Dumnezeu, creatorul care lucrează în toate lucrurile

Pentru Luther, expresiile ”a fi Dumnezeu” și ”a crea” sunt identice. Dumnezeu este Dumnezeu pentru că el și numai el creează. Dumnezeu creează și Dumnezeu susține totul. Nimic nu există și nimic nu continuă să existe fără activitatea sa. De aceea, toate lucrurile trebuie să fie ale lui Dumnezeu, deoarece nimic nu poate fi sau deveni dacă el nu l-ar aduce în existență; iar când se oprește, nimic nu poate continua să existe.

Relația lui Dumnezeu cu lumea este una foarte diferită de relația omului cu lucrarea sa. Odată terminată, lucrarea omului există independent de cel care a produs-o. Astfel, ea continuă să existe și fără om. Însă creația lui Dumnezeu este diferită. Ea nu poate exista nici măcar o clipă dacă Dumnezeu nu o susține. Dumnezeu lucrează mereu, iar realitatea depinde de activitatea Sa continuă și neîntreruptă. Dumnezeu nu a creat lumea ca și cum ar fi fost un tâmplar care construiește o casă pe care apoi, odată terminată, o lase așa cum este și o părăsește. Dimpotrivă, Dumnezeu rămâne alături de creația sa și o susține în tot ceea ce a făcut. Altfel, lumea aceasta nu s-ar putea menține și nu ar putea dăinui.

Susținerea constantă a creației de către Dumnezeu, în fiecare punct din spațiu și din timp, este și un act continuu de nouă creație. În predicile sale, Martin Luther explică acest lucru prin exemple concrete din viață – și trebuie observat cât de mult înseamnă pentru el certitudinea că lucrarea continuă de creare și de susținere a lui Dumnezeu este temelia întregii realități. Dumnezeu nu a terminat încă creația, ci continuă să lucreze la ea. Astfel, spunea Luther, Dumnezeu creează în întreaga lume în fiecare zi, deși ar fi putut crea toți oamenii dintr-o dată. Dumnezeu nu creează totul dintr-o dată, ci pas cu pas, fără oprire. Creația Sa nu este un act unic, ci o activitate continuă.

Dumnezeu este mereu activ în creația sa, lucrând și creând în întreaga realitate. Martin Luther descrie prezența creatoare a lui Dumnezeu în toate lucrurile în mod deosebit în lucrarea sa despre Sacramentul Euharistiei intitulată: ”Aceste Cuvinte ale lui Cristos: „acesta este trupul meu”... rămân valabile...” publicată în anul 1527. În această lucrare, Luther își dezvoltă înțelegerea despre „mâna dreaptă a lui Dumnezeu” în opoziție cu opiniile lui Zwingli și ale adepților săi. Pentru Martin Luther, mâna dreaptă a lui Dumnezeu nu este un loc specific, ci mai degrabă este puterea atotputernică a lui Dumnezeu, care în același timp poate fi nicăieri și totuși este pretutindeni. Trebuie să fie esențialmente prezentă peste tot, chiar și în cea mai mică frunză a unui copac. Motivul este acesta: Dumnezeu este cel care creează, produce și susține toate lucrurile prin puterea și mâna sa dreaptă atotputernică, așa cum mărturisește Crezul Bisericii noastre.

Luther afirma faptul că Dumnezeu nu trimite îngerii săi atunci când creează sau susține ceva, ci toate acestea sunt lucrarea propriei sale puteri divine. Dacă trebuie să creeze sau să susțină ceva, atunci trebuie să fie prezent și să creeze și să susțină creația sa atât în aspectele sale cele mai intime, cât și în cele mai exterioare. Prin urmare, Dumnezeu însuși trebuie să fie prezent în fiecare creatură, în esența sa cea mai profundă și cea mai superficială, pe toate părțile, în jos și în sus, înainte și înapoi, astfel încât nimic să nu fie mai prezent și mai interior tuturor creaturilor decât Dumnezeu însuși, prin puterea sa. Puterea creatoare a lui Dumnezeu în toate lucrurile este și prezența Sa cea mai imediată, cuprinzătoare și profund pătrunzătoare. Deși puterea lui Dumnezeu este activ prezentă în toate lucrurile și pătrunde complet în ele, ea nu este consumată în realitatea lumii. Ea continuă să transcende lumea.

