Gânduri despre ordinare în Biserica Lutherană

Tema ordinării reprezintă una dintre cele mai importante diferențe dintre învățătura romano-catolică și cea lutherană. În Biserica Romei, ordinarea este considerată unul dintre cele șapte Sacramente și, prin ea, se afirmă că preotul primește un „har ontologic” ce îl marchează definitiv și îl deosebește de restul credincioșilor. Ordinarea îi conferă preotului un „caracter de neșters” și o putere sacramentală proprie, independentă de credința sau viața sa morală, astfel încât clericul devine un „sacerdot” care posedă o putere sacrificială distinctă de viața comunității laice și este investit cu autoritate care nu depinde de mandatul sau chemarea Bisericii.

Reforma Lutherană a respins această concepție, deoarece nu se întemeiază pe Sfânta Scriptură și transformă slujirea Bisericii într-o realitate mistică, cu o esență proprie, ruptă de Evanghelie. Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea vorbesc limpede, afirmând faptul că ordinarea nu este un sacrament, ci o rânduială a Bisericii prin care se confirmă public chemarea unei persoane în Oficiul Pastoral, la slujirea Cuvântului și a Sacramentelor. Așa cum subliniază Melanchthon în Apologia Confesiunii Augustana, dacă ordinarea este înțeleasă ca referindu-se strict la slujirea Cuvântului Evangheliei, lutheranii nu se împotrivesc ca ordinarea să fie numită „sacrament”, pentru că slujirea Cuvântului vine din porunca lui Dumnezeu și are atașate făgăduințe glorioase, după cum spune Sfântul Apostol Paul: „Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16) și Sfântul Profet Isaia: „Așa va fi Cuvântul Meu care iese din gura Mea: nu se va întoarce la Mine fără rod” (Isaia 55:11).

Melanchthon precizează în Apologia Confesiunii Augustana faptul că puterea nu stă în punerea mâinilor, ci în predicarea Cuvântului și administrarea Sacramentelor, ceea ce corespunde și învățăturii Tratatului despre Puterea și Primatul Papei, unde Melanchthon afirmă faptul că orice autoritate a Oficiului Pastoral derivă exclusiv din Cuvânt și din mandatul divin ci nu dintr-o putere sacramentală intrinsecă. În mod similar, Catehismul Mare al lui Luther subliniază că pastorul este „un slujitor al Cuvântului” care nu posedă har în sine, ci devine un instrument al lui Dumnezeu pentru binele Bisericii și al mântuirii credincioșilor. Formula Concordiei afirmă clar faptul că ordinarea și autoritatea pastorală se bazează pe recunoașterea comunității credincioșilor și pe chemarea divină, nu pe o diferență de ființă, iar slujitorul este dator să predice și să administreze Sacramentele după porunca lui Cristos, păstrând fidelitatea Bisericii față de Scriptură și principiile Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea.

DIFERENȚELE FUNDAMENTALE DINTRE ROMANO-CATOLICISM ȘI LUTERANISM

Diferențele se regăsesc în natura slujitorului, felul în care se exercită autoritatea, rolul ordinării și relația cu comunitatea credincioșilor. În catolicism, preotul este transformat ontologic prin ordinare și posedă o putere sacramentală personală, ceea ce îi conferă o poziție sacră distinctă și un statut diferit față de laici, în timp ce în luteranism pastorul rămâne un frate în credință, egal celorlalți, dar chemat public în oficiul predicării și al administrării Sacramentelor, fără a primi un har ontologic, autoritatea sa derivând din mandatul lui Cristos și din chemarea și recunoașterea comunității.

În privința puterii și autorității, romano-catolicismul atribuie preotului o putere sacramentală (potestas), care se exercită „ex opere operato”, independent de meritele personale, în timp ce în luteranism pastorul deține autoritate (autoritas), ci nu putere proprie, iar aceasta se manifestă numai prin predicarea Cuvântului și prin administrarea Sacramentelor, care sunt mijloacele reale prin care Dumnezeu lucrează în oameni. 

