Sfânta Scriptură din perspectiva Reformei Lutherane - Partea 3

VECHIUL TESTAMENT ȘI NOUL TESTAMENT

Poziția Vechiului Testament în gândirea lui Martin Luther necesită un tratament special.

Relația dintre Vechiul și Noul Testament este caracterizată atât prin unitate, cât și prin diversitate. Pentru Luther, distincția decisivă în Cuvântul lui Dumnezeu este distincția dintre Lege și Evanghelie. Diferența dintre Vechiul și Noul Testament însă nu coincide pur și simplu cu această distincție. Mai degrabă, distincția dintre Lege și Evanghelie trece prin ambele Testamente. Evanghelia se găsește și în Vechiul Testament acolo unde sunt promisiunile lui Dumnezeu. Legea se găsește și în Noul Testament, de exemplu, în interpretarea Legii de către Isus în Predica de pe Munte. Vechiul Testament conține însă mai multă Lege, în timp ce Noul Testament conține mai multă Evanghelie. Conținutul Vechiului Testament este în primul rând despre învățătura Legilor, despre denunțarea păcatelor și despre cerința lui Dumnezeu de a face binele plăcut lui. Conținutul Noului Testament este în primul rând despre har și pace prin iertarea păcatelor în Cristos. Prin urmare, Vechiul Testament poate fi caracterizat ca fiind o carte a Legii, iar Noul Testament ca fiind o Evanghelie. Aceasta este prima modalitate în care se diferențiază unul de celălalt și indică faptul că există o tensiune între ele. În măsura în care Vechiul Testament conține și Evanghelia, există o unitate fundamentală între ambele părți ale Bibliei; singura diferență este că Vechiul Testament îl promite pe Cristos și mântuirea, în timp ce Noul Testament mărturisește că promisiunea Lui Dumnezeu este împlinită în Cristos. Cele două Testamente sunt, prin urmare, legate între ele ca promisiune și ca împlinire a acestei promisiuni.

Cu toate acestea, mai sunt de spus câteva lucruri necesar de adăugat. În măsura în care ambele Testamente conțin Evanghelia, înțelegerea lui Martin Luther despre relația dintre ele poate fi exprimată în două teze: (1) Toată adevărul Evangheliei este deja prezent în Vechiul Testament și din acest motiv Noul Testament se bazează pe Vechiul Testament. (2) Acest adevăr există acolo, dar este ascuns și trebuie, prin urmare, mai întâi să fie făcut cunoscut și revelat, iar acest lucru se face prin Cuvântul Noului Testament.

În ceea ce privește prima teză, Luther ne spune faptul că Moise este o fântână a toată înțelepciunea și înțelegerea, din care izvorăște tot ceea ce toți profeții au cunoscut și spus; mai mult decât atât, Noul Testament izvorăște din și se bazează pe el. De asemenea, Luther ne spune faptul că Sfinții Apostoli au luat tot ce au învățat și scris din Vechiul Testament; căci el proclamă tot ceea ce Cristos va face și va predica în viitor. Din acest motiv, Sfinții Apostoli își bazează toate predicile pe Vechiul Testament și nu există vreo afirmație în Noul Testament care să nu se refere la Vechiul Testament în care a fost mai înainte proclamata Evanghelia. Martin Luther este chiar de părere că primul capitol al Genezei conține în sine întreaga Scriptură. În același mod, Luther găsește întreaga Evanghelie conținută în cuvintele introductive ale Primei Porunci, adică în promisiunea care supune: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”. Aceasta este sursa mesajului profeților, al afirmațiilor din Noul Testament despre Fiul lui Dumnezeu și chiar al întregului conținut al celui de-al Treilea Articol al Crezului.