Martin Luther afirmă acest lucru în același loc din cartea sa despre Sacramentul Euharistiei și în aceeași frază în care proclamă că Dumnezeu este creativ prezent în toată realitatea creată. Puterea atotputernică a lui Dumnezeu este în mod necesar prezentă peste tot și, în același timp, nu trebuie să fie prezentă într-un anumit loc anume. Puterea lui Dumnezeu nu poate fi atât de determinată și măsurată, căci ea este neîngrădită și nemăsurabilă, dincolo și deasupra a tot ceea ce există sau poate exista.

Natura divină a lui Dumnezeu poate fi pe deplin și în întregime prezentă în toate creaturile și în fiecare ființă individuală, mai profund, mai interior, mai prezent decât este creatura față de sine însăși, și totuși, pe de altă parte, nu poate fi delimitată nicăieri și în nicio ființă, astfel încât El îmbrățișează toate lucrurile și este în toate, dar nicio ființă nu-L poate cuprinde pe deplin. Dumnezeu este în aceste creaturi și, în același timp, dincolo de ele. Nimic nu este atât de mic încât Dumnezeu să nu fie și mai mic; nimic atât de mare încât Dumnezeu să nu fie și mai mare; nimic atât de scurt încât Dumnezeu să nu fie și mai scurt; nimic atât de lung încât Dumnezeu să nu fie și mai lung; nimic atât de larg încât Dumnezeu să nu fie și mai larg; nimic atât de îngust încât Dumnezeu să nu fie și mai îngust etc. În opinia lui Martin Luther, Dumnezeu este o ființă inexprimabilă, mai presus și dincolo de tot ceea ce poate fi descris sau imaginat.

Astfel, puterea lui Dumnezeu este transcendentă în sensul că se află dincolo de toate măsurile sale proprii, dincolo de toate diferențele dintre mare și mic etc. Ea are propria sa dimensiune unică. Este în toate lucrurile și, în același timp, în afara tuturor lucrurilor. Această lucrare vie și omniprezentă a lui Dumnezeu este misterul întregii realități.

Dumnezeu, care cauzează toate lucrurile, este și singurul agent cauzal real. Cel care acționează cu adevărat în toate lucrurile este Dumnezeu, nu puterile personale și impersonale ale lumii pe care le considerăm cauze. Dumnezeu este prima sau principala cauză. Toate celelalte sunt doar cauze secundare sau instrumentale. Ele sunt doar uneltele pe care Dumnezeu le folosește în slujba lucrării sale autonome, libere și exclusive. Ele sunt doar niște măștile sub care El își ascunde activitatea.

În activitatea sa creatoare, Dumnezeu nu are nevoie de agenți pământești. Prin propria sa decizie liberă, Dumnezeu însă cheamă și folosește agenți pământești pentru a lucra împreună cu el. Dumnezeu ne poruncește să ne îndeplinim sarcinile cu zel și să răspundem cerințelor pe care vocația și poziția noastră în viață ni le impun. Trebuie să facem acest lucru pentru că Dumnezeu a poruncit asta și pentru că Dumnezeu nu ne va da binecuvântarea Sa dacă noi nu lucrăm. Dar nu trebuie să ne imaginăm că suntem adevăratele cauze sau să ne bazăm pe munca noastră de parcă noi am fi cei care determină rezultatul. Succesul și rezultatul sunt și rămân lucrarea lui Dumnezeu. Munca noastră nu determină rezultatul și binecuvântarea, ci doar condiția sub care Dumnezeu vrea să ni le dea. Martin Luther explică acest lucru prin exemplul copiilor care postesc și se roagă și care își atârnă hainele noaptea, astfel încât Pruncul Cristos sau Sfântul Nicolae să le aducă daruri. Activitatea lor nu este cea care determină venirea darurilor, ci este doar o formă copilărească de a le cere și de a-și exprima dorința de a le primi. Ce altceva este toată munca noastră înaintea lui Dumnezeu – fie pe câmp, în grădină, în oraș, în casă, în război sau în administrația tării – decât un astfel de joc de copil, prin care El vrea să ne dea darurile Sale pe câmp, acasă și pretutindeni? Pentru Martin Luther, acestea sunt măștile lui Dumnezeu, în spatele cărora el vrea să rămână ascuns și să facă toate lucrurile.

