunea despre lucrurile vizibile, astfel încât cei care nu l-au onorat pe Dumnezeu așa cum s-a manifestat în faptele sale să îl onoreze așa cum este el ascuns în suferințele sale, spunea Luther. El continua spunând faptul că nu este suficient pentru nimeni și nu îi folosește la nimic să îl recunoască pe Dumnezeu în slava și măreția sa, dacă nu îl recunoaște în umilința și rușinea crucii. Astfel, revelația lui Dumnezeu și ascunderea sa în suferință (Is.45:15) sunt, de asemenea, opuse una alteia. Altfel spus, directă sau indirectă, cunoașterea lui Dumnezeu este paradoxală. Teologia slavei corespunde cererii lui Filip din Ioan 14:8: "Arată-ne pe Tatăl". Răspunsul lui Isus, însă, îl cheamă pe acest om care îl caută pe Dumnezeu în altă parte, înapoi la el însuși: "Cel care m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl". Din acest motiv, adevărata teologie și cunoaștere a lui Dumnezeu se găsesc în Cristos cel răstignit. 

Pentru Luther, există un contrast între încercarea omului de a-L găsi și de al cunoaște pe Dumnezeu pe cont propriu și cunoașterea și întâlnirea pe care Dumnezeu le oferă prin cuvântul Său, iar acest contrast are o importanță decisivă. Această temă traversează întreaga teologie a lui Martin Luther, în toate fazele dezvoltării sale, iar Luther o discută în mod repetat.

Martin Luther reafirmă și dezvoltă afirmația lui Paul conform căreia Dumnezeu a fost întotdeauna cunoscut prin lucrările sale de creație (Rom.1:20). Venerarea diferiților dumnezei în religiile păgâne idolatre presupune că oamenii poartă în ei o noțiune conceptuală despre Dumnezeu și despre ființa divină. Fără aceasta, le-ar fi fost imposibil să își numească idolii dumnezei, să le confere atribute divine, să se închine la ei și să se roage lor. Oamenii au această idee despre Dumnezeu, după cum spune Paul, de la Dumnezeu însuși. Astfel, Dumnezeu le-a dat oamenilor cunoașterea de sine. Iar această cunoaștere nu poate fi eradicată din inima omului. Această lumină și înțelegere se află în inimile tuturor oamenilor și nu poate fi nici suprimată, nici stinsă.  Epicurienii și alți atei au încercat să o nege, dar nu pot face acest lucru decât făcându-și rău lor înșiși. Ateismul este întotdeauna combătut de vocea secretă a conștiinței. 

Martin Luther a analizat foarte atent subiectul teologiei. Teologia este preocupată de cunoașterea lui Dumnezeu și a omului. Prin urmare, avem atât teologie în sens restrâns - doctrina despre Dumnezeu - cât și antropologie – doctrina despre om. Acestea două sunt inseparabil unite. Dumnezeu poate fi cunoscut în mod adecvat numai în termenii relației sale cu omul; iar omul poate fi cunoscut în mod adecvat numai în termenii relației sale cu Dumnezeu. Astfel, teologia nu este preocupată nici de o doctrină obiectivă a lui Dumnezeu, nici de o antropologie care pune întrebări despre om, altele decât cele care implică relația sa cu Dumnezeu. Ambele laturi ale acestei relații sunt determinate de faptul că omul este un păcătos vinovat și pierdut și că Dumnezeu este justificarea și răscumpărarea tocmai a acestui tip de om. 

Atunci când Martin Luther și reformatorii Lutheranii din Secolul al XVI-lea se apropiau de Scriptura, aceștia o făceau întotdeauna fundamentați pe principiul hermeneutic al distincției dintre Lege și Evanghelie. Martin Luther și reformatorii Lutheranii din Secolul al XVI-lea considerau faptul că acest principiu hermeneutic este cheia pentru o înțelegere corectă a Cuvântului lui Dumnezeu.

Martin Luther a fost profesor de exegeză biblică la Universitatea din Wittenberg. Cea mai mare parte a operei sale teologice constă din prelegeri exegetice despre Vechiul și Noul Testament. Pe unele dintre aceste prelegeri, Luther le-a editat el însuși; altele au fost editate de alții. La aceste prelegeri s-au adăugat predicile. Și în cazul predicilor, unele au fost pregătite pentru publicare de Luther însuși; altele au fost preluate și publicate de către studenții săi. În aceste predici îl auzim pe Luther explicând materialul biblic. Scrierile sale teologice, mai mari sau mai mici, sunt, de asemenea, pline de citate din Scriptură și au în mare parte un caracter exegetic. Martin Luther a pregătit, de asemenea, teze teologice pe care studenții săi urmau să le susțină în cadrul disputelor deschise care făceau parte din examenele pentru obținerea gradelor teologice. Deși a încercat să le prezinte într-o formă teologică cât mai clară și mai scurtă, Luther face în mod constant referiri explicite și implicite la texte biblice

Asemenea cărturarului care îl întreba pe Isus: "cine este aproapele meu?" pentru a afla pe cine anume trebuie să iubească, si noi, justificat sau nu, ne întrebăm deseori: "cine este aproapele meu?" ca să știm cui trebuie să îi vorbim despre vestea cea bună a Evangheliei. Probabil că cel mai simplu răspuns este acela că "aproapele" este o expresie care înglobează soți, soții, copii, nepoți, părinți, frați, surori etc. Dar, în realitate, acesta este doar cel mai simplu înțeles al expresiei: "aproapele".  Înțelesul pe care Isus Cristos îl acordă acestei expresii trece dincolo de familia noastră, de rudele noastre, de parohia din care facem parte, de prieteni, colegi sau vecini. Isus Cristos, în pilda Samariteanului Milostiv, ne arată faptul că "aproapele" nostru este orice străin cu care, în providența lui Dumnezeu, ne-am putea întâlni în viața noastră de zi cu zi. Practic, "aproapele" nostru este fiecare dintre oameni, indiferent dacă interacționăm în mod cotidian cu ei sa nu. Acestora avem noi binecuvântarea dar si datoria de a le spune despre Isus Cristos. Este scopul nostru să identificăm oportunitățile de a spune vestea cea buna despre Isus celor din jurul nostru.

