Biserica Lutherană si justificarea păcătosului numai prin credință

Studiind Epistola Sfântului Apostol Paul către Bisericile din Galatia (Epistola către Galateni) descopăr din ce în ce mai multe similitudini între misiunea Sfântului Apostol Paul, misiunea Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea și misiunea Bisericii Lutherane Confesionale din prezent. Și lucrul acesta reprezintă o foarte mare încurajare pentru mine.

Epistola Sfântului Apostol Paul către Galateni este fundamentală pentru înțelegerea teologiei despre justificarea păcătosului numai prin har (Sola Gratia), o justificare oferită de către Dumnezeu omului păcătos numai de dragul lui Cristos și numai în baza jertfei lui Cristos (Solus Christus) și primită de către omul păcătos numai prin credință, fără nici un aport din partea faptelor (Sola Fide) după cum ne este promis de către Dumnezeu în Sfântul său Cuvânt prin predicarea căruia Duhul Sfânt naște credință în om (Sola Scriptura). Predicarea acestei teologii a mântuirii omului numai prin credință l-a pus pe Sfântul Apostol Paul față în față cu numeroși contestatari care nu puteau accepta ideea că faptele bune nu sunt luate în seamă de către Dumnezeu pentru mântuirea omului deși faptele bune erau predicate de către Sfântul Apostol Paul ca fiind o caracteristică a vieții omului regenerat prin justificare. Sfântul Apostol Paul îi cheamă pe creștini la a face fapte bune: la al iubi pe Dumnezeu dar și pe aproapele lor într-un mod vizibil. Dar despre toate aceste fapte, Sfântul Apostol Paul ne spune faptul că sunt rodul sau efectul justificării și, contrar opozanților săi, Sfântul Apostol Paul afirmă faptul că, deși faptele bune ale omului regenerat prin justificare sunt plăcute lui Dumnezeu și sunt dovada vizibilă a justificării, ele nu sunt luate în considerare de către Dumnezeu pentru mântuirea omului. În ciuda opoziției întâmpinate, predicarea adevărului Evangheliei a învins iar opozanții Sfântului Apostol Paul s-au dovedit niște mincinoși și niște dușmani ai Cuvântului!

Doar câteva secole mai târziu, învățătura Bisericii cu privire la justificarea omului numai prin har, numai în și prin Cristos și numai prin credință, așa cum acesta a fost predicată de către Biserica Apostolică, avea să fie pusă iar sub atac. De data aceasta Sfântul Augustin a fost ridicat de către Duhul lui Dumnezeu să apere învățătura Evangheliei lui Cristos în fața pelagienilor și a semi-pelagienilor care puneau accentul pe efortul de fapte bune pe care omul poate și trebuie să îl facă pentru a fi mântuit. În ciuda opoziției întâmpinate, predicarea adevărului Evangheliei a învins iar opozanții Sfântului Augustin s-au dovedit niște mincinoși și niște dușmani ai Cuvântului, fiind condamnați de către Biserica lui Cristos drept eretici!

Au urmat multe secole în care teologia mântuirii numai prin har, prin Cristos și prin credință a fost îngropată în învățătura omenească a sinergismului - o învățătură care afirma necesitatea faptelor bune în mântuirea omului ca o formă de colaborare a voinței omului cu harul lui Dumnezeu. În Secolul al XVI-lea, Dumnezeu a ridicat alți bărbați credincioși care să apere adevărul Evangheliei lui Cristos. Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea a readus în actualitate învățătura Sfântului Apostol Paul. Ca și în cazul Sfântului Apostol Paul și a Sfântului Augustin, Martin Luther și Reforma Lutherană au întâmpinat o puternică opoziție din partea Bisericii Romano-Catolice, o Biserică adânc înrădăcinat în învățătura medievală a sinergismului. Martin Luther și Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea au predicat însă cu mult curaj învățătura despre justificarea păcătosului numai prin har (Sola Gratia), o justificare oferită de către Dumnezeu omului păcătos numai de dragul lui Cristos și numai în baza jertfei lui Cristos (Solus Christus) și care este primită de către omul păcătos numai prin credință (Sola Fide), fără nici un aport din partea faptelor, după cum ne este promis de către Dumnezeu în Sfântul său Cuvânt prin predicarea căruia Duhul Sfânt naște credință în om (Sola Scriptura).