Nu există o relație imanentă și nicio necesitate cauzală între ceea ce facem și rezultatele care urmează. Munca și binecuvântarea sunt legate și conectate doar prin porunca și promisiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu promite să binecuvânteze munca noastră. El așteaptă să dăruiască până când noi muncim; dar muncitorul, la rândul său, trebuie să aștepte și să ceară darurile bunătății Sale. Nu trebuie să ne bazăm pe munca noastră, ci pe El. Și în privința propriilor noastre fapte, numai Lui trebuie să i se acorde onoarea că le-a împlinit cu adevărat. Activitatea umană își primește astfel locul necesar și limitat, valoarea sa și caracterul său umil în contextul credinței în Dumnezeu. Ea este atât stabilită, cât și limitată de voința creatoare a lui Dumnezeu. Toată activitatea umană nu este altceva decât o formă de pregătire pentru a primi darurile lui Dumnezeu. Fără această pregătire activă, Dumnezeu nu va da daruri. Totuși, pregătirea exprimată prin muncă nu produce darul. În acest punct, Dumnezeu rămâne liber să ofere.

Dumnezeu cauzează totul prin cuvântul său. Martin Luther știe că acest lucru este adevărat din povestea creației și din întregul Vechi Testament, precum și din Epistola către Romani unde ni se spune faptul că Dumnezeu cheamă la existență lucrurile care nu există. Pentru Luther, porunca sau vorbirea lui Dumnezeu este echivalentă cu creația. Cuvântul lui Dumnezeu domnește în natură și în istorie. Prin cuvântul său, Dumnezeu aduce schimbarea anotimpurilor. În toate acestea, Luther nu vede procese guvernate de legi naturale, ale căror cauze naturale pot fi înțelese, ci pur și simplu vede faptele mari și minunate ale lui Dumnezeu.

Minunile lui Dumnezeu se întâmplă peste tot în cursul ordinar al naturii, și nu doar în evenimente extraordinare. Dumnezeu nu este mai puțin activ prin Cuvântul său în structurile politice și sociologice și în dezvoltările istorice. Dumnezeu însuși conduce națiunile. Dumnezeu trebuie să facă astfel încât poruncile conducătorilor să aibă autoritate asupra supușilor lor și ca aceștia să li se supună cu ascultare. Prin Cuvântul său, Dumnezeu oferă conducătorilor autoritate efectivă și lucrează respectul și ascultarea în rândul supușilor lor. Dumnezeu, prin Cuvântul său, menține astfel eficacitatea structurilor care ordonează viața oamenilor. Cuvântul care face acest lucru nu este cuvântul Evangheliei, ci Cuvântul tainic al lui Dumnezeu, un Cuvânt creator și susținător.

Înțelegerea lui Martin Luther asupra atotputerniciei lui Dumnezeu ca fiind nu doar potențială, ci în mod constant activă, corespunde acestei viziuni asupra creativității divine. Atotputernicia lui Dumnezeu nu constă în a avea puterea de a face ceea ce nu face efectiv, ci în activitatea neîncetată prin care el lucrează totul în toate. Atotputernicia înseamnă că Dumnezeu lucrează totul în tot ceea ce există. Pentru Luther, aceasta nu este capacitatea infinită pentru posibilități disponibile în mod liber lui Dumnezeu, ci este acea putere infinită care este activă în formularea lumii existente.

