Martin Luther despre Lege și despre Evanghelie

Martin Luther nu poate să fie niciodată auzit altfel decât a vorbit și nici nu poate să fie citit altfel decât a scris. Fie că vorbim despre numeroasele sale cărți, fie că vorbim de numeroasele sale predici. Martin Luther nu poate fi interpretat altfel decât el s-a exprimat. Martin Luther a fost un teolog prolific, un teolog ca are lăsat posterității un vast material teologic, un întreg univers de gândire creștină. Pentru a cunoaște teologia lui Martin Luther nu este niciodată suficient să citești doar două sau trei dintre cele mai bine de șase sute de cărți și predici pe care Martin Luther le-a lăsat posterității. De aceea, munca de teolog luteran este una asiduă, complexă dar și plină de bucurie spirituală. Mai mult, teologia Reformei Luterane nu se rezumă exclusiv la scrierile lui Martin Luther. Mulți alți teologi luterani remarcabili au completat tezaurul teologic lăsat de Reforma din Secolul al XVI-lea. Mă refer aici la teologi precum Philip Melanchthon, Martin Chemnitz, Johannes Gerhard, Johannes Andreas, Abraham Calovius și mulți alții. 

Teologia lui Martin Luther rămâne o piatra de poticnire pentru mulți protestanți, mai ales pentru aceia care au ales să urmeze o direcție pietisto-arminianistă promovată de către metodism și mai apoi de o bună parte a Bisericilor Baptiste, direcție care a ajuns să domine teologia multor Biserici Evanghelice (Neo-protestante) din prezent. Un capitol foarte important al teologiei lui Martin Luther, și implicit al Reformei Luterane, care creează probleme unor astfel de teologi este învățătura Reformei Luterane cu privire la distincția dintre Lege și Evanghelie. Din păcate, la aproximativ două secole după ce Martin Luther a declanșat Reforma Bisericii, o parte semnificativă a teologilor protestanți ai timpului respectiv – mulți dintre ei întemeietori ai diverselor Biserici Radicale din Secolele XVIII și XIX – au revenit la sinergismul romano-catolic medieval – desigur îmbrăcat în haine evanghelice – un sistem teologic în care Evanghelia este predicată ca fiind Noua Lege a lui Cristos sau poruncile lui Cristos, porunci pe care creștinul trebuie să le împlinească dacă vrea să fie cu adevărat credincios și să fie plăcut lui Dumnezeu. Sinergismul acesta de timp protestant se încăpățânează să combine învățătura despre mântuirea păcătosului numai prin credință – așa cum aceasta a fost proclamată de către Luther și Reforma Luterană – cu învățătura sinergistă a cooperării omului cu Dumnezeu în mântuire, dând naștere unui concept soteriologic distinct care spune faptul că omul este mântuit de către Dumnezeu exclusiv prin har, dar, o dată mântuit, pentru ca omul să rămână în această stare de mântuire până la capăt, el trebuie să asculte de poruncile lui Dumnezeu și să le împlinească în viața sa. Un eșec în această trăire a poruncilor lui Dumnezeu conduce la pierderea mântuirii. Astfel, pe scurt, acest tip de protestantism vorbește despre o mântuire primită prin har dar păstrată prin efortul faptelor de ascultare de poruncile lui Dumnezeu sau ale lui Cristos, așa cum unii dintre ei afirmă. 

Parcurgând predica intitulată ”Distincția dintre Lege și Evanghelie” pe care Martin Luther a predicat-o la data de 1 Ianuarie 1532, observăm faptul că teologia cu privire la această temă pe care Biserica Lutherană Confesională o predică este aceeași cu teologia pe care Martin Luther însuși o predica în Secolul al XVI-lea. Cei care nu au la dispoziție volumele de predici ale lui Martin Luther, pot accesa această predică fie tradusă în limba română pe: www.luteran.ro, fie o pot studia versiunea în limba engleză pe: www.scribd.com, acolo unde poate să fie găsită sub titlul: ”Luther 1532 Sermon On Distinction Between Law and Gospel”. În cadrul acestui articol, vom analiza foarte pe scurt teologia lui Martin Luther despre Lege, teologia lui Martin Luther despre Evanghelie cât și învățătura pe care Martin Luther o preda cu privire la distincția dintre Lege și Evanghelie, respectiv importanța covârșitoare a acestei doctrine pentru credința, închinarea și viețuirea creștină.