Dorința de a compila acest material s-a născut în urma unor dezbateri private cu privire la modul în care se realizează mântuirea omului și la rolul pe care îl joaca faptele în acest sens. Teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea respinge cu fermitate orice forma de sinergism și afirmă faptul că omul nu cooperează sub nici un fel în mântuirea lui cu Dumnezeu. În ciuda acestui răspuns foarte ferm din partea reformatorilor, nu puține sunt Bisericile creștine de astăzi care, deși își reclama rădăcinile teologice în Reforma Lutherană, au renunțat la monergism - doctrina care afirmă faptul că mântuirea este opera unilaterală a lui Dumnezeu - si promovează sinergismul romano-catolic, doctrina care afirmă faptul că omul colaborează cu Dumnezeu în vederea obținerii mântuirii.

"Ad Fontes" a fost motto-ul care a animat Renașterea și, în anumite privințe, a marcat Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea. Dacă pentru Renaștere, a reprezentat chemarea pentru întoarcerea la cultura clasică, pentru Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea a fost o chemare la studiul Sfintelor Scripturi în limbile în care au fost scrise (ebraică și greacă) pentru a avea o înțelegere clară asupra Cuvântului lui Dumnezeu dar și o aplecare asupra studiului Sfinților Părinți Post-Apostolici. În felul acesta, Biserica s-a reîntors la sursele ei, la originea ei si fundația ei, mai precis la Cuvântul lui Dumnezeu și la credința Bisericii Apostolice și Post-Apostolice. Spunem faptul că Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea nu a fost altceva decât o reașezare a Cuvântului lui Dumnezeu ca autoritate supremă de în materie de credință și o reinterpretare a Scripturii pe fundamentul Evangheliei. Astfel, Biserica Lutherană din Secolulul al XVI-lea este Biserica Paleo-Creștină fundamentată pe predicarea Sfinților Apostoli. 

Ascultând un profesor universitar care predă teologie creștină fundamentală, am înțeles o chestiune foarte importanta și deosebit de interesantă. Este un subiect destul de greu de exprimat deoarece lasă loc la un pericol foarte real atunci când este interpretat greșit. Și tocmai greșit riscă să îl interpreteze mulți dintre acei "puștani spiritual" care, cățărându-se pe ideile radicale ale neo-creștinismului și crezându-se mai înțelepți și mai grozavi în cunoașterea lui Dumnezeu decât Părinții Bisericii, decât Reformatorii și decât marii teologi ai Bisericii - răstălmăcesc credința creștină după bunul plac. Dar nu am încotro și trebuie sa îmi asum acest risc.

Momentul "zero" pentru mine a fost acela în care am înțeles faptul că nu există "relație personală" cu Dumnezeu în afara Mijloacelor Harului care sunt administrate prin mandat divin de către Biserica lui Cristos. Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sfintelor Sacramente iar această lucrare sfântă a fost încredințată de către Domnul Isus Cristos Sfintei sale Biserici. De aceea Lutheranul nu își poate trăi viața spirituală în afara Bisericii. Creștinul trebuie să fie în Biserică exact așa cum oaia trebuie să fie parte din turmă. Doar în Biserică, noi, creștinii, suntem "o singură turmă și un singur păstor" (In.10,16)

Această epistolă este cu adevărat cea mai importantă parte din Noul Testament. Este cea mai pură Evanghelie. Merită din plin ca un creștin nu numai să o memoreze cuvânt cu cuvânt, ci și să se ocupe zilnic de ea, ca și cum ar fi pâinea zilnică a sufletului. Este imposibil să citești sau să meditezi la această scrisoare prea mult sau prea bine. Cu cât te ocupi mai mult de ea, cu atât devine mai prețioasă și cu atât are un gust mai bun. De aceea, vreau să-mi îndeplinesc slujba și, cu această prefață, să ofer o introducere la scrisoare, în măsura în care Dumnezeu îmi dă posibilitatea, pentru ca fiecare să o poată înțelege cât mai bine. Până acum ea a fost întunecată de glosare [note explicative și comentarii care însoțesc un text] și de multe comentarii inutile, dar ea este în sine o lumină strălucitoare, aproape suficient de strălucitoare pentru a lumina întreaga Scriptură.

Reformatorul Martin Luther ne spune în lucrarea lui: ”O scurtă instrucțiune despre ce să cauți și să aștepți în Evanghelie” (1521) faptul că cea mai tristă apropiere de Evanghelie și de Epistole pe care am putea să o avem este aceea de a le considera ca fiind niște cărți a poruncilor sau a legilor. Adică niște cărți sfinte în care suntem învățați ceea ce trebuie să facem ca să fim mântuiți și în care Domnul Isus Cristos ne este prezentat ca un exemplu de trăire a acestor porunci, un exemplu pe care noi trebuie să îl urmăm dacă vrem să fim plăcuți lui Dumnezeu și să avem viața veșnică. Acolo unde domină această formulă de apropiere de Evanghelii și de Epistole, oamenii continuă să fie prizonieri în întunericul păgânismului.