Cunoașterea faptului că Dumnezeu și numai Dumnezeu lucrează totul are o semnificație imediată pentru credință. Neschimbabilitatea și constanța scopului lui Dumnezeu, precum și demnitatea de încredere ale promisiunilor (și ale amenințărilor) sale, depind de faptul că Dumnezeu este singurul care lucrează totul în toate. Deoarece Dumnezeu determină totul prin lucrarea sa atotputernică, știu că nimic și nimeni nu poate rezista voinței sale, nu poate schimba gândul său sau restricționa activitatea sa. Prin urmare, nu există nicio îndoială că Dumnezeu este capabil să îndeplinească scopurile eterne ale iubirii sale așa cum sunt ele făcute cunoscute prin promisiunile sale.

Deoarece Dumnezeu lucrează toate lucrurile pretutindeni, suntem mereu în mâna sa. Indiferent unde merge cineva, nu poate cădea decât în mâinile lui Dumnezeu. Unde poate ajunge un om care își pune speranța în Dumnezeu, decât în propria sa nimicnicie? Dar când un om se duce în nimicnicie, nu se întoarce el oare doar la ceea ce a fost creat? Deoarece el vine de la Dumnezeu și din propria sa neființă, este către Dumnezeu că se întoarce atunci când revine la nimicnicie. Căci, chiar dacă un om cade din sine și din toată creația, este imposibil pentru el să cadă din mâna lui Dumnezeu, pentru că toată creația este înconjurată de mâna lui Dumnezeu. Așadar, aleargă prin lume; dar unde alergi? Mereu în mâna și în brațele lui Dumnezeu.

Această prezență vie și inevitabilă a lui Dumnezeu în tot ceea ce există este fie cea mai binecuvântată, fie cea mai teribilă realitate pentru un om, în funcție de ceea ce știe despre relația lui Dumnezeu cu el însuși. Această relație este niciodată una neutră, ci este întotdeauna fie una salvatoare, fie una osânditoare. Aici ne confruntăm cu caracterul dublu al acțiunii lui Dumnezeu asupra oamenilor prin Lege și Evanghelie. Omul care are pace cu Dumnezeu prin credința în Evanghelie poate fi încrezător chiar și în mijlocul celei mai teribile realități; căci Dumnezeu este prezent chiar și într-o astfel de situație și o ține în mâna sa atotputernică – fie că este vorba de moarte, iad sau puteri pământești ostile. Dumnezeu este prezent pretutindeni, chiar și în moarte, în iad, printre dușmanii săi, da, chiar și în inimile lor. Căci Dumnezeu a creat și stăpânește totul, astfel încât totul trebuie să împlinească voia sa. Ar trebui, prin urmare, să ne temem și să avem încredere doar în Dumnezeu și să credem cu certitudine că nimic nu ne poate distruge; căci Dumnezeu este Domnul tuturor puterilor care ne amenință. Suntem în mâna sa plină de har, indiferent ce se întâmplă. Aceasta este libertatea și bucuria regală a credinciosului. În cele din urmă, el se ocupă întotdeauna doar cu Dumnezeu însuși și nu cu creatura: și știe unde se află în fața lui Dumnezeu.

Opusul este adevărat atunci când un om nu crede, ci stă în conflict cu Dumnezeu. Atunci, conștiința sa vinovată transformă prezența activă a lui Dumnezeu în toate creaturile într-o realitate teribilă, adică într-un vehicul al mâniei lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu, care controlează toate creaturile, este împotriva lui, atunci el va simți că toate creaturile îi sunt dușmane. Trebuie să se teamă de toate: chiar și o frunză foșnind și căzând dintr-un copac îl îngrozește Aceasta nu înseamnă faptul că creatura care iese din mâna lui Dumnezeu s-a schimbat; ea este și rămâne bună. Impresia că este un dușman nu vine de la creatură în sine, ci din noi înșine; și tot noi suntem cei care ne facem să ne temem de Dumnezeu și să fugim de El. Aceasta este conștiința vinovată care transformă lumea creației lui Dumnezeu într-o arenă a dușmăniei și a neliniștii pentru noi. Aceeași prezență și lucrare activă a lui Dumnezeu în toate creaturile, care înseamnă rai pentru credincioși dar înseamnă iad pentru cei nelegiuiți.

