Despre Justificare și Uniunea Mistică în Teologia Lutherană

Dorința de a compila acest material s-a născut în urma unor dezbateri private cu privire la modul în care se realizează mântuirea omului și la rolul pe care îl joaca faptele în acest sens. Teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea respinge cu fermitate orice forma de sinergism și afirmă faptul că omul nu cooperează sub nici un fel în mântuirea lui cu Dumnezeu. În ciuda acestui răspuns foarte ferm din partea reformatorilor, nu puține sunt Bisericile creștine de astăzi care, deși își reclama rădăcinile teologice în Reforma Lutherană, au renunțat la monergism - doctrina care afirmă faptul că mântuirea este opera unilaterală a lui Dumnezeu - si promovează sinergismul romano-catolic, doctrina care afirmă faptul că omul colaborează cu Dumnezeu în vederea obținerii mântuirii.

În mod cu totul surprinzător, astăzi exista numeroși creștini care susțin faptul că fac parte din familia protestantă dar, cu toate acestea, resping doctrina mântuirii numai prin credința așa cum aceasta a fost proclamată de Reforma din Secolul al XVI-lea și consideră faptul că, pentru a fi mântuit, omul trebuie să parcurgă prin efort propriu anumiți pași esențiali, renunțarea la păcat, schimbarea vieți și ascultarea de poruncile lui Dumnezeu fiind eforturi fundamentale în acest sens. Sunt foarte mulți creștini care, din nefericire, afirmă faptul că fără împlinirea faptelor Legii, omul nu poate să meargă înaintea lui Dumnezeu, acesta în contrast cu învățăturile fundamentale ale Reformei Lutherane care afirmă faptul că Dumnezeu este singurul care are puterea de a schimba viața păcătosului, și este singurul care face acest lucru prin iertarea păcatelor, prin declarația de justificare, prin regenerare și prin procesul de sfințire. Puternic ancorați în formulele de credință trinitariene și cristologice din Secolele IV si V, lutherani confesionali cred faptul că păcătosul este justificat - sau este declarat de către Dumnezeu ca fiind drept - exclusiv prin har (Sola Gratia), prin credința (Sola Fide), doar datorită Domnului nostru Isus Cristos (Solus Cristus), pe baza promisiunilor făcute de către Dumnezeu în Sfânta Evanghelie (Sola Scriptura) și doar spre slava lui Dumnezeu (Soli Deo Gloria).

Scopul doctrinei despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu este acela de a arăta modul în care Duhul Sfânt aplică în mod individual păcătoșilor mântuirea cea binecuvântată pe care Domnul Isus Cristos a câștigat-o și a asigurat-o pentru toată omenirea prin ispășirea Lui. Mântuirea, sau iertarea păcatelor, pe care Cristos a câștigat-o pentru toți oamenii prin ispășirea Lui înlocuitoare (Lc.1:77; Rom.5:10; 2Cor.5:19), este oferit păcătosului în si prin Mijloacele Harului, adică prin predicarea Sfintei Evanghelii și prin administrarea Sfintelor Sacramente (2 Cor.5:19; Lc.24:47). Prin această ofertă plin de har și eficace în ceea ce privește iertarea păcatelor – mai precis prin predicare Evangheliei - Duhul Sfânt lucrează credință în inima păcătosului (Rom.10:17). Prin intermediul acestei credințe care vine în inima omului prin lucrarea supranaturală și unilaterală a Duhului Sfânt, omul crede promisiunea lui Dumnezeu și, în acest fel, prin mijloacele harului, Dumnezeu îi iartă omului păcatele și pune în dreptul lui dreptatea lui Cristos iar în baza acestei dreptăți a lui Cristos, omul este declarat justificat de către Dumnezeu.

Mijloacele harului, ca unelte ale harului lui Dumnezeu, îndeplinesc o lucrare dublă: prin intermediul lor, Dumnezeu oferă și conferă iertare și naște credință în inima omului. Prin nașterea credinței în inima păcătosului prin puterea Sa), Dumnezeu îl justifică pe păcătos (Fap.16:31; Rom.5:1). Iertat fiind de păcatele sale, omul nu mai fuge de la Dumnezeu ci credința acesta născută de către Duhul Sfânt dezvoltată în om dorința de a umbla cu Dumnezeu lui cel milostiv și iertător (Fap.11:21). De îndată ce păcătosul crede Evanghelia - sau mesajul de iertare și împăcare pe care Dumnezeu îl proclamă omului în și prin Domnul nostru Isus Cristos - harul își produce efectele în cazul său, iar el este justificat sau iertat de păcatele sale și este restaurat înaintea lui Dumnezeu (Rom.4:3; Ps. 32:1-2).

