Despre om ca păcătos - Partea 2

Păcatul ca jefuire a aproapelui

Mândria și autosatisfacția, care sunt păcate împotriva Primei Porunci, nu doar că îl jefuiesc pe Dumnezeu de divinitatea sa, dar rănesc și aproapele. Fariseul păcătuiește nu doar împotriva credinței, dar și împotriva iubirii. Este un lucru groaznic să spui asta, dar el folosește eșecul fraților săi pentru a se bucura de sentimentul de a fi drept în comparație cu ei. Și în această dreptate proprie, el îi privește de sus pe ceilalți. Nu se preocupă de nevoile lor etice, așa cum cere iubirea; în schimb, se bucură pentru că are un contrast întunecat pentru sine. Martin Luther declară că niciun păcat pe pământ nu este mai rău decât acesta.

Acest lucru este valabil în special pentru fariseu, adică pentru omul care se auto-consideră ca fiind drept. Totuși, la scară generală, este valabil pentru toți oamenii. Dumnezeu ne dă daruri pentru ca să le folosim în slujba aproapelui nostru. În loc să le folosim astfel, noi abuzăm de fiecare dar pe care Dumnezeu ni-l dă pentru a ne ridica deasupra celorlalți. Rațiunea nu poate evita să facă acest lucru. Luther predica faptul că de îndată ce rațiunea descoperă că a primit mai multă har decât alții, își ridică nasul față de cei care nu sunt egali cu ea. 

Conform legii iubirii, ar trebui să ne preocupăm de nevoia aproapelui nostru. În schimb, însă, oamenii se bucură de necazurile altora. Această bucurie născută din suferința altuia este, în opinia lui Martin Luther, o crimă și o încălcare a Poruncii a Cincea. De aceea, niciun om nu îndeplinește această poruncă așa cum a înțeles-o Domnul Isus Cristos. Ceea ce cere Domnul Isus Cristos depășește puterile noastre și este contrar naturii noastre. Luther își bazează această afirmație pe experiența fiecărei ere și a propriei sale inimi. Nu putem da ordine inimii noastre. Mânia împotriva dușmanului nostru este iremediabilă în natura noastră umană. Extern putem acționa prietenoși față de orice om. Cu toate acestea, nu-i putem da inima noastră, oricât am încerca, chiar dacă am sfârși prin a ne sfâșia pe noi înșine. Astfel, nimeni nu se poate ridica singur. Poruncile lui Dumnezeu, așa cum le interpretează Cristos, trebuie înțelese nu ca un apel etic către noi, oamenii, așa cum suntem noi, sau ca un apel la voința noastră liberă; dimpotrivă, ele ne arată impotenta noastră completă. Ceea ce cer este nimic mai puțin decât un om complet nou, o naștere din nou. Să nu ucizi înseamnă, în ultimă instanță, faptul că trebuie să te naști din nou și să devii un om diferit. În ciuda oricărei aparențe de prietenie, în adâncul său, omul caută propriul său avantaj și, prin urmare, este închis față de și dușman al fratelui său.

Martin Luther nu neagă în niciun fel puterea voinței morale. Această putere îl face pe om capabil să se subordoneze conștient poruncii lui Dumnezeu și să facă lucruri bune; dar puterea voinței este limitată la acele activități controlate de voința sa conștientă. Această voință nu are putere asupra adâncurilor inimii, asupra sentimentelor, gândurilor și dorințelor sale secrete. Din acest motiv, faptele noastre sunt corecte în sine, dar nu le facem din inimă. Voința conștientă este determinată de poruncă și spune „da,” dar inima, locul impulsurilor involuntare, adesea spune „nu” la aceasta. Astfel, chiar și supunerea noastră conștientă față de Dumnezeu este împiedicată de rezistența noastră secretă. Deoarece iubirea noastră față de Dumnezeu și față de aproapele nostru trebuie mereu mai întâi să înfrunte această rezistență – oricât de mică ar fi ea – orice am produce nu este niciodată atât de liber și vesel cum ar vrea Dumnezeu să fie. Mișcarea voinței conștiente este împiedicată de greutatea unui „nu” interior. În acest sens, moralitatea noastră este o fațadă a ipocriziei. Dincolo de acea fațadă se află ceva cu totul diferit de ceea ce pare, și anume păcatele noastre. Acest lucru este valabil nu doar pentru omul fără Cristos, ci și pentru omul creștin. Căci, deși a primit Duhul lui Dumnezeu, el rămâne tot carne, care se opune voinței lui Dumnezeu. De aceea, chiar și atunci când face ceea ce este corect, tot păcătuiește.