Datorită activității Sale atotputernice, Dumnezeu are, de asemenea, fiecare om complet în mâna sa. Așa cum întreaga creație, din care omul face parte, este înconjurată și pătrunsă de lucrarea atotputernică a lui Dumnezeu, tot așa și fiecare om este susținut și determinat de voința divină. Martin Luther afirmă constant că voința umană nu este liberă în raport cu Dumnezeu. Dumnezeu lucrează în voința oamenilor. Aceasta înseamnă faptul că oamenii nu au voință liberă. Luther subliniază acest lucru în mod repetat împotriva lui Erasmus, în special în lucrarea: ”De Servo Arbitrio (Robia voinței)”. Voința liberă este o însușire divină și poate fi atribuită doar maiestății divine. Mai mult decât atât, faptul că Dumnezeu lucrează totul în om înseamnă că omul trebuie întotdeauna să vrea și să facă ceva, pentru că Dumnezeu lucrează constant și niciodată nu se odihnește. Astfel, Dumnezeu este motorul constant și forța conducătoare în toate creaturile Sale. El nu permite niciunei creaturi să stea pe loc, ci le împinge înainte prin energia sa dinamică.

Din nou, faptul că Dumnezeu lucrează totul în toate poate fi cea mai mare binecuvântare sau cea mai teribilă realitate pentru un om, în funcție de relația sa cu Dumnezeu. Pentru credincios, este o mare mângâiere să știe că Dumnezeu însuși lucrează credința în el. Aceasta scoate mântuirea din mâinile sale și îl asigură că slăbiciunea și ispitele Satanei nu vor putea distruge temelia de neclintit a credinței sale. Faptul că Dumnezeu lucrează totul în inima mea, că voința mea este legată de El, îmi dă siguranța mântuirii.

Pentru cel nelegiuit, însă, lucrarea atotputernică a lui Dumnezeu în inimă este o realitate teribilă. Dumnezeu lucrează chiar și în Satana și în cei nelegiuiți. Și ei, așa cum sunt, sunt mișcați, conduși și purtați de energia lucrării lui Dumnezeu în toate. Dumnezeu poate fi comparat cu un călăreț care călărește un cal șchiop sau cu un tâmplar care folosește un topor tocit și ruginit. Dumnezeu îi menține mereu în mișcare pe oamenii răi, care sunt uneltele sale aspre. Astfel, omul nelegiuit nu poate evita să păcătuiască, pentru că Dumnezeu lucrează în el și nu poate să stea degeaba ci dorește, vrea și acționează conform naturii sale.

Mai mult, Dumnezeu poate chiar să-l facă pe omul rău să fie și mai rău. Dumnezeu îl poate împietri și îl poate face încăpățânat. Martin Luther ilustrează acest lucru cu exemplul faraonului. Mișcarea neîncetată și împietrirea celor nelegiuiți sunt un mijloc și o demonstrație a mâniei lui Dumnezeu. Dar chiar și aici mânia nu este un scop în sine. Dumnezeu, în înțelepciunea sa, folosește chiar și uneltele sale rele atât de bine încât acestea lucrează spre slava Lui și spre mântuirea noastră. Acest lucru este valabil și în cazul faraonului — Martin Luther face referiri la Exod 9:16 și Romani 9:17. Dumnezeu îl împietrește pe faraon pentru a folosi împietrirea inimii sale ca să-și arate semnele, să-și descopere puterea și astfel să întărească credința poporului Său. În cele din urmă, chiar și această împietrire a inimii servește planului lui Dumnezeu de mântuire.