Totuși — și acum ajungem la al doilea punct — acest sens al Vechiului Testament și al Primei Porunci trebuie mai întâi revelat. Este Cristos cel care deschide Noul Testament pentru noi. Cuvântul Său (Mt.22,32) dezvăluie mai întâi faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al celor vii ci nu al celor morți și faptul că Prima Poruncă mărturisește, de asemenea, despre învierea morților. Martin Luther spune faptul că Noul Testament nu are în esență altă sarcină decât aceea de a deschide Vechiul Testament și de a revela Evanghelia ascunsă în el. Proclamația Noului Testament este în esență o interpretare a Vechiului Testament. În acest context, Luther consideră semnificativ faptul că Isus nu a scris nimic și că Sfinții Apostoli au scris foarte puțin, comparativ cu Vechiul Testament. Aceasta deoarece Domnul Isus Cristos și Sfinții Apostoli se referă la Scriptura și se bazează pe Scriptura care deja le era disponibilă în Vechiul Testament. Ei ne îndreaptă către această Scriptură la fel cum îngerii i-au îndrumat pe păstori către ieslea din Betleem. O afirmație a poziției lui Luther privind relația dintre Vechiul și Noul Testament trebuie, prin urmare, să spună atât faptul că Noul Testament este conținut în Vechiul Testament cât și faptul că Vechiul Testament este descuiat de către Noul Testament și nu poate fi înțeles decât prin Noul Testament.

Toate acestea afirmații sunt adevărate despre Vechiul Testament în măsura în care acesta conține Evanghelia și, astfel, se referă la Cristos. Dar aceasta, Vechiul Testament nu se epuizează în conținutul său, prezentând atât Legea dată lui Israel cât și istoria lui Israel. Astfel, trebuie să tratăm Vechiul Testament atât ca o carte a lui Israel, cât și ca o carte a lui Cristos. Vechiul Testament este amândouă aceste lucruri într-o singură carte. Dar sunt două perspective complet diferite implicate și, de aceea, atitudinea lui Martin Luther față de Vechiul Testament variază în consecință.

VECHIUL TESTAMENT, CARTEA LUI ISRAEL

Martin Luther consideră Legea lui Israel din perspective diferite. Așa cum este conținută în Vechiul Testament, ea este, înainte de toate, Legea națională pe care Dumnezeu a dat-o lui Israel, valabilă și obligatorie doar pentru Israel. Această Lege este legea comună a întregului popor evreu. Ca atare, di perspectiva lui Luther, această Lege nu are nimic de-a face cu creștinii și nu îi leagă pe aceștia. Pe acest punct, Luther se opune ferm atât protestanților radicali cât și anabaptiștilor care își fundamentează poziția pe reglementările Vechiului Testament. Martin Luther este de părere că, deși avem de-a face cu adevărat cu Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ști, și să luăm în considerare cui i-a fost adresat acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Nu este suficient să te uiți și să vezi dacă acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu l-a spus. Ci trebuie să te uiți și să vezi cui i-a fost adresat, și dacă îți este adresat ție. În această Lege, Dumnezeu a vorbit lui Israel ci nu creștinilor. Moise a fost dat Legea doar poporului evreu și această Lege nu îi privește nici pe păgâni și nici pe creștini. În opinia lui Martin Luther, acest lucru este valabil nu doar pentru regulile ceremoniale și juridice mozaice, ci și – contrar distincției mult mai frecvente – și pentru Decalog. Căci Decalogul este sursa și centrul tuturor celorlalte Legi ale lui Israel. Legile ceremoniale și juridice depind toate de Decalog și îi aparțin. Astfel, interzicerea imaginilor din Decalog și porunca de a păzi ziua Sabatului sunt pentru Luther doar ceremonii temporare care au fost abrogate de către Noul Testament deoarece Isus Cristos este sfârșitul Legii în totalitatea ei.