Încă din debutul predicii, Martin Luther afirmă faptul că Sfânta Scriptură este formată din două mari ”cuvinte” sau ”cuvântări” ale lui Dumnezeu. Este vorba despre cuvântarea Legii și cuvântarea Evanghelie. Luther insistă asupra faptului că aceste două cuvântări trebuie să fie atent separate una de alta deoarece, spune el: ”Legea și Evanghelia sunt într-adevăr amândouă Cuvântul lui Dumnezeu; dar ele nu sunt același tip de doctrină” (4). Cu alte cuvinte, reformatorul de la Wittenberg ne spune faptul că Legea și Evanghelia nu predau omului aceeași învățătură cu privire la Dumnezeu. Și pentru că al cunoaște corect și coerent pe Dumnezeu este fundamental mântuirii omului, Luther își deschide predica afirmând faptul că: ”Distincția dintre Lege și Evanghelie este cea mai înaltă artă din creștinătate, o artă pe care fiecare persoană care prețuiește numele de creștin ar trebui să o recunoască, să o cunoască și să o posede” (1). Insistența lui Martin Luther în a afirma faptul că Legea și Evanghelia, deși sunt ambele cuvântări ale lui Dumnezeu - adică sunt de natură divină și sunt pe deplin adevărate și necesare omului – ele nu trebuie să fie amestecate sub nicio formă și nici nu trebuie să le confundăm una cu alta deoarece, spune Martin Luther: ”Ambele sunt Cuvântul lui Dumnezeu: Legea și Evanghelia. Dar nu sunt amândouă la fel. Una este mai mică, cealaltă mai mare. Unul este mai slab, celălalt mai puternic. Unul este mai mic, celălalt mai mare” (19) iar mai apoi adaugă faptul că: ”Legea și Evanghelia se bat cap în cap în conștiința ta” (22). De aceea, pentru Martin Luther și pentru întreaga teologie Luterană din Secolul al XVI-lea, distincția dintre Lege și Evanghelie a reprezentat un fundament hermeneutic vital pentru înțelegerea Scripturilor și pentru trăirea ca adevărat creștin, astfel că, spune Martin Luther: ”oricine cunoaște bine această artă de a despărți Legea de Evanghelie ar trebui să primească un loc în fața sălii și să fie numit doctor al Sfintei Scripturi” (8)

Cu privire la Lege, este interesant să observăm faptul că Martin Luther folosește această noțiune pentru toate acele pasaje din Scriptură - fie că aparțin Vechiului Testament sau Noului Testament, fie că sunt predicate de către Sfântul Profet Moise, Sfântul Profet Isaia, Domnul Isus Cristos sau Sfinții Apostoli – în care Dumnezeu ne poruncește ce să facem, cum să facem și ce să nu facem în relație cu el. Luther definește Legea astfel: ”Ar trebui să înțelegem prin "Lege" nimic altceva decât cuvântul și porunca lui Dumnezeu, prin care El ne spune ce să facem și ce să nu facem, și ne cere ascultare sau lucrare" (8). Se poate remarca foarte ușor faptul că Luther nu face niciun fel de remarcă prin care am putea înțelege, chiar și superficial, faptul că reformatorul vedea o distincție între ”Legea Vechiului Testament” respectiv ”Legea Noului Testament” sau, cu alte cuvinte, între Legea dată la Sinai (Cele Zece Porunci) și poruncile pe care le-a predicat Domnul Isus Cristos și Sfinții Apostoli. Pentru Luther, toate acele pasaje ale întregii Scripturi unde Dumnezeu ne spune cum trebuie noi să ne străduim să trăim înaintea lui sunt parte a Legii, adică parte a Celor Zece Porunci, Luther fiind clar la acest capitol când spune: ”este necesar să facem același lucru și cu poruncile, toate acestea fiind incluse sub un singur cuvânt: Lege” (6). Pe scurt, pentru Martin Luther orice cuvânt al Scripturii care este poruncă face parte din Lege, indiferent de locul unde se află și de indiferent de cine în proclamă. Ca să fie clar acest lucru, anume faptul că orice pruncă face parte din Lege și Legea este Cele Zece Porunci, Martin Luther afirmă faptul că Legea a fost dată pe Multele Sinai (vezi 2) iar atunci când se referă la Lege în debutul predicii, el spune astfel: ”Legea sau cele Zece Porunci” (2). 

