Controversele antinomiene și necesitatea predicării Legii

Este nevoie de predicarea Legii în viața creștină? Ar trebui pastorii să proclame Legea, inclusiv cerințele Decalogului, de la Amvon în Biserica Creștină? Joacă Legea un rol în viața de continuă pocăință a credinciosului? Acestea au fost întrebări esențiale cu care Biserica Reformei Lutherane s-a confruntat în a doua jumătate a Secolului al XVI-lea, în special în regiunea Wittenberg. Și, fără îndoială, sunt întrebări la fel de actuale și astăzi.

În timpul Reformei din Secolul al XVI-lea, unii luterani afirmau faptul că Legea nu își mai are locul în viața creștinului după justificare, adică după convertire. Acești teologi  susțineau faptul că predicarea Legii ar dăuna predicării Evangheliei și că doar Evanghelia, nu și Legea, ar produce adevărata pocăință. Acești teologi și pastori, îngrijorați de posibilul regres al Bisericii spre legalism, respingeau orice folosire a Legii în viața Bisericii, deși recunoșteau faptul că rămânea valabil un rol civil al Legii în societate. Această poziție a fost denunțată de către Martin Luther sub termenul de antinomianism, expresie provenită de la νόμος (nomos = lege) și ἀντί (anti = împotrivă). Într-o singură propoziție, termenul antinomianism face referire la o opoziție față de predicarea Legii în viața Bisericii.

Controversele sau disputele antinomiene, așa cum au fost numite, au constat într-o serie de controverse teologice între anii 1537 și 1540. Deși s-au plănuit șase dezbateri pentru a discuta aceste controverse, doar patru au avut loc efectiv. Protagoniștii principali ai dezbaterilor au fost Martin Luther și colegul său de odinioară, Johannes Agricola din Eisleben.

Johannes Agricola - care a studiat la Wittenberg și a fost implicat activ în înaintarea Reformei Lutherane - a început să conteste utilizarea Legii în viața Bisericii după ce a citit: ”Articuli de quibus egerunt per visitatores in regione Saxoniae” redactate de către Philipp Melanchthon în perioada 1527-1528. În germane, documentele au fost traduse sub titlul: Unterricht der Visitatoren an die Pfarherrn im Kurfürstenthum zu Sachsen iar în română, acest titlu ar putea să fie tradus drept: ”Articolele supuse examinării de vizitatori în regiunea Saxoniei”

În paginile acestor Articole, Philiph Melanchthon afirmase faptul că Legea trebuie predicată Bisericii pentru al conduce pe om la pocăință, în conformitate cu doctrina biblică. Johannes Agricola, în schimb, susținea faptul că numai Evanghelia are puterea să producă pocăință și că predicarea Legii întunecă lumina mângâietoare a Evangheliei.

În anul 1537, Johannes Agricola a distribuit în mod anonim un set de optsprezece teze împotriva predicării Legii în Biserică. Martin Luther a răspuns public acestor teze, demascându-l pe autorul lor și redactând două serii de teze proprii, care au stat la baza primelor două dispute teologice pe tema antinomianismului. Pentru Martin Luther și pentru reformatorii lutherani, problema nu era doar de natură teoretică, ci ținea de însăși fundamentul misiunii de slujire pastorală, anume de distincția corectă între Lege și Evanghelie.

Agricola și antinomienii nu negau realitatea păcatului în viața credinciosului, dar considerau faptul că Legea este o literă moartă, incapabilă să producă pocăință în omul ppăcătos. În gândirea lor, doar Duhul Sfânt – care lucrează exclusiv prin predicarea Evanghelie - poate întoarce inima omului și poate să o facă să se pocăiască. Pocăința, afirmau ei, nu rezultă din confruntarea conștiinței cu poruncile divine, ci din conștientizarea faptului că păcatul a ofensat iubirea lui Cristos, cel care și-a dat viața pentru păcătoși.

Martin Luther a contracarat ferm această poziție. El a subliniat că, atât timp cât omul trăiește în acest trup de carne, el rămâne păcătos și are mereu nevoie de Lege pentru a-și cunoaște păcatul și pentru a se pocăi de el. Astfel, spunea Luther, Legea nu este doar pentru necredincioși; ci, în funcția ei teologică (sau: usus theologicus legis), Legea continuă să mustre și să condamne păcatul în viața creștinului, conducând la o pocăință zilnică, sinceră și profundă. Martin Luther scria astfel: „[Deoarece] sfinții în această viață nu părăsesc în întregime omul cel vechi și simt Legea în mădularele lor răzvrătindu-se împotriva legii minții lor și aducând-o în robie (Rom.7,23), Legea nu trebuie îndepărtată din Biserică, ci trebuie păstrată și predicată cu credincioșie” (Disputele antinomiene, 1539) Și în alt loc, spune astfel: „Cu siguranță, omul este condus la pocăință prin suferința și crucea lui Cristos. Dar nu rezultă de aici că Legea este inutilă și trebuie desființată. Dimpotrivă, ajungem la pocăință atât prin cunoașterea Legii, cât și prin cunoașterea crucii lui Cristos” (Disputele antinomiene, 1539). Pentru Martin Luther, dacă dispare predicarea Legii, se pierde și dulceața Evanghelie care vine în întâmpinarea sufletului conștient și împovărat de păcat. Numai un păcătos condamnat de către Lege poate fi mângâiat cu adevărat de iertarea oferită în Evanghelie. În opinia lui Martin Luther,  cel mai sigur este să urmăm calea de mijloc și nu ne abatem nici spre dreapta, nici spre stânga. De aceea a fost instituită slujirea Cuvântului, spunea Luther. Tocmai ca să învățăm atât Legea cât și Evanghelia. Aceasta deoarece una nu poate fi înțeleasă sau tratată în siguranță fără cealaltă. Dacă învățăm doar frica și întristarea, sau doar mângâierea și bucuria, facem o mare greșeală. De aceea, Martin Luther insista asupra faptului că Biserica trebuie să le predice mereu pe amândouă. 

Aceasta este esența distincției dintre Lege și Evanghelie, doctrină fundamentală a teologiei Reformei Lutgherane. Legea descoperă păcatul și condamnă în timp ce Evanghelia oferă iertarea păcatelor și viață. Conform teologiei Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, Legea, în lucrarea ei spirituală, produce întristare după voia lui Dumnezeu (contritio), iar Evanghelia produce credința (fides) care se prinde de Cristos.

Așadar, mai este nevoie de predicarea Legii? Trebuie ca pastorii să proclame Legea în predicile lor? Joacă Legea un rol în pocăință? Răspunsul cel mai simplu este: Da! Legea rămâne necesară pentru ca Biserica să predice pocăința adevărată. Legea nu trebuie predicată ca mijloc de justificare, ci ca mijloc prin care păcatul este făcut cunoscut și conștiința este trezită. Iar Evanghelia vine după aceea, pentru a mângâia conștiința apăsată cu iertarea câștigată de Cristos și dăruită nouă prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sfintelor Sacramente.