Justificare păcătosului înaintea lui Dumnezeu este, prin urmare, numai prin har, fără fapte (Rom. 3:28). Acest act declarativ al lui Dumnezeu îndreptat spre păcătos li pune pe acesta din urmă în posesia tuturor meritelor și a tuturor binecuvântărilor câștigate de către  ispășirea lucrată în favoarea lui de către Domnul nostru Isus Cristos. Păcătosul justificat intră, astfel, într-o stare nouă existențială, fiind eliberat din robia păcatului, a morții și a diavolului și fiind adus într-o stare de regenerare ca fiul al lui Dumnezeu, stare în care acesta este asigurat de mântuirea sa prezentă și viitoare (Rom.5:1-6). Aceasta deoarece mântuirea finală este doar prin harul lui Dumnezeu fără vreun aport adus de om (Rom.5:1-11; 8:38-39; 1Cor.1: 8-9). 

Justificare îl eliberează pe omul păcătos din robia păcatului, a morții și a diavolului și face din el un membru al Bisericii lui Isus Cristos (Ef.1:17-23; Fap.4:4; 2:41) și, astfel, al Împărăției lui Dumnezeu (Lc.23:43; In.11:25). În acest sens, Sfânta Scriptură ne învață, de asemenea, faptul că omul păcătos datorează toate  aceste binecuvântări alegerii venite din veșnicii doar prin har (Ef.1:3: Rom.8: 28-30; 2Tim.1:9; Fap.13:48).

În ceea ce teologia numește Ordo Salutis relația dintre articole trebuie să fie respectată în mod corect. Satisfacția înlocuitoare lucrată de către Domnul Isus Cristos și reconcilierea lui Dumnezeu cu omul păcătos doar în baza acestei satisfacții, stau la baza tuturor învățăturilor Reformei Luterane despre mântuire. Articolul despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin credință este articolul central și este fundamentul religiei creștine. Teologia Reformei Lutherane predă învățătura conform căreia sfințirea urmează justificarea, fiind efectul acesteia. Față de doctrina Reformei Lutherane a justificării păcătosului sola fidei, sola grația șisolus Christus, toate celelalte doctrine ale Sfintei Scripturi stau într-o relație de cauză și efect. Chiar aici se află diferența fundamentală dintre doctrina curată și toate ereziile create de către om. Creștinismul biblic învață faptul că sfințirea este un efect sau un rod al justificării numai prin har, numai prin credință. Toate sistemele eretice inventate de către om vin și inversează această învățătură predând faptul că justificarea este rodul sfințirii și, astfel, justificarea necesită ca omul să contribuie la harul lui Dumnezeu prin faptele sale de ascultare.

Prin ispășirea înlocuitoare, Domnul Isus Cristos a câștigat și a asigurat pentru omul păcătos și condamnat o reconciliere perfectă cu Dumnezeu prin aceea că Fiul lui Dumnezeu, în locul omului, a îndeplinit în mod perfect absolut toate cerințele Legii divine și, prin jertfa sa pe cruce, el a făcut satisfacție pentru păcatele tuturor oamenilor.  În Domnul nostru Isus Cristos, prin urmare, Dumnezeu este milostiv față de toți păcătoșii și le iartă acestor toate păcatele.

Așa cum am mai afirmat, acestă veste reconfortantă este data omului de către Dumnezeu prin intermediul mijloacelor harului. Mai precis prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sacramentelor, și solicita de la om credință în mesajul Evangheliei (2Cor.5:19-21; Fap.2:38; 16:31; 10:42-43; 13:39; 26:27-29). Este voia revelată a lui Dumnezeu că toți oamenii să își însușească prin credință harul care a fost garantat pentru ei de către Mântuitorul nostru, Domnul Isus Cristos (Mc.1:14-15; Fap.16:31). Cei care refuză să creadă în reconcilierea câștigată prin jertfa ispășitoare a Domnului Isus Cristos rămân în robia păcatului, a morții și a diavolului în ciuda faptului că și pentru ei a fost obținuta mântuirea prin jertfa lui Cristos (Mc.16:15-16; In.3:16,18 și 36; 2Pt. 2:1). Din acest motiv, noi afirmăm faptul că este nevoie de credință pentru primirea mântuirii. Punctele de vedere raționaliste care afirmă faptul că Dumnezeu este plin de har față de păcătoși și fără reconcilierea câștigată de către Domnul nostru Isus Cristos și că omul poate să ajungă in viața veșnică prin propriile sale lucrări sau printr-o conduită bună sunt categoric negate de către Sfânta Scriptură (Gal.3:10; 5:4). Sfânta Scriptură vorbește despre o singura cale de mântuire, și anume, mântuirea prin har, prin credința în răscumpărarea lucrată de către Domnul Isus Cristos în jertfa lui (Rom.3:22-25).