Martin Luther nu poate să fie niciodată auzit altfel decât a vorbit și nici nu poate să fie citit altfel decât a scris. Fie că vorbim despre numeroasele sale cărți, fie că vorbim de numeroasele sale predici. Martin Luther nu poate fi interpretat altfel decât el s-a exprimat. Martin Luther a fost un teolog prolific, un teolog ca are lăsat posterității un vast material teologic, un întreg univers de gândire creștină. Pentru a cunoaște teologia lui Martin Luther nu este niciodată suficient să citești doar două sau trei dintre cele mai bine de șase sute de cărți și predici pe care Martin Luther le-a lăsat posterității. De aceea, munca de teolog luteran este una asiduă, complexă dar și plină de bucurie spirituală. Mai mult, teologia Reformei Luterane nu se rezumă exclusiv la scrierile lui Martin Luther. Mulți alți teologi luterani remarcabili au completat tezaurul teologic lăsat de Reforma din Secolul al XVI-lea. Mă refer aici la teologi precum Philip Melanchthon, Martin Chemnitz, Johannes Gerhard, Johannes Andreas, Abraham Calovius și mulți alții. 

Galateni 3:23-24. 

Acum, înainte să vină credința, am fost ținuți sub Lege, ținuți sub înfrânare până când credința va fi descoperită. Astfel încât legea a fost păzitorul nostru până la venirea lui Cristos, pentru ca noi să fim îndreptățiți prin credință...

1. Ceea ce are în vedere Sfântul Paul este următorul lucru: Că în toată creștinătatea, predicatorii și ascultătorii deopotrivă ar trebui să învețe și să mențină o distincție clară între Lege și Evanghelie, între fapte și credință. El l-a instruit astfel pe Timotei, îndemnându-l (2Tim.2:15) să "împartă corect cuvântul adevărului". Distincția dintre Lege și Evanghelie este cea mai înaltă artă din creștinătate, o artă pe care fiecare persoană care prețuiește numele de creștin ar trebui să o recunoască, să o cunoască și să o posede. Acolo unde acest lucru lipsește, nu este posibil să se spună cine este creștin și cine este păgân sau evreu. Atât de mult este în joc în această distincție.

Credința Luterană, așa cum ea a fost predicată în Secolul Reformei Luterane, afirmă faptul că distincția dintre Lege și Evanghelie este „arta dificilă” pe care creștinul trebuie să o stăpânească. Distincția dintre Lege și Evanghelie este o “artă dificilă” deoarece rațiunea umană este ancorată și limitată de condiția naturală a omului. Astfel, omul natural caută mereu mântuirea acolo unde ea nu este prezentă. Mai precis, omul natural caută mereu mântuirea în Lege și caută să își asigure sau să își securizeze mântuirea prin împlinirea faptelor cerute de Lege. Acest fapt generează în om o adevărată dramă plină de frustrări deoarece el caută mântuirea în Legea care mereu îl condamnă pentru păcatele lui. Legea, în dreptul celui păcătos, are un singur rol: să ii evidențieze păcatele și să îi facă cunoscut păcătosului verdictul de condamnare pentru păcatele sale. Legea nu are rolul de al înălța pe om ci are rolul de al doborî pe om de pe piedestalul auto-justificării și de al face să strige disperat: ”Om nefericit ce sunt! Cine mă va elibera de acest trup al morţii?” (Rom.7,24). Aceasta deoarece, spune Sfântul Apostol Paul: ”ştim că ceea ce spune Legea o spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu, aşa încât, prin faptele Legii, nu va fi justificat niciun om înaintea lui, căci prin Lege [vine] numai cunoaşterea păcatului.” (Rom.3,19-20). Astfel, adevărata tragedie a veacurilor nu este alta decât efortul omului de a căuta în Lege ceea ce doar Evanghelia îi poate oferi.

Lex Orandi, Lex Credendi!

Bisericile Lutherane nu sunt unite de Liturghie iar Liturghia nu este o marcă a Bisericii. Biserica este unită sau este divizată de mărturisirea de credință și, de aceea, Confesiunile sunt adevărata marcǎ a Bisericii noastre. Liturghia însă este o exprimare publicǎ a ceea ce noi credem. De aceea există o foarte strânsă legătură între credința pe care noi o mărturisim (Confesiunile de Credință) și modul în care noi ne închinăm (Liturghia). Astfel, deși nu este o marcă a Bisericii, Liturghia este o parte importantă a identității noastre ca Lutherani, împreună cu Confesiunile Lutherane din Secolul al XVII-lea.

Pregătind predica pentru Duminica Quasimodo Geniti, a Doua Duminică după Învierea Domnului nostru Isus Cristos, am reflectat asupra unor aspecte foarte importante ale misiunii creștine. Este vorba despre unele aspecte pe care, cel puțin aparent, pare ca le-am cam pierdut din vedere. 