Carnea și natura căzută

Mândria și afirmarea de sine care împiedică un om să ajungă la iubirea autentică a aproapelui sau a lui Dumnezeu nu este o distorsiune ocazională ci este chiar natura omului căzut. Aceasta înseamnă că păcatul nu constă doar în fapte individuale de comitere sau omisiune, ci constă în impuritatea întregii ființe a omului. Când vorbim despre păcat, nu trebuie, ca opozanții lui Martin Luther – teologii scolastici – să ne gândim doar la încălcarea Legii prin gânduri, cuvinte și fapte. Dacă vom face acest lucru, nu vom înțelege adâncurile păcatului, adică rădăcina și adevărata boală. Slăbiciunea noastră nu se află în lucrurile pe care le facem, ci în natura noastră; adică în persoana noastră. Natura și întreaga noastră ființă sunt corupte prin căderea lui Adam. Faptele omului dezvăluie faptul că întreaga sa natură este impură, adică nu există nimic în noi decât păcat. Afirmația nominaliștilor scolastici că: „Natura rămâne necoruptă” trebuie corectată pentru a spune: „Natura este coruptă.” Omul este păcătos înainte de a gândi, a spune sau a face ceva. Ceea ce omul face provine din ceea ce omul este. Acesta este păcatul esențial care nu păcătuiește doar pentru o oră sau pentru o perioadă scurtă de timp, ci este prezent oriunde și atâta timp cât există o persoană. Doar Dumnezeu vede acest păcat natural.

Martin Luther și Sfântul Apostol Paul descriu această stare numind omul ca fiind „carne”. Expresia „Carne” se referă astfel la întreaga ființă umană, în măsura în care aceasta este în contradicție cu Dumnezeu. Distincția dintre „duh” și „carne” este complet diferită de împărțirea omului în duh, suflet și trup care poate fi găsită în Scriptură (ITes.5,23). Această distincție din urmă este, în esență, una antropologică, iar prima este una teologică. Ea nu face distincție între părțile sau componentele naturii umane, ci descrie calitatea relației acelei naturi cu Dumnezeu. Astfel, se referă la întreaga ființă umană, adică la duh, suflet și trup deodată. Pe toate cele trei nivele, omul poate fi fie „duh”, fie „carne”, adică fie bun, fie rău. 

Teologia medievală, sub influența dualismului helenistic, tindea să combine aceste două distincții astfel încât carnea să fie echivalată cu ființa fizică a omului: omul este „carne” în măsura în care participă la dorințele fizice care sunt opuse duhului, numit rațiune. În opoziție cu aceasta, Martin Luther declară împreună cu Sfântul Apostol Paul faptul că expresia ”carne” se referă la tot ceea ce nu provine din credință. „Carnea” în acest sens nu este doar o parte a omului și cu siguranță nu doar ființa sa fizică, ci întreaga ființă. Omul este „carne” tocmai în spiritualitatea sa, în inima sa, în sufletul său și în cele mai bune și mai înalte puteri ale sale, adică, în mod special în ethosul său și în religiozitatea sa ca om religios. Aici se află păcatul cu adevărat teribil. Autosatisfacția omului, mândria sa, insolenta sa, necredința sa, dorința de a-și afirma propria dreptate împotriva lui Dumnezeu sunt toate la nivel spiritual. Tocmai în și din cauza aceasta omul este „carne” în toată ființa sa. 