Se găsesc în prezent o serie de teologi protestanți care încercă să impună ideea că Legea a fost desființată de către jertfa lui Cristos ca și când aceasta nu mai există de la acel moment încolo. Această direcție antinomiană o voi aborda în curând deoarece Martin Luther scrie personal împotriva ei în anul 1539  - vezi: Martin Luther, Against the Antinomians (1539) în Luther’s Works, Vol.47. Luther nu vorbește niciunde spre desființarea Legii și despre faptul că Evanghelia ar fi înlocuit Legea cu poruncile lui Cristos. Nici vorbă de așa ceva în teologia lui Luther. Ba din contră, Martin Luther afirmă în felul următor: ”Adevărat este că Legea sau Cele Zece Porunci nu au fost anulate, astfel încât suntem scutiți de ele și nu avem voie să le avem. Căci Cristos ne-a eliberat de blestem, nu de ascultarea de Lege. Nu, nu asta vrea Dumnezeu. El vrea ca noi să păzim Poruncile cu un angajament și o sârguință totală; dar nu să ne punem încrederea în ele atunci când am făcut-o; sau să disperăm dacă nu am făcut-o” (18). Luther înțelege expresia ”Cristos este sfârșitul Legii” (Rom.10,4) nu ca și când Cristos ar fi desființat definitiv Legea ci, spune Luther: ”Cristos ne-a eliberat de blestem, nu de ascultarea de Lege” (18). Mai mult, Luther afirmă clar faptul că Dumnezeu vrea ca creștinul să asculte de Lege și să păzească Legea. Dar Dumnezeu nu vrea ca creștinul să își pună nădejdea în Lege și nici nu vrea ca acesta să dispere dacă nu reușește să împlinească Legea. Aceasta, în fond, înseamnă ”eliberarea de sub blestemul Legii”. Înseamnă că Legea are un punct terminus în ceea ce înseamnă rolul ei de a acuza și condamna, acesta fiind sfârșit în ceea ce îi privește pe creștini.

Nu vreau să părăsesc Legea fără a discuta și despre rolul pe care Luther îl atribuie Legii. Acest capitol este unul foarte important pentru efortul de a face o distincție corectă între Lege și Evanghelie. Așa cum deja am amintit, este ușor observabil faptul că Martin Luther nu vorbește niciunde de ”poruncile Evangheliei” ci întotdeauna el corelează ”poruncile” cu Legea. Mai precis cu Legea de la Sinai, Lege pe care încă o declară valabilă și despre care afirmă că este voia lui Dumnezeu ca toți creștinii să o țină, după cum citim: ”El vrea ca noi să păzim Poruncile cu un angajament și o sârguință totală” (18) și, mai apoi spune astfel: ”nu trebuie să priviți Evanghelia sau să construiți gânduri pe ea ca și cum Legea s-ar fi prăbușit” (18). Astfel, pentru Martin Luther, distincția dintre Lege și Evanghelie nu se referă la faptul că Legea ar fi încetat să existe la Cristos iar Evanghelia cu poruncile ei i-ar fi luat locul Legii în viața omului, așa cum susțin unii. Din contra, pentru Luther, distincția dintre Lege și Evanghelie nu vizează înlocuirea uneia cu alta ci, spune Luther: ”Mai degrabă, să rămână fiecare dintre ele în cercul și sfera sa” (18).