Asemenea Sfântului Apostol Paul, Martin Luther și Reforma Lutherană nu au negat niciodată importanța faptelor bune în viața creștinului, mai ales că aceste fapte bune erau poruncite de către Legea lui Dumnezeu. De asemenea, Martin Luther și Reforma Lutherană nu au afirmat niciodată faptul că Domnul Isus Cristos a desființat Legea ci au predicat învățătura conform căreia Domnul Isus Cristos a împlinit Legea în dreptul fiecăruia dintre aceia care cred mesajul Evanghelie. Astfel, prin ascultarea activă și pasivă a lui Cristos – împlinirea poruncilor Legii și aducerea sa ca jertfă pentru păcat – Dumnezeu ne-a eliberat de sub blestemul Legii care îl condamna la moarte veșnică pe acela care nu îi împlineau poruncile. Omul justificat numai prin credință este un om eliberat din blestemul Legii și Legea nu mai are nici o putere că îl condamne deoarece, prin Botez, omul justificat este îmbrăcat în dreptatea lui Cristos și regenerat ca fiu al lui Dumnezeu în Cristos.

Totuși, omul regenerat este un om care trăiește înaintea lui Dumnezeu exclusiv prin credință chiar daca el are puterea de a face fapte plăcute lui Dumnezeu și chiar le face deoarece credința care justifică este o credință întotdeauna vie. Nici o clipă omul nu contribuie cu faptele sale la mântuirea sa, nici înaintea justificării, nici în momentul justificării și nici după ce a fost justificat. Dumnezeu nu contorizează faptele bune pentru al mântui pe om ci singurul aspect care contează în mântuire este credința, acesta din urmă fiind un dar plin de har pe care Duhul Sfânt o naște în inima omului prin predicarea Evangheliei Domnului Isus Cristos. Astfel, Martin Luther și Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea au predat cu efervescență învățătura despre mântuirea sau justificarea numai și numai prin credință. În ciuda opoziției întâmpinate, predicarea adevărului Evangheliei a învins iar opozanții Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea s-au dovedit niște mincinoși și niște dușmani ai Cuvântului!

După cinci sute de ani de la nașterea Reformei Lutherane, Biserica Lutherană Confesională stă față în față cu exact aceeași inamici ai Bisericii lui Cristos cărora li s-au împotrivit, la vremea lor, Sfântul Apostol Paul, Sfântul Augustin, Martin Luther și Reforma din Secolul al XVI-lea. Cu toate că a fost condamnat de către Biserica Apostolică, de către Biserica Post-Apostolică și de către Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea, erezia sinergismului a reușit să supraviețuiască, putând fi considerată erezia perenă căreia creștinismul trebuie să îi facă față în fiecare etapă a existenței sale. Doar inamicii Evangheliei s-au schimbat.