Totuși, omul este „duh” și „spiritual” în măsura în care iubește Legea lui Dumnezeu. Martin Luther, prin urmare, dă conceptului tradițional de ”concupiscentia” un nou sens, care corespunde la ce înseamnă în teologia lui Sfântului Apostol Paul. Concupiscentia este mult mai mult decât senzualitatea dorind împotriva rațiunii ca parte mai înaltă a omului; mai degrabă este opoziția întregului om față de Dumnezeu. Această opoziție se află în sufletul și în spiritul omului. În toate acestea, Martin Luther este conștient că restabilește semnificația autentică a conceptelor Sfântului Apostol Paul, care, din păcate, au fost atât de rău interpretate în teologia Bisericii timpurii și medievale.

Conform lui Martin Luther, omul natural este complet carne. Aceasta nu înseamnă faptul că suntem atât de complet înclinați către rău încât nu rămâne nimic în noi care să fie înclinat să împlinească Legea. Cu o parte din ființa sa, omul vrea să facă binele; aceasta este însă doar o mișcare slabă a voinței sale. Pentru Martin Luther, doar creștinul poate fi descris în mod serios ca fiind un om în contradicție. Pe parcursul vieții unui creștin, binele și răul sunt amestecate în fiecare act. Luther nu înțelege conflictul interior descris de către Sfântul Apostol Paul în Epistola către Romani capitolul șapte ca o descriere a omului natural fără Cristos și Duhul Sfânt, ci ca pe o descriere a creștinului căruia i-a fost dat Duhul Sfânt. Omul în întregul său, fără Cristos, este plin de pofte în ciuda acelei mișcări foarte slabe spre bine.

Robia voinței omului natural

Omul este carne. Asta înseamnă că el nu poate nici să scape de starea sa morală, nici să o învingă prin propriile sale puteri naturale. Martin Luther se opune în mod categoric lui Aristotel și tradiției teologice influențate de către acesta. Acea tradiție accentua importanța disciplinei. Luther răspunde că dragostea, castitatea și umilința nu pot fi niciodată obținute prin disciplină. Acestea cer o renaștere a omului prin credință. Fără o astfel de renaștere, voința omului rămâne înrobită și legată. Omul nenăscut din nou se află sub necesitatea de a păcătui în tot ceea ce este și face. Aceasta, totuși, nu îi anulează responsabilitatea și vinovăția. Omul nu este forțat să păcătuiască împotriva propriei sale voințe interioare. Mai degrabă, tocmai în voința lui experimentează inevitabilitatea păcatului. El este în mod necesar păcătos, dar totodată păcătuiește de bunăvoie. Nu păcătuim împotriva voinței noastre, ci potrivit cu voința noastră. Cu toate acestea, omul este incapabil să-și schimbe voința de bază. Iar el însuși este legat de ea ca persoană. Nu poate trata lipsa sa de libertate de a face binele și supunerea sa față de rău ca pe un destin sau o condiție naturală a existenței sale, care ar putea fi separată de sine însuși ca persoană. Voința sa este legată, dar este și rămâne voința lui. El acționează mereu și voluntar conform acesteia. Din acest motiv, inevitabilitatea păcatului nu pune la îndoială realitatea vinei omului. Luther a afirmat întotdeauna ambele lucruri în același timp. Omul este și rămâne vinovat în păcatul său, deoarece i s-a dat acea lege prin care Dumnezeu îi face cunoscută voia Sa cea bună. Deoarece păcătosul acționează constant împotriva legii, fapta sa este rea, iar el este vinovat.