În predica sa, Martin Luther detaliază rolul Legii în cuvintele care spun: ”Legea are rolul de a cere dreptate desăvârșită de la fiecare” (16). Legea a fost dată pentru ca noi să cunoaștem ce fel de dreptate așteaptă Dumnezeu de la fiecare dintre noi. Dreptatea acesta nu este la propria alegere ci este o dreptate impusă de către Dumnezeu. Cum? Prin Legea sa. De asemenea, Luther detaliază rolul Legii în cuvintele care spun: ”Legea a avut rolul de a ne ține sub control etc.” (21). Astfel, Legea are scopul divin de a ne arăta ce fel de dreptate cere Dumnezeu de la noi, de a ne impune această dreptate dar și de a ne menține sub control astfel încât să e constrângă să trăim după voia lui Dumnezeu. Există însă și un rol civil al legii pe care Luther îl proclamă prin cuvintele care spun: ”Ea este necesară, de asemenea, pentru a reține și a constrânge copiii și oamenii nepoliticoși. Ei au nevoie de cuvintele ei: Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta; să nu comiți adulter; să nu mănânci și să nu ucizi, etc.” (21). Cu alte cuvinte, Dumnezeu pune Legea sa ca un lanț în care leagă păcatul astfel încât să îi limiteze distrugerile. În același timp, Luther vede și uzul bisericesc al Legii, sau al treilea uz al Legii, uzul destinat creștinilor. De ce au nevoie creștinii de Lege? Luther răspunde spunând: ”Pentru că vechiul Adam trebuie să fie legat și ținut captiv sub Legea, care ne reține, ne conduce și ne impune pretenții pentru a ne feri de o viață de sine stătătoare și desfrânată” (21). Creștinul are nevoie de Lege deoarece Vechiul Adam nu este complet mort în el iar acesta trebuie ucis zi de zi. Putem să concluzionam acest alineat despre rolul Legii prin cuvintele lui Luther care spun: ”Legea ne presează să facem ceea ce trebuie să facem; ne cere să ne facem datoria față de Dumnezeu și față de aproapele nostru” (8)

Pe lângă toate aceste roluri ale Legii, Luther vede faptul că Legea este o unealtă a condamnării păcatului și a păcătoșilor. Legea condamnă orice eșec în ceea ce privește ascultarea de poruncile ei, după cum citim: ”Legea își impune rapid pretenția: Ți s-a poruncit să faci asta și asta; nu ai făcut-o; prin urmare, trebuie să plătești pedeapsa” (14). Luther continuă să ne spună consecința acestei condamnă din partea Legii. Citim astfel: ”Așadar, oricine nu a reușit să satisfacă Legea și se află în captivitate în păcat și moarte” (16). 

Ca o concluzie a abordării Legii, Luther învață faptul că Legea este acel cuvânt al lui Dumnezeu care vine la noi cu pretenții din partea lui Dumnezeu. Legea impune ca noi să trăim o dreptate cerută nouă de către Dumnezeu. Luther observă aici un detaliu important. Nu este vorba doar despre o dreptate exterioară, o dreptate vizibilă comportamental ci este vorba și despre o dreptate interioară, o dreptate accesibilă doar ochiului lui Dumnezeu după cum citim: ”Legea cere o dreptate mult mai înaltă decât cea bazată pe virtuți și pietăți exterioare; […] Căci oricât de mult a nu fura sau nu comite omucidere este un comportament corect și impus de Lege, tot nu este decât o evlavie a neamurilor care nu reușește să atingă dreptatea cerută de Lege” (3).

Predica lui Martin Luther însă nu are ca scop să ne definească în amănunt Legea. Nu aceasta este intenția reformatorului și, din acest motiv, și eu mă voi opri aici cu discursul despre Lege, mai ales că nu vreau să vă supun la stresul de a citi un articol prea lung. Voi reda acum un alineat întreg din predica lui Martin Luther deoarece acesta ne leagă perfect cu decursul lui Luther despre Evanghelie, despre conținutul acesteia și despre rolul ei. Iată ce spune Luther: ”Dacă Legea mă acuză apoi că nu am făcut asta sau aia, că am fost un călcător de Lege și un păcătos în registrul de vinovăție al lui Dumnezeu, trebuie să mărturisesc că totul este adevărat. Dar ceea ce se spune după aceea, "De aceea tu ești condamnat" - asta nu pot să recunosc, ci mă împotrivesc cu credință fermă și spun: "Conform Legii, care îmi calculează vina, sunt într-adevăr un păcătos sărac și condamnat". Dar eu apelez de la Lege la Evanghelie; pentru că Dumnezeu a dat un alt cuvânt care este mai înalt decât Legea. Acest cuvânt este Evanghelia, care ne dă, ca dar gratuit, harul lui Dumnezeu, iertarea păcatelor, dreptatea veșnică și viața. Îți dă iertare și absolvire de teroarea și de condamnare; mă asigură că toată vina a fost plătită de însuși Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos.” (15).