În pericopa Evangheliei pentru Duminica Quasimodo Geniti, am citit astfel: ”Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Așa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi!“ (In.20:21). Aceste cuvinte ale Domnului nostru Isus Cristos sunt corelate cu “mandatum Dei” pe care îl găsim dat de către Domnul Isus Cristos Bisericii sale atunci când spune: “duceți-vă și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt și învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit!“ (Mt.28:19-20)

Cu Duminica Floriilor. în latină "Dominica Palmarum”, am intrat în săptămâna cea mai importantă a Bisericii noastre Luterane Confesionale. Este Duminica în care amintim de intrarea triumfală a Domnului nostru Isus Cristos În orașul Sfânt, Ierusalim. Am meditat în timpul Sfintei Liturghii la o serie de evenimente care ne-au ajutat să intrăm spiritual în Săptămâna Sfântă alcătuită din trei zile extrem de importante. Joia Mare, Vinerea Mare și Învierea Domnului nostru Isus Cristos. Pericopa evanghelică a fost una foarte lungă. A fost proclamată Evanghelia după Sfântul Matei capitolele douăzeci și șase și douăzeci și șapte. Va invit cu drag să citiți aceste două capitole în întregime pentru a înțelege mai bine Evenimentul cel mai important din viața Bisericii noastre: suferință, moartea și Învierea Domnului.

Nu puține sunt ocaziile în care, atunci când interacționez cu creștini care sunt membrii în diverse Biserici Lutherane altele decât cele declarate ca fiind Confesionale, sunt pus în situația de a răspunde dacă Biserica din care eu fac parte acceptă să ordineze femei sau nu. Cei care au avut o astfel de curiozitate au primit răspunsul meu însoțit de o serie de explicații. Astăzi am hotărât să pun aceste aspecte în scris pentru a înțelege care este poziția Bisericilor Lutherane Confesionale cu privire la ordinarea femeilor în Oficiul Pastoral sau cu privire la implicarea femeilor în slujirea publică a Liturghiei Bisericii.

Atunci când lumea află faptul că sunt lutheran, mulți mă întreabă ce cred lutheranii și care sunt, de fapt, diferențele dintre Biserica Lutherană Confesională și alte tradiții protestante. Prin urmare, îmi doresc să vă pot pune la dispozitie un număr de nouă astfel de motive care fac ca Biserica Lutherană să se diferentieze de alte Biserici care se definesc ca fiind Protestante. Scopul acestui articol este aceea de a arata, pe scurt, ceea ce lutheranii cred diferit față de alte tradiții teologice protestante, deosebiri de credință care, nu de multe ori, au produs provocări interesante. Desigur că deosebirea dintre lutherani și restul tradițiilor protestante nu se rezumă doar la aceste aspecte pe care eu le prezint în acest articol, ele fiind mult mai numeroase și mult mai profunde, însă, în acestă ocazie, am încercat să fac o expunere cât mai puțin teologică ăn favoarea unei expuneri, să îi spunem, practice. Explicarea acestor diferențe dintre lutheranism și alte Biserici Protestante nu înseamnă sub nici o formă o discreditarea a altor tradiții protestante și nici nu se dorește o condamnare a acestora.

Harul este iubire. Dar acest termen special se referă la o dragoste care este conferită unei persoane care nu merită acest lucru, ba mai mult, pe baza dreptății, ar merita exact opusul. Harul repezintă iubirea arătată celor nevrednici de ea. Mai exact, harul lui Dumnezeu reprezintă dragostea sa divină arătată celor păcătoși și revoltați împotriva sa. Fiecare creștin trebuie să creadă în acestă învățătură cu privire la harul divin deoarece invatatura dspre har reprezintă fundamentul teologiei creștinine, nu numai fundamentul Reformei Lutherane.

Doctrina biblica a harului este dependentă de o înțelegere corectă a doctrinei despre păcat deoarece harul presupune starea păcătoasă a tuturor oamenilor în natura lor, aspecte despre care am discutat într-un articol anterior. În respectivul articol afirmam faptul că omul este născut în păcat și, în consecință, prin sine însusi, el nu este capabil de ași depăși această condiție, aflându-se în robia păcatului și răspunzând acestei robii prin comiterea de păcat.

Epistola Sfântului Apostol Paul către Galateni este fundamentală pentru înțelegerea teologiei despre justificarea păcătosului numai prin har (Sola Gratia), o justificare oferită de către Dumnezeu omului păcătos numai de dragul lui Cristos și numai în baza jertfei lui Cristos (Solus Christus) și primită de către omul păcătos numai prin credință, fără nici un aport din partea faptelor (Sola Fide) după cum ne este promis de către Dumnezeu în Sfântul său Cuvânt prin predicarea căruia Duhul Sfânt naște credință în om (Sola Scriptura). Predicarea acestei teologii a mântuirii omului numai prin credință l-a pus pe Sfântul Apostol Paul față în față cu numeroși contestatari care nu puteau accepta ideea că faptele bune nu sunt luate în seamă de către Dumnezeu pentru mântuirea omului deși faptele bune erau predicate de către Sfântul Apostol Paul ca fiind o caracteristică a vieții omului regenerat prin justificare. Sfântul Apostol Paul îi cheamă pe creștini la a face fapte bune: la al iubi pe Dumnezeu dar și pe aproapele lor într-un mod vizibil. Dar despre toate aceste fapte, Sfântul Apostol Paul ne spune faptul că sunt rodul sau efectul justificării și, contrar opozanților săi, Sfântul Apostol Paul afirmă faptul că, deși faptele bune ale omului regenerat prin justificare sunt plăcute lui Dumnezeu și sunt dovada vizibilă a justificării, ele nu sunt luate în considerare de către Dumnezeu pentru mântuirea omului. În ciuda opoziției întâmpinate, predicarea adevărului Evangheliei a învins iar opozanții Sfântului Apostol Paul s-au dovedit niște mincinoși și niște dușmani ai Cuvântului!