Dumnezeu este Cel care înrobește voința omului. Aceasta este pedeapsa păcatului. Dumnezeu a pronunțat sentința asupra omului și l-a condamnat să piardă libertatea sa originară de a face binele. Acum el este sclavul propriului său păcat. Odată cu aceasta, Dumnezeu l-a supus și robiei față de Satan. Omul este sclav al propriului său păcat și se află, de asemenea, sub puterea lui Satan. Acum el nu mai are puterea de a se întoarce spre bine. Însă el poate fi întors de Dumnezeu. El păstrează această capacitate. Martin Luther adoptă aici conceptul scolastic de aptitudine pasivă de a fi întors. Deși omul a pierdut orice capacitate de a face bine în ceea ce privește relația sa cu Dumnezeu, această capacitate pasivă încă rămâne: el poate fi cuprins de har și de Duhul lui Dumnezeu. Păcatul nu distruge această capacitate. Căci rămâne adevărat că Dumnezeu l-a creat și l-a destinat pe om pentru viața veșnică — precum și pentru posibilitatea morții veșnice.

Păcatul originar

Păcatul este păcat personal, iar păcatul personal este, în același timp păcat natural — adică este ceva ce primim împreună cu natura noastră. Nu devine destinul nostru prin deciziile individuale ale vieții noastre ci este născut cu noi și înăuntrul nostru din fire. Se numește păcat moștenit [Erbsünde] pentru că nu noi l-am comis, ci îl aducem cu noi de la părinți; și ne este imputat nu mai puțin decât dacă l-am fi făcut noi înșine. El ajunge la noi prin părinți, din căderea lui Adam.

Adam a căzut în păcat. Dumnezeu nu l-a creat ca ființă păcătoasă. Martin Luther urmează tradiția bisericească în învățătura despre o stare primordială. Adam a fost creat de Dumnezeu ca un om drept, evlavios și sfânt, fără nicio înclinație spre rău, ci doar spre bine. De ce a căzut? Aici, Martin Luther se confruntă cu o problemă pe care teologia nu o poate rezolva și care trebuie să rămână o enigmă. Pe de o parte, Luther este clar în a spune faptul că Dumnezeu nu este autorul păcatului. Sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu, pe care le cunoaștem din seriozitatea poruncilor sale, exclud această posibilitate. Cauzele păcatului sunt diavolul și voința noastră.

Pe de altă parte însă, doctrina lui Martin Luther că Dumnezeu lucrează toate în toate, îl obligă să-l apropie pe Dumnezeu cât se poate de păcat, fără a-l face însă cauza păcatului. Deși Dumnezeu nu a cauzat căderea lui Adam. Totuși, Dumnezeu a permis-o. Satan a păcătuit atunci când Dumnezeu l-a părăsit. Și deoarece Satan a devenit rău, Dumnezeu îl instigă la și mai mult rău. Dumnezeu, spune Luther, îl instigă pe Satan chiar să-l aducă pe om la păcat. Totuși, acestă afirmație nu trebuie să ne șocheze. Martin Luther face o diferențiere clară între faptul că Dumnezeu nu este autorul păcatului, pentru că El nu face nimic rău, și faptul că părăsirea de către Dumnezeu (deserante Deo) și instigarea (incitari) sunt implicate direct în sursa păcatului satanic și, prin urmare, indirect în păcatul omenesc.

Martin Luther se simte obligat să afirme faptul că Dumnezeu atât părăsește, cât și instigă la păcat — deși niciuna dintre acestea nu înseamnă că Dumnezeu este autorul păcatului. Dar ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare că voința lui Dumnezeu este în contradicție cu ea însăși? El, pe de o parte ne dă Legea și vrea să o împlinim, și tot Dumnezeu îl instigă pe diavol să ne ispitească la păcat? Există un conflict real între aceste două lucruri, iar teologia nu îl poate rezolva. În cele din urmă, Martin Luther nu poate spune nimic altceva decât: Este prea adânc pentru noi. Voia lui Dumnezeu este implicată, dar nu trebuie să știu cum se întâmplă toate acestea.