Da, Luther ne spune faptul că tot ceea ce spune Legea despre noi este cât se poate de adevărat și noi merităm în mod adevărat pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Dar, în fața acestei disperări absolute pe care Legea o lucrează în noi, Luther vine și ne pune înainte următoarele întrebări fundamentale pentru orice creștin: ”În acest gen de luptă și de agonie a morții, este timpul mare și urgent ca credința să joace rolul unui om, să se ridice fără să clipească, să înfrunte Legea și să i se adreseze cu curaj calm: Prietene Lege, ești tu singurul Cuvânt al lui Dumnezeu? Nu este și Evanghelia Cuvântul lui Dumnezeu? A ajuns Promisiunea la sfârșit? S-a oprit mila lui Dumnezeu?” (14). Pe lângă cuvântarea Legii, Scriptura mai prezintă o cuvântare a lui Dumnezeu. O cuvântare pe care Martin Luther o vede radical diferită față de cuvântarea Legii. Despre această a doua cuvântare a lui Dumnezeu în Scriptură, Martin Luther spune astfel: ”Legea își are punctul său terminus, definind până unde trebuie să meargă și ce trebuie să realizeze, și anume, să-i îngrozească pe cei impenitenți cu mânia și neplăcerea lui Dumnezeu și să-i conducă la Cristos. De asemenea, Evanghelia are o funcție și un rol unic: să propovăduiască iertarea păcatelor conștiințelor tulburate” (4). Legea are o finalitate a ei. Ea nu reprezintă întregul discurs despre sine a lui Dumnezeu. Ea merge doar până acolo unde începe Evanghelia după cum afirmă Luther: ” acest tip de constrângere și de constrângere trebuie să dureze doar până când a apărut Evanghelia și ni se face cunoscut faptul că trebuie să credem în Cristos” (21).

Pentru Martin Luther, este evident că această cuvântare a Evangheliei este mai presus de cuvântarea Legii și, desigur, mult mai prețioasă pentru creștin. Atât de prețioasă încât Luther afirmă plin de curaj astfel: ”să nu dați Legii mai mult decât se cuvine, altfel pierdeți Evanghelia.” (18). Despre Evanghelie, Luther spune faptul că: ”ne invită să venim la darul lui Dumnezeu, la ajutorul și mântuirea Lui.” (9). Evanghelia nu conține niște porunci sau niște norme noi pentru om, ca și când Cristos a înlocuit Legea lui Dumnezeu cu Legea lui. Nicidecum! Luther spune clar faptul că: ”Evanghelia sau credința este o doctrină sau un cuvânt al lui Dumnezeu care nu necesită faptele noastre. Nu ne poruncește nouă să facem nimic. Dimpotrivă, ea ne cere doar să acceptăm harul oferit de iertarea păcatelor și de viața veșnică și să ne lăsăm dăruiți. Aceasta înseamnă să nu facem nimic; doar să primim și să ne lăsăm dăruiți ceea ce ne-a fost acordat și transmis prin Cuvânt” (8). Cuvintele acestea ale lui Martin Luther trebuie să ne poată debloca mintea să înțelegem faptul că Evanghelia este în totalitatea ei despre harul lui Dumnezeu ci nu despre faptele noastre. Evanghelia este în totalitate despre har ci nu despre porunci. Acesta deoarece, spune Luther: ”Legea ne cere și ne îngrozește. Evanghelia ne dăruiește și ne consolează” (22). Poruncile, fie ele presupuse ale Evangheliei, nu pot consola pentru că porunca întotdeauna cere și nu oferă. Poruncile, oriunde s-ar afla ele, vin mereu și ”ne presează să facem faptele noastre” (8) în timp ce Evanghelia vine și ne consolează sufletele după cum spune Luther: ”El vrea să te ierte prin har pentru tot ceea ce nu ați reușit să faceți și să vă dau în dar ceea ce nu sunteți în măsură să faceți”  (22). Nu! Evanghelia nu este o cuvântare a lui Dumnezeu care să ne așeze sub alte porunci, fie ele și ale lui Cristos. Evanghelie este o cuvântare cu totul diferită de cuvântarea Legii. Ea nu cere nimic de la noi ci, spune Luther: ”De aceea, pe lângă Lege și peste ea a venit un alt cuvânt, și anume Evanghelia, care ne așază într-o linie dumnezeiască care nu ne aparține, care este în afara noastră, numai în Cristos” (23). Evanghelia este cuvântarea lui Dumnezeu care ne așază în Cristos. Și numai în felul acesta sufletele noastre pot să fie eliberate în pace. Nu prin alte porunci ci prin mesajul mântuirii care vine din afara noastră, prin Cristos, o mântuire care este cu adevărat desăvârșită pentru că nu este a noastră, după cum spune Luther: ”este imposibil să devenim neprihăniți prin Lege, deoarece chiar și în trecut Legea a încercat mult mai mult decât a realizat. Prin urmare, este de asemenea de netăgăduit că nicio ființă umană nu poate deveni evlavioasă și neprihănită prin lucrarea Legii” (23). 