În lumea creștină post-modernă, în special în lumea protestantă indiferent de denominație, auzim din ce în ce mai des un concept definic ca: ”relația personală cu Cristos” sau ”relația personală cu Dumnezeu”. Astfel, creștinul – în general protestant - fie are deja o relație personală cu Cristos, fie tânjește spre o relație personală cu Cristos, această relație personală cu Cristos devenind cheia mântuirii omului. Ai o relație personală cu Cristos, atunci ești în Cristos și ești mântuit. Nu ai o relație personală cu Cristos sau această relație personală cu Cristos este una care șchiopătează, atunci ești în afara mântuirii și trebuie numaidecât să cauți și să implementezi soluții.

Creștinismul post-modern este din ce în ce mai debusolat. Acest lucru se întâmplă deoarece cei mai mulți dintre creștini si-au pierdut reperele teologice pe care se fundamenta credința lor. Trăim într-o lume în care non-denominationismul este la modă printre foarte mulți creștini, în special în rândul celor care se declară că făcând parte din marea "familie protestantă" a crestinismului. Situația nu este mai fericita nici în rândul creștinilor care se declară ca aparținând unei denominații creștine precise. Foarte mulți dintre acești creștini nu mai pot articula în mod coerent învățăturile de credință ale Bisericii din rândul căreia fac parte, de cel mai multe ori amestecând învățăturile și practicile de închinare aparținând diverselor Bisericii Creștine și dând astfel naștere unui sincretism dogmatico-liturgic nefericit, ba chiar periculos, un sincretism care îi înstrainează radical de proto-credința Bisericii din care afirmă faptul că fac parte.

Din punct de vedere istoric, Biserica Luterană reprezintă cea mai veche tradiție creștină protestantă, datând încă din prima parte a Reformei din Secolul al XVI-lea și fiind - intr-un fel - legată de persoana reformatorului german Martin Luther. La 31 octombrie 1517, Martin Luther, pe atunci un călugăr romano-catolic, doctor in teologie, profesor și preot al Bisericii din Wittenberg, a scris: ”Cele nouă zeci și cinci de teze”. Aceste teze au fost o provocare pentru Biserica Romano-Catolică, exclusiv în speranța de a reforma practicile vânzării de indulgențe pe care Martin Luther le considera ca fiind în contradicție cu Sfânta Scriptură. Din păcate - și cu siguranță împotriva intențiilor viitorului reformator - conflictul a escaladat și a condus la o separare de Biserica Romano-Catolică. Toți aceia care au acceptat reformele lui Martin Luther a fost denumiți luterani cu toate că reformatorul a preferat termenul: evanghelici. Deși exprimat inițial ca o jignire, termenul de luteran s-a împământenit în limbajul spiritual iar termenul evanghelic a ajuns să fie folosit astăzi de foarte multe dintre Bisericile ancorate în Reforma Radicală. În consecință, pentru a evita orice formă de confuzie, Biserica născută din focul Reformei din Secolul al XVI-lea ales în mod deliberat să folosească termenul luteran în dreptul creștinilor care au adoptat învățăturile Sfintei Scripturi așa cum au fost acestea interpretate de către Reforma Luterană.  

Mâine, marea majoritate a creștinilor, indiferent de denominația din care fac parte – cu unele excepții - vor sărbători Crăciunul. Spun însă acest lucru cu suficiente rezerve deoarece, în realitate, din ce în ce mai puțini creștini mai cunosc adevărata semnificație a Crăciunului, cei mai mulți asociind data de 25 Decembrie cu venirea unui celebru și simpatic bătrânel din Laponia, bătrânel care într-o singură noapte reușește miracolul de a aduce cadouri pentru o buna parte din locuitorii acestei planete, miracol care, cel puțin aparent, în inima a sute de milioane de creștini devine mai intens decât miracolul produs la Bethleem - o neînsemnată localitate din Iudeea - în urma cu mai bine de doua mii de ani.

Spuneam la un moment dat faptul că este foarte util ca un teolog să se apropie inclusiv de cărțile de literatură de ficțiune ci nu numai de literatură de specialitate, adică doar de cărți cu orientare teologică în cazul nostru. Desigur că lumea este plină de cărți care nu merită nici un fel de atenție. Nu sunt adeptul cititului doar de dragul cititului! Cred că trebuie citite cărțile de calitate! Slavă Domnului că beletristica ne oferă destul de multe cărți de foarte bună calitate. Nu voi da exemple nici de titluri și nici de autori pentru că nu doresc să las, din greșeală, ceva bun în afara listei. Personal sunt foarte atras de acele romane care fac o radiografie atentă a naturii umane decăzute. Aceste romane sunt un real sprijin pentru mine în a descoperi mai bine omul și pentru a predica mai bine Evanghelia lui Cristos. Când spun că doresc să descopăr mai bine omul mă refer la omul decăzut care rătăcește în această lume decăzută! Multe dintre marile romane se încadrează în această categorie. Dar nu o să vă ocup timpul cu astfel de detalii. În aceste rânduri vreau să vă vorbesc despre ceva concret.