Rolul ordinării diferă și el fundamental: pentru romano-catolicism, ordinarea imprimă caracter și conferă putere sacerdotală, pe când pentru luteranism, ordinarea este o rânduială bisericească prin care comunitatea recunoaște chemarea divină și conferă autoritate publică, actul punerii mâinilor exprimând rugăciunea și susținerea comunității, fără a conferi har sau putere ontologică. 

În raport cu comunitatea, catolicismul separă clerul de laici, formând un ordin sacru distinct, în timp ce în luteranism diferența este doar de oficiu: pastorul nu este superior prin ființă, ci este chemat să slujească în numele comunității, care recunoaște chemarea sa și participă la misiunea Bisericii.

PASTORUL LUTHERAN CA SLUJITOR AL CUVÂNTULUI EVANGHELIEI

În teologia lutherană confesională, pastorul nu este niciodată conceput ca un beneficiar al unui har special sau al unei puteri ontologice intrinseci, ci este un slujitor prin care Dumnezeu lucrează în mijlocul Bisericii, fiind instrument al Cuvântului și al Sacramentelor. Puterea și eficacitatea slujirii pastorale nu derivă din persoana sau meritele pastorului, ci din Cuvântul lui Dumnezeu și promisiunea lui Cristos, care garantează că Evanghelia și Sacramentele sunt mijloace reale ale harului, lucrarea lui Dumnezeu fiind infailibilă în credincioși. Apologia Confesiunii Augustana afirmă faptul că autoritatea pastorală este conferită prin mandatul Bisericii și recunoașterea chemării divine, nu printr-un har ontologic sau ritualuri externe, iar Formula Concordiei subliniază că ordinarea conferă autoritate derivată, fără a crea diferențe de ființă între pastor și credincioși.

Tratatul despre Puterea și Primatul Papei clarifică că autoritatea clerului derivă exclusiv din mandatul lui Cristos și din slujirea Cuvântului și Sacramentelor, iar ordinarea reprezintă o rânduială sfântă care asigură recunoașterea publică a chemării, exprimând rugăciunea și susținerea comunității. Astfel, pastorul este responsabil de predicarea Evangheliei, administrarea Sacramentelor și îndrumarea spirituală a comunității, dar nu posedă autoritate independentă sau supranaturală. Catehismele lui Martin Luther subliniază faptul că pastorul trebuie să fie un exemplu de credință și viață creștină, iar întreaga sa slujire depinde de lucrarea lui Dumnezeu și de ascultarea credincioșilor. Ordinarea este o rânduială prin care comunitatea recunoaște chemarea divină și conferă autoritate publică pentru predicarea Evangheliei și administrarea Sacramentelor, păstrând fidelitatea Bisericii față de Scriptură și principiile Reformei.

CONCLUZIE

Diferența dintre romano-catolicism și luteranism în privința ordinării este fundamentală: catolicismul privește ordinarea ca fiind un Sacrament care conferă putere ontologică și autoritate intrinsecă, în timp ce luteranismul consideră ordinarea o rânduială sfântă și necesară, dar lipsită de caracter sacramental, menită să confirme chemarea divină și autoritatea derivată a pastorului. În perspectiva lutherană confesională, harul nu este legat de persoana pastorului, ci se află în Cuvântul și Sacramentele lui Cristos, care sunt mijloacele prin care Dumnezeu lucrează în oameni, iar pastorul slujește ca instrument al acestor mijloace, nu ca purtător al unei puteri interioare sau supranaturale. Pastorul are autoritate bisericească, nu putere sacramentală, și slujește în numele lui Cristos, depinzând în totalitate de promisiunea și lucrarea Sa. Această perspectivă păstrează Biserica fidelă Scripturii și reafirmă principiul central al Reformei Lutherane: Evanghelia lui Cristos este singura putere a lui Dumnezeu pentru mântuire (Romani 1:16), iar pastorul este un instrument viu prin care Dumnezeu oferă harul în mijlocul comunității credincioșilor.