Astfel, noutatea adusă de către Reforma Luterană este tocmai faptul că Evanghelia nu este o nouă Lege respectiv Evanghelia nu este ”porunca lui Cristos” ci ea este ”consolarea lui Cristos” după cum spune Martin Luther: ”Evanghelia este pentru conștiința mea timidă și îngrozită pentru că nu am nevoie de nimeni care să mă împingă să fac fapte bune; cu atât mai puțin pot suporta acuzațiile Legii, fiind deja nu numai aspru acuzat, ci și condamnat de propria mea conștiință; mai degrabă am nevoie de mângâierea și ajutorul Evangheliei lui Isus Cristos” (22). Dacă suntem sub harul lui Cristos proclamat nouă în vestea bună a Evangheliei, atunci nu mai pot să fiu sub nicio poruncă, indiferent cine cuvântează acea poruncă deoarece porunca aparține Legii ci nu Evangheliei. De aceea Martin Luther ne învață astfel în predica sa: ”Ai grijă, deci, să te prinzi de Promisiune și nu lăsa Legea să pună stăpânire sau să domine în conștiința ta și astfel să te aducă la judecată, pentru că asta ar fi o negare a Evangheliei” (22). 

Noi, luteranii, nu ne vom lasă niciodată mințiți de cei care vin să ne pună iar sub jugul Legii prin diverse discursuri mascate de versete biblice diverse. Această tentativă nemernică de a ne relega cu lanțul Legii nu este o noutate pentru timpul nostru. Astfel de inițiative demonice au existat și pe timpul lui Luther. Luther însuși le-a experimentat și le-a dat un răspuns în predica sa după cum citim: ”Aceasta este ceea ce face diavolul prin intermediul "entuziaștilor". El amestecă împreună Legea și Promisiunea, credința și răutățile; torturează bietele conștiințe și le permite să nu privească nici Legea, nici Evanghelia cu distincția cuvenită” (13). Noi trebuie să avem discernământul spiritual de a face distincția corectă dintre Lege și Evanghelie pentru doar în felul acesta putem să trăim o viață în consolarea Evangheliei ci nu în apăsarea Legii. Noi nu trebuie să ne lăsam împovărați înrobiți și frustrați de Lege. Noi știm că nu putem ține Legea. Am experimentat deja acest lucru. Știm că suntem neputincioși în a împlini ceea ce Dumnezeu ne cere în poruncile sale. Am experimentat deja acest lucru. Știm că nu putem. Și Luther știe toate aceste lucruri. El însuși le-a trăit personal. De aceea, Luther vine și ne spune astfel: ”atunci când Legea, zic eu, se așază cu loviturile ei și terorizează o persoană cu frica de moarte, de iad și de disperare, atunci e timpul să știm să despărțim Legea și Evanghelia una de alta și să le arătăm fiecăreia locul ei” (11). Da, noi trebuie să despărțim Legea de Evanghelie și trebuie să distingem Legea de Evanghelie. Doar știind care este rolul Legii și care este rolul Evangheliei putem să distingem harul mântuitor al lui Cristos. Doar când facem corect distincția dintre Lege și Evanghelie putem vedea și experimenta chipul mântuitor al lui Cristos, după cum spune Martin Luther: ”oricine nu a reușit să satisfacă Legea și se află în captivitate în păcat și moarte, să se întoarcă de la Lege la Evanghelie. Să creadă în propovăduirea lui Cristos: că El este cu adevărat Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii; că El l-a împăcat pe Tatăl Său ceresc; astfel, ca un dar cu totul gratuit și prin har, El dăruiește neprihănire veșnică, viață și mântuire tuturor celor care o cred” (16).