Legea Vechiului Testament este însă mai mult decât Legea lui Moise dată doar lui Israel. Legea Vechiului Testament este, de asemenea, o exprimare particulară a Legii Naturale scrisă în inimile tuturor oamenilor, adică a poruncii de a-l iubii pe Dumnezeu și de a-l iubi pe aproapele, care, conform lui Luther, este exprimată în regula din Matei 7:12. În măsura în care Legea lui Moise este în acord și se suprapune cu această Lege Naturală, ea este valabilă și pentru noi, neevreii. Este valabilă și pentru creștini nu pentru că este Legea lui Moise, ci pentru că ne leagă conștiința fiind scrisă în inimile noastre. Moise nu este autorul acestei Legi, ci doar interpretul acelor Legi care sunt scrise în inimile tuturor oamenilor. Dacă creștinismul continuă să învețe Legea, adică Cele Zece Porunci, este doar pentru că Legea Naturală nu este nicăieri exprimată atât de clar și ordonat precum este în Decalog. Prin urmare, este rațional să urmăm exemplul Decalogului. Dar să subliniem din nou, acest lucru nu este valabil pentru întregul Decalog în forma sa istorică dată prin Moise la Sinai. Dimpotrivă, trebuie să distingem între ceea ce este obligatoriu și ceea ce nu este obligatoriu pentru creștini în Decalog. Orice conține mai mult decât o exprimare excelentă a Legii Naturale trebuie privit ca fiind lege ceremonială și juridică. Prin urmare, opinia lui Martin Luther este că trebuie să lăsăm Legea lui Moise să fie Legea comună a evreilor și să nu îi confundam pe creștini cu evreii, așa cum Franța nu acordă atenție Legii Saxone, dar totuși se înțelege cu aceasta și se suprapune cu acesta în Legea Naturală.

Această distincție clară între Legea lui Moise ca fiind obligatorie și neobligatorie pentru creștini nu exclude posibilitatea ca anumite lucruri din Legea lui Moise să fie, de asemenea, exemplare pentru alte națiuni, fără a deveni obligatorii. Martin Luther numește explicit zeciuiala, sabatul pământului (Lev.25), anul jubiliar (Lev.25) dar și legea divorțului (Deut.24). Luther credea că aceste reglementări și altele din Legea lui Moise ar trebui acceptate de către creștini în situații similare — nu ca și cum ar fi fost impuse prin porunca divină, ci în liber, prin înțelepciune rațională — la fel cum se întâmplă ocazional în istorie ca o națiune să adopte legi de la o altă națiune pentru că recunoaște că acestea sunt bune.

Astfel, într-o anumită măsură, Legea Vechiului Testament rămâne semnificativă și importantă pentru neevrei. Acest lucru este, de asemenea, valabil și în ceea ce privește istoria lui Israel, așa cum aceasta este relatată în Vechiul Testament. Este greu de formulat pe scurt ce a însemnat Vechiul Testament pentru Martin Luther în acest sens, ceea ce a învățat din el respectiv ceea ce a predat din el. Putem spune faptul că Vechiul Testament a fost pentru Luther o oglindă a vieții, a afacerilor politice și seculare. Pentru Luther, punctul central este acela că Vechiul Testament este o carte de exemple despre modul în care oamenii au ascultat sau nu au ascultat de Legea lui Dumnezeu și cum Dumnezeu a răspuns la aceste situații cu har dar și cu mânie. Creștinismul este, de asemenea, preocupat de aceasta deoarece elementele decisive ale vieții umane rămân aceleași în orice perioadă de timp. În ceea ce privește relația sa cu Dumnezeu, omul este mereu preocupat de aceleași întrebări sau cel puțin de întrebări asemănătoare. Din acest motiv, istoria poporului Israel are o semnificație exemplară pentru toate celelalte națiuni. 

VECHIUL TESTAMENT, O CARTE DESPRE CRISTOS

Vechiul Testament mărturisește despre Domnul Isus Cristos în două sensuri. În primul rând, ca Lege, Vechiul Testament este îndreptat către Cristos. În al doilea rând, ca promisiune și prefigurare a lui Cristos și a Bisericii Sale, Vechiul Testament este plin de Cristos. Astfel, Vechiul Testament mărturisește despre Cristos atât prin Lege, cât și prin Evanghelia pe care le conține.