Atunci când luăm în considerare doctrina lui Martin Luther despre faptul că Dumnezeu lucrează totul în toate, nu trebuie să uităm că aceasta nu este singura sa afirmație despre relația fundamentală a lui Dumnezeu cu oamenii. Luther știe, de asemenea, că omul, deși este complet în mâna lui Dumnezeu și este mișcat de către Dumnezeu în fiecare moment, stă totodată înaintea lui Dumnezeu ca ființă responsabilă, vinovată și supusă judecății divine. Cel mai important, însă, este că Martin Luther vede acest om ca obiect al iubirii lui Dumnezeu: Dumnezeu îl cheamă la un act de predare liberă.

Astfel, Martin Luther stabilește o limită pentru ideea că Dumnezeu lucrează totul în toate, o graniță care nu trebuie depășită. Luther nu postulează activitatea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu ca fiind absolută și se ferește să tragă toate concluziile logice care ar putea decurge din această idee. Acest lucru este evident din faptul că, deși Luther afirmă că Dumnezeu lucrează chiar și în cei nelegiuiți, el nu atribuie păcatul voinței și lucrării lui Dumnezeu. În lucrarea  ”De Servo Arbitrio”, Luther face o distincție clară între faptul că Dumnezeu lucrează în cei nelegiuiți, astfel încât aceștia trebuie să fie ceea ce sunt, și faptul că ei sunt ceea ce sunt. Dumnezeu nu îi face să fie așa cum sunt ci Dumnezeu îi mișcă doar în starea în care îi găsește deja. Astfel, Luther refuză să tragă concluzia logică finală care ar decurge din ideea sa de bază că Dumnezeu lucrează totul în toate. 

Prin aceasta, Martin Luther dă mărturie despre misterul lui Dumnezeu și al existenței noastre prin Dumnezeu și sub judecata lui Dumnezeu, un mister care depășește orice cunoaștere umană, chiar și cunoașterea teologică. Tocmai de aceea, nu putem considera că Schleiermacher, care afirmă că Dumnezeu a adus păcatul în existență, este superior lui Martin Luther. Schleiermacher vorbește obiectiv despre relația lui Dumnezeu cu păcatul, ca și cum ar sta acolo unde stă Dumnezeu. Martin Luther, în schimb, în punctele decisive, vorbește subiectiv, din postura omului vinovat și iertat. Pentru a gândi ca Schleiermacher, ar trebui să ne ridicăm deasupra păcatului pentru a-l analiza obiectiv. Dar exact acest lucru spune Martin Luther că este imposibil. Ne putem ridica deasupra păcatului doar prin iertarea minunată a lui Dumnezeu, nu printr-o teorie care afirmă că Dumnezeu a creat păcatul. Gândirea teologică nu trebuie să se lase indusă în eroare în această privință.

Privită în relație cu oamenii, activitatea creatoare a lui Dumnezeu este o dăruire și un ajutor pur. Astfel, Dumnezeu demonstrează nu doar capacitatea sa divină, ci și faptul că este bunătate și iubire, fiind în mod constant angajat în dăruire. Oricine dorește să-l descrie pe Dumnezeu ca Dumnezeu, în termenii naturii sale, nu poate vorbi despre el doar ca fiind unicul și constantul creator, ci trebuie să vorbească și despre el ca fiind iubire. Dumnezeu, în profunzimea ființei sale, nu este nimic altceva decât iubire. Iar iubirea este divină, căci este Dumnezeu însuși. Este în natura lui Dumnezeu să facă doar bine. Aceasta este slava sa: Dumnezeu nu primește, ci dăruiește în mod constant, liber, fără speranța recunoștinței, independent de atitudinea omului față de El, adică într-un mod complet diferit față de modul în care oamenii fac binele în mod firesc. Astfel, bunătatea lui Dumnezeu este o bunătate naturală. 