A face distincția dintre Lege și Evanghelie este o necesitate pentru creștin. Nu merge creștinismul fără acesta distincție deoarece unde aceasta lipsește, creștinul trăiește înlănțuit erorilor romano-catolice medievale ale sinergismului. Tocmai împotriva acestor învățături eronate s-a născut Reforma Luterană. Ca să rupă barierele prin care diavolul căuta să ne despartă de Cristos. Luther a înțeles ceea ce diavolul vrea. Anume să e mențină sub blestemul Legii deoarece acolo nu există speranță ci doar disperare. Același lucru îl vor și astăzi toți aceia care insistă că Evanghelia ne aduce poruncile lui Cristos de care noi trebuie să ascultă, transformând Evanghelia în Lege. Luther și Reforma Luterană au proclamat faptul că noi trebuie să privim mereu la Evanghelie ca fiind oferta de har a lui Dumnezeu pentru noi. Nu mai privim spre porunci ci spre Evanghelie. Nu mai permitem poruncilor să ne lege în disperare deoarece avem acum promisiunea lui Dumnezeu după cum ne spune Luther: ”trebuie să mă țin de același principiu atunci când Legea încearcă să mă preseze să îl părăsesc pe Cristos, darul Său și Evanghelia Sa. În această situație, las Legea să plece, și eu spun: Dragă Lege, dacă eu nu am reușit să fac faptele tale, fă-le tu. Nu am de gând să mă las torturat până la moarte din cauza ta, să fiu luat captiv și ținut sub stăpânirea ta, și astfel să uit Evanghelia” (20). A face distincția dintre Lege și Evanghelie este o necesitate pentru creștin dar nu este nicidecum ceva ușor pentru creștin. Luther spune faptul că: ”a distinge în practică, a transpune arta în lucrare, este o muncă și o durere” (17). De fapt, mintea umană nu este capabilă de o astfel de distincție. De aceea, spune Luther: ”este imposibil să faci această distincție fără Duhul Sfânt” (8). Doar celor care sunt ai lui Cristos le este posibil să facă această distincție deoarece ea este lucrarea Duhului Sfânt cu nu a omului. De aceea, spune Luther, și cu asta închei: ”separarea corectă a Legii și a Evangheliei una de cealaltă este o artă foarte înaltă, deoarece este necesar să facem același lucru și cu poruncile (toate acestea fiind incluse sub un singur cuvânt "Lege"). Trebuie să le deosebim pe una de cealaltă, dacă nu vrem ca totul să fie complet și total amestecat și pentru că există încă eșecuri și defecte chiar și atunci când s-au luat toate măsurile corecte și adecvate” (6).

Deși am scris mult mai mult decât îmi propuneam, doresc să mai adaug câteva linii pentru a formula o scurtă concluzie. Evanghelia este o altă cuvântare a lui Dumnezeu, una diferită de Lege. Nu este o cuvântare care vine din mijlocul tunetelor și a fulgerelor ci este una care vine din suferința tăcută a crucii. Evanghelia nu vine să ceară așa cum un stăpân cere de la sclavii săi. Evanghelia vine să dea așa cum un binefăcător oferă milă cerșetorilor murdari și respinși de lume. Despre acesta este Evanghelia. Despre cum cei care sunt blestemați de Lege datorită neputinței lor de a asculta de porunci sunt binecuvântați de către Evanghelia. Asta a predicat Martin Luther. Asta predicăm și noi. De aceea suntem luterani. Pentru că noi primim, credem, prețuim și proclamăm mai departe această minunată moștenire luterană.