Moise predică Legea pentru ca Legea să îi conducă oamenii nu doar să își recunoască păcatele și neascultarea față de Dumnezeu, dar și ca să tânjească după har. Astfel, Moise, prin Lege, administrează slujba păcatului și a morții. Acest lucru este necesar, pentru că fără o asemenea slujbă, rațiunea umană nu ar recunoaște păcatul și mizeria omului. Slujba lui Moise este necesară pentru a combate această orbire și presupoziția încăpățânată și neîmpăcată conform căreia omul este bun. De aceea, Moise trebuie să predice Legea. Creația trebuie, prin această Lege a lui Dumnezeu, să învețe să recunoască și să simtă răul în care se află și să tânjească după ajutor la Cristos. Aceasta este adevărata lucrare pe care o face Moise. Martin Luther descrie slujba lui Moise în acest mod pentru că înțelege Legea Vechiului Testament în mod radical prin interpretarea acesteia de către Cristos. În toate acestea, Luther doar reînnoiește gândurile Sfântului Apostolului Paul despre semnificația Legii în planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Prin predicarea Legii, Moise îi conduce pe oameni la Cristos. Iar prorocii fac exact ce a făcut Moise. Martin Luther recunoaște faptul că ei au proclamat nu doar promisiunea, dar și Legea. Același lucru este valabil și pentru cărțile istorice ale Scripturii. Toate îndeplinesc lucrarea lui Moise. Toate au același scop de a folosi înțelegerea corectă a Legii pentru a convinge oamenii de nevrednicia lor și de a-i duce la Cristos, exact așa cum face Moise. Astfel, prorocii nu sunt altceva decât administratori și martori ai lui Moise și ai oficiului său, aducând pe toată lumea la Cristos prin Lege. Prorocii nu oferă nimic altceva decât exemple despre cum Dumnezeu a confirmat atât de strict și sever Prima sa Poruncă in istorie. De aceea, predica prorocilor trebuie înțeleasă cristocentric chiar și atunci când aceștia îndeplinesc slujba lui Moise.

Totuși, toate acestea sunt doar o fațetă a Vechiului Testament. Nu doar că Vechiul Testament dorește să aducă oamenii la Cristos, dar el însuși este deja plin de Cristos. Acest lucru este adevărat mai întâi pentru că Domnul Cristos este mereu prezent în Dumnezeul Vechiului Testament, în activitatea și promisiunile Sale și în relația Sa cu cei drepți. Căci poporul Vechiului Testament nu se confruntă cu un Dumnezeu separat de această lume, ci cu un Dumnezeu al părinților care Se lasă găsit într-un loc anume, sub semne exterioare specifice și care dă promisiuni poporului Său. Aceste promisiuni sunt toate, în cele din urmă, despre Cristos. Dumnezeul care vorbește în ele este Dumnezeul care deja lucrează pentru a le împlini și a mântui lumea prin Cristos. Pe această bază putem distinge între semnificația imediată a promisiunii și prefigurarea acesteia în Cristos.

Cristos este promis în Cărțile prorocilor, în Psalmi și în celebrele pasaje mesianice din cărțile istorice, dar și în multe locuri dincolo de acestea. Deși prorocii sunt preocupați de timpul lor și de multe ori fac multe predicții despre evenimente istorice viitoare, sensul decisiv și conținutul proclamării lor rămân despre venirea lui Cristos și a Împărăției sale. Prorocii sunt preocupați să ajute națiunea lor să aștepte venirea acestei Împărății. La fel ca prorocii, Psalmi sunt plini de profeții despre Cristos. Despre persoana lui Cristos, despre suferințele Sale, despre moartea și învierea Sa, despre domnia Sa ca rege, despre Evanghelie, Împărăția lui Dumnezeu și despre Biserică. Nu doar Psalmi, însă, trebuie interpretați într-un sens Cristologic și profetic, ci și multe din relatările istorice ale Vechiului Testament și multe relatări din cărțile lui Moise. Există mai mult la Moise decât exercițiul funcției Legii. Împreună cu aceasta, Moise profețește puternic despre Cristos, Domnul nostru. Astfel, Moise predică nu doar Legea, ci și Evanghelia.