Dacă în timpul Sfântului Apostol Paul împotrivitorii învățăturii despre justificarea păcătosului numai prin credință au fost iudaizatorii – un grup de iudei convertiți la creștinism care afirmau faptul că pentru mântuire omul trebuie să tină Legea lui Moise, inclusiv să primească circumcizia – iar în timpul Reformei Lutherane împotrivirea a fost exercitată de către Biserica Romano-Catolică, lucrurile stau destul de diferit în prezent. În predicarea învățăturii Evangheliei despre justificarea numai prin credință, Biserica Lutherană Confesională nu experimentează doar opoziția Bisericii Romano-Catolice  respectiv opoziția Bisericilor Ortodoxe Răsăritene – Bisericii care au rămas ancorate în sinergismul medieval – dar, mai grav, întâmpină opoziție și din partea multor Bisericii din marea familie a Bisericilor care se declară ca fiind continuatoarele Reformei din Secolul al XVI-lea atât din punct de vedere teologic cât și din punct de vedere istoric. Urmând o direcție fie liberală – în care accentul cade pe înțelegerea rațională a creștinismului – fie pietistă – în care accentul cade pe înțelegerea emoțională a creștinismului – multe Biserici au abandonat direcția scripturală - în care accentul cade pe înțelegerea biblică a creștinismului. În prezent sunt mulți creștini care pun un accent deosebit pe memorarea de versete din Scriptură – lăsând deseori impresia că această memorare ar fi un fel de virtute a celui mântuit sau un mijloc al harului – însă dovedesc numeroase lacune în înțelegerea Evangheliei. Găsim astăzi Bisericii care se declară ca fiind continuatoare ale Reformei din Secolul al XVI-lea dar care predică o învățătură despre mântuire identică cu cea predicată de către Biserica Romano-Catolică și de către Bisericile Ortodoxe Răsăritene, mai precis un sistem soteriologic sinergist în care omul colaborează prin intermediul faptelor bune cu harul lui Dumnezeu pentru a fi mântuit. Astfel, accentul soteriologic este pus pe efortul de împlinire a Legii ci nu pe credința în promisiunea Evangheliei.

În teologia unor astfel de Biserici, faptele bune pe care omul le face sunt decisive atât în câștigarea mântuirii cât și în cazul nefericit al pierderii ei. În acest context nefericit în care majoritatea covârșitoare a creștinismului este împotmolit în mlaștina sinergismului (pelagianismului sau arminianismului / semipelagianism), Biserica Lutherană Confesională are misiunea sfântă de a predica învățătura Evangheliei lui Cristos a mântuirii numai prin credință așa cum acesta a fost predicată de Biserica Apostolică prin efortul Sfântului Apostol Paul, de către Biserica Post-Apostolică prin efortul Sfântului Augustin și de către Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea prin gura lui Martin Luther și a teologilor Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea.

Păcătosul este justificat înaintea lui Dumnezeu numai prin har (Sola Gratia), numai de dragul lui Cristos și numai în baza jertfei lui Cristos (Solus Christus) și este primită de către păcătos numai prin credință (Sola Fide), credință în promisiunile Evangheliei lui Cristos născută în om de către Duhul Sfânt numai prin predicarea Cuvântului (Sola Scriptura). Faptele bune, deși sunt o caracteristică a omului justificat, nu sunt motivul mântuirii omului ci un rod al justificării acestuia.

Justificarea omului – adică acea declarație prin care Dumnezeu îl iartă pe păcătos de păcatele sale – este însoțită, sau imediat urmată, de regenerare. Omul justificat este întotdeauna un om nou, adică un om regenerat. În justificare, omul vechie este pus în moarte împreună cu Cristos pentru ca omul nou să învie împreună cu Cristos la o viață nouă. Faptele bune sunt o caracteristică a vieții celei noi dar, Biserica Lutherană Confesională învață că ele nu sunt luate de către Dumnezeu în calcul în ceea ce privește mântuire nici înainte de justificare, nici în momentul justificării și nici după justificare. Faptele bune nu interacționează cu mântuirea în niciun moment al vieții omului. Omul este mântuit exclusiv prin credință și stă în mântuire exclusiv prin credință în promisiunile Evangheliei ci nu în baza faptelor sale bune.

Aceasta este învățătura Evangheliei lui Cristos; aceasta este învățătura Sfântului Apostol Paul; aceasta este învățătura Sfântului Augustin; aceasta este învățătura reformatorului Martin Luther și a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea și acesta este învățătura pe care o predică Biserica Lutherană Confesională. În ciuda opoziției întâmpinate, predicarea adevărului Evangheliei va învinge și de această dată iar opozanții doctrinei despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin credință se vor dovedi niște mincinoși și niște dușmani ai Cuvântului lui Dumnezeu!