Despre identitatea confesională si liturgică a Bisericii Lutherane

Lex Orandi, Lex Credendi!

Bisericile Lutherane nu sunt unite de Liturghie iar Liturghia nu este o marcă a Bisericii. Biserica este unită sau este divizată de mărturisirea de credință și, de aceea, Confesiunile sunt adevărata marcǎ a Bisericii noastre. Liturghia însă este o exprimare publicǎ a ceea ce noi credem. De aceea există o foarte strânsă legătură între credința pe care noi o mărturisim (Confesiunile de Credință) și modul în care noi ne închinăm (Liturghia). Astfel, deși nu este o marcă a Bisericii, Liturghia este o parte importantă a identității noastre ca Lutherani, împreună cu Confesiunile Lutherane din Secolul al XVII-lea.

Biserica noastră, Biserica Lutherană Confesională, crede așa cum a crezut Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea sau Biserica Reformei Lutherane. La acest capitol, Biserica noastră calcă pe urmele lăsate de strămoșii noștri din Secolul al XVI, Secolul Reformei Lutherane. De aceea ne numim “Lutherani”. Nu pentru ca suntem o descendentă genetică, etnică sau națională a vechilor Lutherani ci pentru ca suntem o descendenta confesională a Bisericii Reformei Lutherane. 

Biserica noastră, Biserica Lutherană Confesională, se închină așa cum s-a închinat Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea sau Biserica Reformei Lutherane. La acest capitol, Biserica noastră calcă, de asemenea, pe urmele lăsate de către strămoșii noștri din Secolul al XVI, secolul Reformei Lutherane. De aceea ne numim “Lutherani”.  Pentru ca suntem o descendenta liturgică a Bisericii Reformei Lutherane. 

Premergător înălțării sale la cer, Domnul Isus Cristos spune astfel: ”duceți-vă și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt și învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit! (Mt.28:19-20). De asemenea, Sfântul Apostol Paul le scrie astfel Corintenilor în Prima sa Epistolă: “Căci am primit de la Domnul ce v-am și încredințat” (1Cor.11:23). Aceste cuvinte au făcut mereu o impresie specială sufletului meu în ceea ce privește credința pe care Biserica noastră o proclamă și în ceea ce privește Liturghia pe care Biserica noastră o celebrează. 

Ceea ce crede Biserica Lutherană Confesională este ceea ce a primit de la strămoșii ei din Secolul Reformei Lutherane. Este ceea ce strămoșii noștri au primit, la rândul lor, de la Biserică Apostolică, adică ceea ce Sfântul Apostol Paul a primit de la Domnul și a transmis mai departe Bisericii Creștine. Credința pe care noi am primit-o de la strămoșii noștri Lutherani, această credință noi o credem și pe aceasta noi o proclamăm și o lăsăm moștenire urmașilor noștri. La fel, Liturghia pe care Biserica Lutherană Confesională o celebrează este Liturghia pe care am primit-o de la părinții Bisericii Lutherane din Secolul al XVI, închinându-se lui Dumnezeu așa cum Lutheranii din timpul Reformei au făcut-o. Iar Lutheranii din Secolul al XVI-lea se închinau așa cum Biserica Apostolică a făcut-o, adică așa cum Biserica a primit de la Sfinții Apostoli care, la rândul lor, au primit de la Domnul Isus Cristos însuși. 

În consecință, nimic din ceea ce credem și nimic din ceea ce celebrăm în închinarea noastră nu este invenția noastră. Lutheranii nu au inventat o credință și o închinare proprie. Credința Lutherană și închinarea Lutherană este o întoarcere la ceea ce a fost primit de către Sfinții Apostoli de la Domnul și, la rândul lor, aceștia au transmis Bisericii. Asta a însemnat Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea. Nu inventarea unei noi Biserici ci o revenire la vechea Biserică, la Biserica paleo-creștină. De aceea, atunci când spunem faptul ca suntem “Lutherani confesionali” spunem faptul ca suntem paleo-crestini. Suntem creștinii care s-au întors la ceea ce Sfântul Apostol Paul spune prin cuvintele: “am primit de la Domnul ce v-am și încredințat” (1Cor.11:23). Noi suntem acei creștini care ne-am întors la ceea ce Domnul ne-a încredințat.

De aceea credem și ne închinăm așa. Pentru ca această credință am primit-o și pe aceasta o proclamăm. Pentru ca această formă liturgică de închinare am primit-o și pe aceasta o celebrăm. Călcăm pe urmele strămoșilor nostri Lutherani din Secolul al XVI-lea deoarece suntem complet convinși de faptul ca ei au călcat, la rândul lor, pe urmele Sfinților Apostoli după cum citim: “Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Cristos” (1Cor.11:1).

Nimeni nu ne-a învățat să facem altfel. Nu am căutat să ne lăsăm învățați de Reformați sau de către Metodiști, Baptiști, Penticostali sau Adventiști. Nu am luat nimic de la aceste Biserici de natură Protestantă deoarece credința pe care ei o proclamă și închinarea pe care aceste Biserici o practică nu este ceea ce noi am primit-o de la strămoșii nostri.  Nimeni nu ne-a învățat să fim reformați sau metodiști, baptiști, penticostali sau adventiști. Nu am învățat credința lor și nici nu am învățat închinarea lor. Tot ceea ce știm este credința și închinarea Lutherană.