În afară de aceste promisiuni evidente, exprimate prin cuvinte, Vechiul Testament oferă figuri ale lui Cristos și ale Bisericii Sale. Martin Luther găsește acestea în mod special în Legile și preoția levitică, în sistemul sacrificial, și de asemenea, în monarhie. Aici, Luther urmează tipologia din Epistola către Evrei. Dacă dorești să ai o interpretare corectă și sigură, atunci ține-l pe Cristos constant înaintea ta, căci Cristos este cel căruia toate acestea se aplică. Marele preot, sacrificiile etc., sunt toate figuri care îl semnifică pe Cristos. Vechiul Testament a arătat spre Cristos. Noul însă ne dă acum ceea ce a fost promis și semnificat anterior prin figuri în Vechiul Testament. De aceea, Legea și modul de viață al Vechiului Testament trebuie privite în două feluri. Pe de o parte, este un model care arată dincolo de sine spre Cristos; totodată, însă, este pus deoparte în Cristos și nu mai este obligatoriu pentru creștini.

Martin Luther numește această interpretare a Vechiului Testament ca fiind o interpretare spirituală. El o distinge clar de interpretarea alegorică tradițională practică de către Origen, Ieronim și alții. Aceștia greșeau ignorând sensul literal al cuvintelor și istoria reală a lui Israel. Astfel, sensul spiritual pe care-l descopereau era întotdeauna ceva complet străin textului. Interpretarea spirituală a lui Luther se distinge de toate aceste interpretări alegorice prin faptul că este fundamentată în istoria mântuirii și interpretează textele în termenii relației lor cu Cristos. Interpretatorul alegoric depășește sensul literal al textului pentru că se rușinează de faptul că acesta nu este la înălțimea creștinismului spiritual. Ca urmare, nu cunoaște alt mod de interpretare decât presupunerea că astfel de texte sunt un fel de cod secret folosit pentru a exprima ceva complet diferit de înțelesul literar al textului. În opoziție cu aceasta, interpretarea spirituală a lui Luther discută sensul profeției în contextul său istoric particular. Este puterea acestei profeții care permite istoriei și instituțiilor Vechiului Testament să arate dincolo de ele însele spre Cristos, ca acela în care istoria Vechiului Testament ajunge, în final, la scopul pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru ea. Interpretarea alegorică nu se preocupă de ceea ce s-a întâmplat efectiv în situația istorică descrisă de text. Interpretarea spirituală a lui Luther este însă, în mod special, preocupată de sensul cuvintelor; căci istoria pe care o descriu este profeție. Martin Luther poate astfel să pună împreună sensul literal original și interpretarea spirituală și să le aducă într-o relație vitală unul cu celălalt prin conceptul său de semn sau tip.

Să luăm un exemplu. Creștinii ar trebui să se roage Psalmul 111 ca un psalm de mulțumire pentru Sfânta Cină a Domnului. În același timp, însă, nu trebuie să uite sensul său antic și original ca fiind un imn de Paști. Și totuși este bine să avem acest psalm în interpretarea sa veche și originală, așa cum l-au folosit și prorocii. Astfel, Luther dă mai întâi o interpretare istorică a psalmului și apoi îl interpretează ca pe un psalm al Bisericii Noului Testament. Paștele din Vechiul Testament este, în cele din urmă, un semn și un tip al sărbătorii noastre de Paști. Israel a fost jefuit de ceea ce odată mulțumea lui Dumnezeu și, prin urmare, nu mai poate cânta acest psalm. Numai creștinii pot să-l cânte, nu doar pentru că au astfel de binecuvântări dar și pentru că le recunosc ca fiind binecuvântări ale lui Dumnezeu ci nu realizări ale oamenilor. Acest psalm de mulțumire este acum liber să acopere întreaga lume, oriunde sunt adunați creștinii pentru a celebra Sfântul Sacrament al Euharistiei. Nu mai este limitat la mica țară a Canaanului și restricționat la un colț mic al lumii; acum este mult mai mare și răsună peste distanțe mai mari.