Martin Luther se confruntă aici deja cu problema care apare în De Servo Arbitrio (Despre robia voinței) sub forma distincției dintre Dumnezeu cel ascuns și Dumnezeu cel revelat. Iar sfatul pastoral pe care îl dă creștinilor confruntați cu această problemă corespunde în totalitate sfatului pe care îl dă celor care se confruntă cu problema lui Dumnezeu cel ascuns, care lucrează toate lucrurile, și cu misterul predestinării. Creștinul trebuie să se țină strâns de voia lui Dumnezeu așa cum este revelată în Lege și în Evanghelie. Aceasta îi spune ce are de făcut. El trebuie să lase deoparte întrebarea de ce Dumnezeu acționează așa cum o face, de exemplu atunci când instigă la păcat. Când creștinul a fost format prin Lege și Evanghelie, va înțelege și acele lucruri legate de voia și activitatea lui Dumnezeu care acum îi par atât de obscure.

Martin Luther răspunde în același fel oricui întreabă de ce a permis Dumnezeu căderea lui Adam, deși o putea împiedica. Primul răspuns al lui Luther este să respingă întrebarea. Dumnezeu este Dumnezeu și asta înseamnă că nu avem voie să căutăm o explicație rațională pentru ceea ce voiește El, întrucât faptul că El voiește este explicația supremă. Permisiunea lui Dumnezeu cu privire la căderea lui Adam aparține „tainelor măreției Sale”, pe care nu trebuie să le investigăm, ci doar să le adorăm.

Cu toate acestea, Luther poate găsi chiar un dublu înțeles în modul în care Dumnezeu a acționat față de Adam. Luther spune faptul că, în Adam, Dumnezeu ne-a dat un exemplu teribil al ceea ce poate face liberul arbitru al omului atunci când este lăsat de sine stătător și nu este continuu mișcat și întărit din ce în ce mai mult de Duhul Său. Dacă acest lucru este adevărat în cazul lui Adam, înainte de cădere, nu este cu atât mai adevărat în cazul nostru, al celor care suntem păcătoși căzuți? Astfel, căderea lui Adam ar trebui să distrugă mândria noastră moralistă. Ar trebui să ne sporească conștiința că harul Duhului Sfânt este absolut indispensabil.

Al doilea înțeles pe care Martin Luther îl găsește în permisiunea lui Dumnezeu privind căderea lui Adam este acela al unei vinovății fericite (felix culpa). Dacă cineva, la judecata de apoi, l-ar întreba pe Dumnezeu: ‘De ce ai permis căderea lui Adam?’, Dumnezeu ar răspunde: ‘Ca să se cunoască faptul că iubesc neamul omenesc atât de mult încât chiar și pe Fiul Meu L-aș da ca să mântuiesc oamenii!, spunea Luther. Asta înseamnă că fără căderea omenirii în Adam, fără păcat și vinovăție, nu am fi cunoscut și experimentat niciodată pe deplin măreția milei lui Dumnezeu.

În opinia lui Martin Luther, potrivit Psalmului 51, păcatul se perpetuează prin procesul natural al concepției. Deși Dumnezeu voiește actul sexual ca atare și acesta este bineplăcut lui, actul sexul și-a pierdut puritatea primordială și a devenit păcătos prin dorința pătimașă. Chiar dacă lucrurile stau astfel, păcatul nu se perpetuează prin păcătoșenia relației conjugale sau a actului de concepție, ca și cum aceste acte ar fi păcătoase în ele însele, ci prin păcătoșenia seminței. Dumnezeu creează oameni din sămânța lui Adam, care a devenit păcătoasă. Motivul pentru care Dumnezeu face acest lucru este tainic și nu-l putem cunoaște. Astfel, suntem păcătoși prin descendența noastră din Adam. În ceea ce privește originea sufletului individual, Luther înclină să urmeze teoria traducianismului a lui Augustin, fără a dori să o ridice la rang de dogmă.