Biserica noastră Lutherană Confesională a intrat în noul an Bisericesc începând cu Timpul Adventului. Pentru a cunoaște mai bine Biserica noastră ar fi bine să țineți minte de aceste două caracteristici: Biserica Luterană Confesională este o Biserică liturgică, pentru că ea este o Biserică Apostolică și Universală, respectiv Biserica Luterană Confesională este o biserică simplă. Slujbele și liturghiile sunt pe înțelesul tuturor și fără prea multe elemente care să îl conducă pe credincios la confuzie.

În mai multe ocazii am scris despre faptul că în cadrul celebrării liturgice, pastorul Lutheran acționează "in persona Christi", fiind chemat, ordinat și mandatat ca să proclame Evanghelia lui Cristos. Aceasta Evanghelie nu reprezintă o sumă de învățături de natură umană menite să aducă îmbunătățiri relației omului cu Dumnezeu, relației cu sine însuși și relației cu semenii ci, așa cum spune Sfântul Apostol Paul: "este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea fiecăruia care crede" (Rom.1,16). Evanghelia este mesajul divin – adică mesajul cu origine divină - pe care Dumnezeu îl proclamă omului păcătos prin și în Domnul nostru Isus Cristos, un mesaj cu privire la mântuirea acelora în dreptul cărora Legea spune: "toți au păcătuit și nu ajung la gloria lui Dumnezeu" (Rom.3,23). Astfel, în calitate de continuator al Oficiului Apostolic, pastorul, ca parte a Oficiului Pastoral, este rânduit de către însuși Dumnezeu, prin Biserică, ca "ambasador" al Domnului nostru Isus Cristos, însărcinat fiind să proclame acest mesaj divin al Evangheliei în această lume a păcatului.

Biserica Lutherană Confesională, spre diferență de Bisericile provenite din Reforma Radicală (Biserici cunoscute în general sub numele de Biserici Evanghelice sau Neo-Protestante), crede că Sacramentul Euharistiei (sau: Cina Domnului) este un dar foarte special care este oferit Bisericii sale de către Domnul Isus Cristos. Luteranii confesionali cred faptul că în Sacramentul Euharistiei, Domnul Isus Cristos ni se oferă într-un mod substanțial cu adevăratul său trup și adevăratul său sânge pentru a le mânca. Astfel, luteranii confesionali nu cred ca pâinea și vinul sunt doar niște simboluri ale trupului și sângelui lui Cristos sau că ele doar reprezintă trupul și sângele lui Cristos. Luteranii confesionali își bazează aceste convingeri pe Cuvântul lui Dumnezeu, acolo unde Isus Cristos însuși spune: "Acesta este trupul meu" și "Acesta este sângele meu" (Mt.26,26-28). Pe deplin încrezători că Domnul Isus Cristos ne spune adevărul, luteranii confesionali cred că atunci când primesc pâinea și vinul consacrate în Sacramentul Euharistiei, ei primesc cu adevărat – adică substanțial - trupul și sângele Domnului Isus Cristos, împreună cu pâinea și cu vinul. Mai mult decât atât, Luteranii confesionali cred că atunci când se împărtășesc cu Sacramentul Euharistiei ei primesc de la Dumnezeu darul iertării tuturor păcatelor. 

Pentru a înțelege în mod corect doctrina biblică a Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să ne focusăm pe cuvintele care deschid Evanghelia Sfântului Apostol Ioan: ”la început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (In.1,1) și mai apoi, citim: ”și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (In.1,14). Sfântul Apostol Ioan folosește un limbaj asemănător și în debutul primei sale Epistole acolo unde ne spune: ”ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții - pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ne-a fost arătată - deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos” (1In.1.1-3).

O Biserică Lutherană este acea Biserică în care credința, închinarea și viața de zi cu zi sunt fundamentate pe modul în care Reforma Lutherană din Secolulul al XVI-lea a interpretat Sfânta Scriptură. Ne amintim despre conceptul: Lex Orandi, Lex Credendi, Lex Vivendi. Luteran este acea persoana care crede, se închină și trăiește nu într-un amestec de tip pietisto-liberal sau lutero-bapticostal ci în învățătura autentică a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea.

Nu de puține ori, atunci când discut despre Sfânta Scriptură cu oameni care nu au prea multe legături cu această carte sfântă, aud o remarcă de genul: ”ași vrea să studiez Biblia dar nu știu cum și nici de unde să încep”. Acestei probleme destul de arzătoare îi răspunde chiar Sfântul Apostol Ioan atunci când scrie faptul că ”lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveți viața în Numele Lui” (In.20:31). Aceasta este cea ce ucenicul lui Isus Cristos ne oferă ca ghid pentru toți aceia care au o dorință sinceră pentru a studia Sfânta Scriptură, dar care nu știu de unde să înceapă acest studiu.

Asemenea cărturarului care îl întreba pe Isus: "cine este aproapele meu?" pentru a afla pe cine anume trebuie să iubească, și noi, justificat sau nu, ne întrebăm uneori "cine este aproapele meu?" ca să știm cui să ii vorbim despre vestea cea buna a Evangheliei lui Cristos. Probabil că cel mai simplu răspuns este că "aproapele" este o expresie care înglobează soții, soțiile, copiii, nepoții, părinții, frații, surori etc. Dar, in realitate, acesta este doar cel mai simplu înțeles al expresiei "aproape". Înțelesul pe care Domnul Isus Cristos îl oferă acestei expresii trece dincolo de familia noastră, de rudele noastre, de parohia din care facem parte, de prieteni, de colegi sau de vecini. Domnul Isus Cristos, în pilda Samariteanului milostiv, ne arată clar faptul că "aproapele" nostru este orice străin cu care, în providența lui Dumnezeu, ne-am putea întâlni în viața noastră de zi cu zi. Practic, "aproapele" nostru este fiecare dintre oameni, indiferent dacă interacționăm cotidian cu ei sa nu. Acestora avem noi binecuvântarea dar și datoria de a le spune despre Domnul Isus Cristos și despre mântuirea pe care el ne-o oferă prin har în jertfa lui. Este scopul nostru să identificăm oportunitățile de a spune altora Vestea cea Bună despre Domnul Isus Cristos celor din jurul nostru.