Martin Luther nu a intenționat interpretarea sa spirituală ca pe o inovație. El era conștient de faptul că nu făcea altceva decât ceea ce a făcut Domnul și Sfinții Apostoli în folosirea Scripturii. În interpretarea sa la lui Ioan 3:14 („Așa cum Moise a ridicat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie ridicat Fiul Omului”), Luther afirmă faptul că Domnul ne arată metoda corectă de interpretare a lui Moise și a tuturor prorocilor. Luther afirmă faptul că Moise în toate poveștile și ilustrațiile sale arată și se referă la Cristos. Scopul său este să arate faptul că Cristos este punctul și centrul unui cerc, cu toate privirile din interiorul cercului concentrându-se asupra Lui. Oricine își întoarce privirea către Cristos își găsește locul propriu în acest cerc al cărui centru este Cristos. 

Toate poveștile Sfintei Scripturi, dacă sunt privite corect, arată spre Cristos. Aceasta înseamnă că există, în cele din urmă, o singură speranță, mai precis: speranța în Cristos. Oriunde Sfântă Scriptură vorbește despre speranță, Cristos este punctul ei final de referință. Există un singur ajutor adevărat împotriva păcatului și a morții și acela este Cristos. Dacă cineva în Vechiul Testament se roagă pentru ajutorul lui Dumnezeu, în cele din urmă se roagă pentru venirea lui Cristos. În comentariul sau la Psalmul 102, Luther afirmă faptul că acesta este un psalm de rugăciune în care părinții antici – împovărați de Lege, de păcat și de moarte – oftează din adâncul inimii lor și strigă pentru Împărăția Harului promisă nouă în Cristos. Există o singură binecuvântare: anume depășirea blestemului rostit asupra lui Adam. Fiecare binecuvântare promisă în Scriptură se referă, în cele din urmă, la Cristos, deoarece acolo unde nu este prezent Cristos, rămâne blestemul care a căzut asupra lui Adam și copiilor săi după ce a păcătuit, astfel că toți sunt complet supuși păcatului, morții și iadului.

În toate aceste promisiuni și figuri ale lui Cristos, Cristos este deja prezent în Vechiul Testament. Iar dacă Cristos este prezent, și credința este acolo; căci acolo unde promisiunea lui Dumnezeu ne este făcută cunoscută, ea lucrează credință. Astfel, Martin Luther vede Vechiul Testament plin de exemple frumoase de credință, de iubire și de cruce începând chiar cu Adam. În aceasta, Luther îl urmează pe Sfântul Apostol Paul care, în Romani 4, îl prezintă pe Avraam ca exemplu viu al credinței adevărate. Și pentru Luther și Paul, această credință a părinților nu este o credință esențial diferită sau pre-creștină, ci, pentru că Cristos însuși este deja prezent în Cuvântul de promisiune al Vechiului Testament, este credință adevărată în Cristos. Este aceeași credință pe care Biserica o are astăzi. Această credință se distinge doar în termenii relației sale temporale cu Cristos întrupat în istorie. Pentru părinții Vechiului Testament a fost o credință în promisiunea lui Dumnezeu, iar pentru noi este credință în împlinirea acestor promisiuni ale lui Dumenzeu.

după The Theology of Martin Luther, Paul Althaus