Dumnezeu demonstrează această iubire în diverse moduri și în mai multe etape. În primul rând, așa cum spune Martin Luther în explicația sa despre Primul Articol al Crezului și așa cum o descrie atât de emoționant și fluent în predicile sale, Dumnezeu ne dăruiește viață și o păstrează. Dumnezeu o hrănește și o revigorează prin darurile naturii. Dumnezeu permite tuturor creaturilor să ne slujească și face toate acestea dintr-o pură bunătate și milă divină de părinte. În aceasta îl experimentăm deja pe Dumnezeu ca fiind nimic altceva decât iubire arzătoare și un cuptor aprins plin de iubire.

Pe lângă toate aceste daruri trecătoare, Dumnezeu le dăruiește oamenilor bunuri eterne, pe Fiul Său, și astfel pe el însuși. Dumnezeu a revărsat asupra noastră atât bunuri trecătoare, cât și eterne, și odată cu ele, a revărsat propria sa ființă. Dumnezeu s-a dăruit pe sine cu tot ceea ce este și face pentru noi, care eram păcătoși, nevrednici, dușmani și slujitori ai diavolului. Nu poate face mai mult pentru noi și nici nu ne poate oferi altceva. Astfel, Cristos și faptul că Dumnezeu este pentru noi, reprezintă cel mai mare dar al iubirii lui Dumnezeu. În acest dar, Dumnezeu se dăruiește omului pe sine.

Dar Dumnezeu nu oferă bunuri pământești doar pentru că este bunul creator, ci și datorită milei prin care Dumnezeu, în Cristos, se îndreaptă cu bunăvoință spre omul păcătos. Martin Luther subliniază constant faptul că Dumnezeu oferă daruri pământești în ciuda nerecunoștinței și a altor rele ale oamenilor, adică cu o bunătate iertătoare; căci Dumnezeu nu obosește și nu încetează să facă bine din cauza vreunui rău este cu adevărat și merită să fie numită bunătate divină. În acest sens, Dumnezeu Se dăruiește deja pe Sine și bunătatea Sa eternă prin darurile Sale pământești.

Dumnezeu ne copleșește cu propria sa ființă, dăruindu-ne ceea ce el este. Pentru Martin Luther, împărtășirea lui Dumnezeu cu oamenii este cea mai înaltă expresie a faptului că Dumnezeu este Dumnezeu. Aceasta înseamnă că atributele lui Dumnezeu sunt, prin natura lor, creatoare și nu sunt doar ale sale, rămânând în El, ci sunt, de asemenea, împărtășite cu oamenii. Luther simte că acest lucru este valabil pentru toate atributele lui Dumnezeu. Luther a devenit conștient de acest lucru pentru prima dată prin conceptul biblic al dreptății lui Dumnezeu. Inițial, Luther a înțeles dreptatea lui Dumnezeu ca fiind dreptatea judecătoare și pedepsitoare a lui Dumnezeu. Aceasta până când a descoperit că Scriptura o folosește ca sinonim pentru har. Atunci a recunoscut-o ca fiind dreptatea prin care Dumnezeu, în mila Sa, îi face pe oameni drepți prin credință, adică le împărtășește propria sa dreptate în Cristos. Plecând de aici, Luther a înțeles că ceva similar este valabil și pentru celelalte concepte utilizate pentru a descrie ființa lui Dumnezeu. Mai precis pentru puterea Sa, căci prin ea ne face puternici; pentru înțelepciunea Sa, căci prin ea ne face înțelepți; pentru fericirea și slava Sa, căci ne oferă o parte din ele.

Prin urmare, toate atributele lui Dumnezeu descriu o activitate în care Dumnezeu Se împărtășește pe Sine cu oamenii și le permite să participe la ființa Sa. Dumnezeu realizează acest lucru prin Domnul nostru Isus Cristos. Ceea ce este valabil pentru dreptatea lui Dumnezeu este valabil și pentru dreptatea lui Cristos deoarece ele sunt una și aceeași. Stăpânirea lui Dumnezeu constă în faptul că îi face pe cei care sunt ai lui să devină ceea ce este el.