În prezent, există foarte multe Biserici, majoritatea covârșitoare în marea familie protestantă, care se mândresc cu faptul ca sunt non-confesionale. Aceste Biserici afirmă astfel: "singura noastră mărturisire de credință este Biblia". Sună foarte bine, desigur, dar este, de asemenea, inadecvat. Cum credeți că ar sta lucrurile în creștinism dacă toată lumea ar spune: "credința noastră este exprimată numai în Biblie"? Imaginați-vă un martor al lui Iehova care vine la ușa dumneavoastră și vă spune: "noi suntem strict o Biserică biblică". Vă sună bine? Are dreptate acest om? Oare mai putem să spunem faptul că există diferențe fundamentale între Martorii lui Iehova și, de exemplu, Biserica Lutherană dacă suntem cu toții niște oameni a căror credință este una exclusiv biblică?

"Distincția dintre Lege și Evanghelie reprezintă o lumină deosebit de strălucitoare. Aceasta servește scopului de a împărții în mod corect Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a înțelege și pentru a explica în mod corespunzător Scripturile Sfinților profeți și ale Sfinților Apostoli” (Formula Concordiei, Declarația Solidă, Art.5). Reformatorul Martin Luther credea faptul că cheia înțelegerii Sfintelor Scripturi o reprezintă modul în care înțelegem Legea și Evanghelia lui Isus Cristos. În acest sens, reformatorul afirma faptul că „cine posedă această artă de a face deosebirea între Lege și Evanghelie poate să fie numit doctor în Sfânta Scriptură”.

Doctrina despre om este una dintre doctrinele fundamentale ale teologiei Lutherane confesionale, de o înțelegere corectă a acesteia depinzând foarte multe alte învățături ale Bisericii Lutherane Confesionale.

Pentru o înțelegere mai bună, teologia Lutherană împarte doctrina acesta în două mari părți. Vorbim, astfel, despre doctrina despre om înainte de căderea în păcat, sau doctrina despre om în starea sa de sfințenie, și despre doctrina despre om după păcatul comis în Eden sau doctrina despre om în starea sa de păcat.

Biserica Lutherană Confesională învață faptul că omul a fost creat de către Dumnezeu într-o condiție de sfințenie. Acestă stare de sfințenie a omului este starea lui originală. Sfânta Scriptură ne spune faptul că omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu sau după chipul lui Dumnezeu, așa cum este mai des întâlnit în limba română. La creația sa, omul a fost sfânt, drept și plin de înțelepciune. Însuși Dumnezeu a afirmat atunci faptul că totul era foarte bun (Gn.1:31).

În conformitate cu învățăturile explicite ale Sfintei Scripturi credinciosul este justificat numai prin credință - Sola Fide - fără faptele Legii după cum citim: ”Căci noi credem că omul este justificat prin credinţă, fără faptele Legii” (Rom.3,28) respectiv: ”fără a avea justificarea mea proprie, care [vine] din Lege, ci pe aceea care [vine] din credinţa în Cristos, justificarea ce [vine] de la Dumnezeu, [bazată] pe credinţă” (Filp.3,9). Prin aceasta afirmație, Sfântă Scriptură atribuie în mod direct justificarea numai credinței și exclude absolut orice fel de cauză meritorie datorată anumitor fapte pe care omul le-ar putea face în favoare sa și în vederea câștigării mântuirii (vezi: Rom.3,27). Mai mult decât atât, Sfântă Scriptură decalară faptul că toți aceia care fac din faptele lor un scop pentru justificare, în realitate, se află sub blestem după cum citim: ”Cei care se bazează pe faptele Legii sunt sub blestem” (Gal.3,10) și ilustrează acest lucru prin exemple care nu lasă nici un fel de îndoială cu privire la excluderea oricăror fapte umane de la justificare (vezi: Rom. 4,1-3 și Lc.18:9-14).

Începând cu păcatul lui Adam, Legea nu mai este calea spre mântuire pentru omul păcătos. Legea, într-adevăr, ne trimite la sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu și ne cere ca și noi să fim sfinți și drepți. Dar nu ne oferă nici un fel de ajutor în a împlini acest lucru. Legea nu oferă ajutor ci ea doar poruncește, amenință și condamnă omul păcătos. Să nu uităm faptul că începând cu păcatul lui Adam, absolut toți oamenii vin înaintea lui Dumnezeu ca păcătoși. Nu este niciun om care să nu experimenteze păcatul în viața lui deoarece prin firea noastră toți suntem păcătoși. De aceea, Legea este un blestem pentru fiecare om. Aceasta deoarece omul în firea lui păcătoasă este complet neputincios în a asculta de poruncile lui Dumnezeu.