Credința și închinarea Reformată, ca și credința si închinarea Metodistă, Baptistă, Penticostalǎ sau Adventistǎ, ne sunt străine. Acestea nu aparțin Reformei Lutherane ci toate sunt înrădăcinate în doctrina și închinarea Reformată, chiar dacă v-ar putea să vă sune ciudat aceasta afirmație. Arminianismul, în fond, este de natură Reformată ci nu de natură Lutherană, născându-se ca un protest la adresa celor cinci puncte ale calvinismului.

Părți din aceste credințe și forme de închinare reformate le regăsim în unele Biserici care afirmă faptul ca sunt Lutherane doar pentru că, începând cu Mișcarea Pietistă din Secolul al-VII-a și cu raționalismul Secolului al XVIII-lea, mulți Lutherani s-au lăsat conduși la nefericita concluzie conform căreia nu doctrinele contează ci “relația personală cu Dumnezeu” sau concluziile rațiunii.

Închinarea Lutherană este o una de origine apostolică pe când închinarea modernă sau contemporană a multor Biserici este de natură iluministă sau raționalistă deoarece aceasta este menită să corespundǎ emancipării sociale și intelectuale ale umanității și să evolueze permanent astfel încât sa răspundă mereu noilor nevoi individuale și sociale, nevoi care diferă de la o epocă la alta. Închinarea modernă nu are nici ce mai mică rădăcină în Reforma Lutherană din Secolul al XVI-a fiind străină acesteia. 

Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea nu ne-a învățat să celebrăm în Bisericile noastre o “închinare contemporană” ci ne-a lăsat o formă de celebrare liturgică bine definită, o celebrare liturgică pe care noi am moștenit-o și pe care o lăsăm moștenire copiilor noștri împreună cu credința noastră. În schimb, Reforma Elvețiană a fost cea care, prin negarea radicală a modului liturgic în care Lutheranii continuau să se închine, au deschis această cutie a pandorei care a condus la închinarea pe care o vedem ca fiind majoritară în Protestantismul post-modern. O închinare care nu corespunde cu închinarea Bisericilor din Reforma Lutherană. Toate acele Biserici care se declară ca fiind Lutherane dar care au alunecat într-o altfel de credință și într-o altfel de închinare decât cele moștenite de la Biserica Lutherană din Secolul al  XVI-lea, în realitate au ales sǎ preia și să urmeze credință și închinarea Reformei Elvețiene cu modificările ei ulterioare. De aceea, privind la familia Lutherană post-modernǎ, vedem aceste discrepanțe liturgice. Notați faptul ca oriunde găsiți aceste discrepanțe liturgice, veți descoperi și discrepanțe dogmatice majore.

Ca încheiere, pentru ca lumea post-modernă nu mai poate pierde timp cu articole lungi, afirmă faptul ca Biserica Lutherană Confesională nu este o Biserică inventatoare și nici măcar inovatoare. Noi nu inventăm o credință și nici nu inventăm o formulă liturgică. Noi suntem o Biserică moștenitoare. Noi moștenim credința și închinarea Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea. Noi îi moștenim în dogmatică pe care o proclamăm și în închinarea pe care o celebrăm pe părinții noștri Lutherani din Secolul al XVI-lea. De aceea suntem o Biserică Lutherană și de aceea noi suntem Lutherani. Pentru ca noi credem ceea ce Biserica Lutherană și Lutheranii au crezut și ne închinăm așa cum Biserica Lutherană și Lutheranii a-au închinat în vremea Reformei Lutherane. Și asta vom da ca moștenire generațiilor viitoare. Ceea ce noi am moștenit de la Biserica părinților Reformei Lutherane. Doar așa suntem convinși ca Biserica Lutherană va rămâne ancorată în Reforma Lutherană. Ceea ce noi am primit, asta vom da copiilor noștri iar ei vor crede și se vor închina așa cum noi credem și ne închinăm, adică așa cum Lutheranii din Secolul al XVI-lea au crezut și s-au închinat și așa cum paleo-creștinii au crezut și a-au închinat după cum au moștenit de la Sfinții Apostoli.

Cineva, încercând să mă jignească, spunea faptul ca eu sunt un fundamentalist Lutheran care și-ar dori ca în venele lui să curgă sângele lui Luther. Sincer să fiu, am fost chiar mângâiat de aceste afirmații. Mi-ași dori ca prin venele mele să curgă sângele lui Luther. Dar asta nu se poate. Nu îl moștenesc genetic pe Luther. Alții au o astfel de pretenție. Însă în venele mele curge credința lui Luther și inima mea pulsează credința lui Luther în toată ființa mea. La fel stau lucrurile și cu închinarea pe care Biserica Lutherană a avut-o în Secolul al XVI-lea. Astăzi sunt Biserici care au pretenția ca moștenesc ADN-ul lui Martin Luther dar i-au pervertit teologia și închinarea, amestecân1du-le cu elemente străine de teologia lui Luther și adoptând chiar elemente pe care Martin Luther le-a condamnat în teologia sa. Biserica noastră nu are o genealogie genetică care să ne ducă la Luther ci o genealogie confesională care ne conduce la Luther. Nu la carnea lui Luther ci la credința lui Luther așa cum crestinii sunt poporul lui Dumnezeu pentru ca moștenește Evanghelia lui Cristos, adică nu descinde genetic din Sfântul Patriah Avraam ci moștenește credința acestuia. Aceasta înseamnă adevărata succesiune apostolică! Să primești, să crezi, să proclami și să lași moștenire credința Sfinților Apostoli! Prin ceea ce credem și prin modul în care ne închinăm - Lex Orandi, Lex Credendi - noi suntem într-o continuitate de credință și de închinare cu Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea și, prin aceasta, cu Biserica Apostolică din Primul Secol.