Exista sondaje care spun că in Romania, peste 90% din populatie crede în Dumnezeu. Că singuranta aceasta statistică este incurajatoare însă ea subliniază o problema spirituala grava cu care se confrunta lumea noastră de astăzi. O prima observatie pertinenta este ca limbajul religios și-a pierdut sensul pentru majoritatea romanilor. Când te uiți la societatea noastră, este clar ca este greu sa afirmam ca toti cei peste 90% dintre romani, care spun despre ei ca sunt credinciosi, il cunosc pe Dumnezeu cu adevarat, cu atat mai mult este greu sa afirmăm ca acestia traiesc într-o relație corectă cu Dumenzeu, relatie pe care noi, luteranii, o numim "credință". 

Există multe voci în prezent care reclamă existența unei contradicții între teologia Sfântului Apostol Paul și teologia Sfântului Apostol Iacov cu privire la justificare. Mai precis, Sfântul Apostol Paul afirmă astfel: ”Căci noi credem că omul este justificat prin credinţă, fără faptele Legii” (Rom.3,28) respectiv: ”Ştiind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii” (Gal.2,16)

Reformatorul Martin Luther a criticat numeroase erori care au fost introduse în dogmatica și închinarea Bisericii Medievale prin abuzul de autoritate exercitat de către Papă. Unul dintre aspectele dogmatice intens criticat a fost Sacramentul Penitenței, așa cum aceasta era predicat și practicat de către Biserica Medievală. Cu toate acestea, Martin Luther a avut o poziție teologică foarte favorabilă cu privire la învățătura și practica confesării și absoluțiunii, mai precis cu privire la mărturisirea păcatelor de către păcătos și iertarea acestora de către pastor.

Creștinismul post-modern uzează destul de mult de un termen a cărui istorie și însemnătate pare să nu le stăpânească foarte bine. Este vorba despre termenul: Protestant în relații de tipul: creștin protestant respectiv: Biserică Protestantă. I-am auzit pe mulți creștini identificându-i pe alții sau identificându-se pe sine drept protestanți sau neo-protestanți. De asemenea, peisajul eclesiastic românesc conține Bisericii Creștine care poartă denumirea de: Protestantă.

În aceste condiții, este legitim să ne întrebăm care este înțelegerea acestui termen. De unde provine acest termen? Ce a însemnat el la origine? Cum a evoluat acest termen la înțelegerea din prezent?

Am reflectat foarte mult seara trecută și în dimineața aceasta la chestiunea neprihănirii, după o amplă discuție avută la A7TV cu domnul Ionică Herea pe marginea a două tipuri de neprihănire: cea socială și cea duhovnicească. Mai precis, gândurile mele s-au îndreptat spre două mari probleme pe care le-am dezbătut în cadrul emisiunii dar care nu au ajuns la concluzia cuvenită importanței lor. Este vorba despre problema ridicată de întrebarea: ce fel de moralitate este cea despre care Cristos spune că trebuie să o întreacă pe cea a fariseilor dacă cineva vrea să meargă în Împărăția lui Dumnezeu? Respectiv de întrebarea: vor fi mântuiți cei care, deși nu au avut șansa să audă de Cristos și care datorită acestui lucru nu cred în Cristos, dar care trăiesc o viață morală exemplară?

Multe lucruri sunt acelea care fărâmițează creștinismul unei singure Scripturi. Nădăjduiesc faptul că în viitor voi expune pe larg această temă, dacă va fi voia lui Dumnezeu, alături de domnul Ionică Herea. Dsr până la momentul respectiv, foarte pe scurt,  expun doar una dintre chestiuni.

Nu puțini sunt aceia care citesc Scriptura în cheia Legii și din perspectiva unei antropologie optimiste. Mă refer la aceia care citesc Scriptura pornind de la ideea că Legea este calea spre mântuire iar omul are în sine însuși absolut toată puterea de a împlini Legea dacă se străduiește în acest sens. Nimic nou sub soare! Aceasta gândire o întâlnim în Secolul al IV-lea la Pelagius. Acesta considera faptul că, străduindu-se, orice om poate prin puterile care se afla în el, sa împlinească Legea lui Dumnezeu și să câștige mântuirea fără a avea nevoie de suportul harului lui Dumnezeu. Noul Testament este important pentru acești oameni dar este redus aproape exclusiv la perspectiva în care Domnului Isus Cristos este exemplul viu pe care Dumnezeu l-a oferit omului pentru ai arata acestuia cum trebuie omul să trăiască și să împlinească Legea. 

În teologia Lutherană Confesională, Sacramentul Botezului, fie că este realizat prin scufundare sau prin punere de apă pe capul celui botezat, este unul dintre cele două Sacramente ale Bisericii. Fiind un Mijloc al Harului, Sacramentul Botezului, promite iertarea păcatelor, viață veșnică și mântuire, făcând din acestea o realitate prezentă și continuă în persoana care se împărtășește cu acest Sacrament. Mai mult, prin lucrarea Duhului Sfânt, persoana care este botezată este unită cu Cristos și este făcută parte a Bisericii acestuia. Spre deosebire de Sacramentul Euharistiei, Biserica Lutherană Confesională învață faptul că Sacramentul Botezului nu poate să fie repetat.

Reformatorul Martin Luther vedea Sacramentul Botezului ca fiind un Mijloc al Harului prin care harul lui Dumnezeu și iertarea păcatelor sunt oferite celor care se împărtășesc cu acest Sacrament. În acest sens, spunem faptul că în Biserica Lutherană, focusul special în teologia Sacramentelor este reprezentat de acțiunea lui Dumnezeu.