Reforma Lutherană are foarte mare dreptate atunci când afirmă faptul că mântuirea păcătosului este în totalitatea ei lucrarea pe care o face Dumnezeu singur, dar, în ceea ce privește pe om, aplicarea mântuirii se realizează prin credință. Semnificația acestei afirmații este faptul că mântuirea, într-adevăr a fost asigurată pentru toți oamenii, dar că individul păcătos trebuie si-o însușească prin credință pentru ca beneficiile a ceea ce Dumnezeu a lucrat prin moartea și învierea lui Cristos să fie eficiente în viața păcătosului.

Justificare are care efect imediat uniunea mistică. Uniunea mistică este lucrarea lui Dumnezeu prin care Sfânta Treime vine și locuiește în omul credincios (Gal.3:2; Ef.3;17; In.14:23; 1Cor.3:16; 6;19). Uniunea mistică este o locuire aparte a lui Dumnezeu în om, o lucrare care este diferită de prezența generală a lui Dumnezeu alături de toate creaturile, deoarece Dumnezeu locuiește într-un mod special în omul credincios. Cu toate acestea, uniunea mistica nu trebuie să fie înțeleasă ca fiind o transformare panteistă a esenței credinciosului în esența lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie să reținem faptul că uniunea mistică este rezultatul justificării păcătosului ci nu cauza acesteia (Gal.3:2; Ef.3:17). Justificare este cea care produce sfințirea ci nu sfințirea este cea care produce justificarea (Rom.7:5-6; 2 Cor.3:6; Gal.2:20; 3:2-3; Rom.3:28).

Uniunea mistica este o învățătură despre care se vorbește în Sfânta Scriptura și care reprezintă o experiență specială pentru creștin, dar care este însă destul de greu de descris. Cronologic, începutul acestei uniune coincide cu justificare și regenerarea păcătosului. Astfel, ea întotdeauna urmează celor doua și formează următoarea etapă în ordinea mântuirii. Uniunea mistică nu trebuie să fie interpretată ca fiind o activitate a lui Dumnezeu în noi ci Dumnezeu locuiește în cel credincios. Acesta este punctul de pornire și reprezintă sursa din care izvorăște sfințirea vieții, un proces care începe în omul justificat și continuă până la sfârșitul vieții sale pământești.

Sfânta Scriptură ne învață nu numai faptul că omul credincios este justificat și iertat de păcatele sale, dar și faptul că Domnul Isus Cristos locuiește în el și, prin Cristos, în omul justificat și regenerat locuiește Sfânta Treime. Sfântul Apostol Paul învață pe creștinii care sunt în Cristos (Rom.8:1) faptul că și Cristos este în ei (Gal.2:20). Creștinii trăiesc în părtășie sau în comuniune permanentă cu Dumnezeu (1In.1:3). Nu numai că Duhul Sfânt locuiește în creștin, astfel că el are garanția Duhului în inima lui (1Cor.1:22) - adică mărturia Duhului Sfânt care spune că el este copil al lui Dumnezeu - dar Tatăl și Fiul vin, de asemenea, la cel credincios să locuiască în el (In.14:23). Cristos este în cel credincios (Col.1:27) și cel credincios este în Cristos (Rom.8:1). Astfel, toți cei care au fost botezați si s-au îmbrăcat cu Cristos (Gal.3:27) sunt în Cristos (Rom.16:11) și sunt salvați de la condamnare (Rom.8:1).

Această unire mistică, așa cum indică și numele, reprezintă un mister al credinței. Acesta uniune este experimentată de către credincios prin credință, dar nu poate fi explicată în mod adecvat prin cuvinte. Plinătatea acestei experienței este proporțională cu gradul de credință și de sfințire a creștinului. Uniunea acesta este stabilită atunci când păcătosul vine la credință și este justificat, și crește mai apoi odată cu creșterea creștinului în sfințire. Viața spirituală pe care o trăiește credinciosul își are sursa și vitalitatea în Cristos. Credincioșii trăiesc în Cristos, și El în ei, și viața Lui se revarsă în ei. De aceea, Scriptura ne învață faptul că omul credincios este direct dependent de Cristos și fără Cristos, omul, chiar și justificat și regenerat,  nu se poate face nimic (In.15,5). 

Sursa vieții spirituale a creștinului se afla exclusiv în Dumnezeu, prin Cristos. Prin credință, credinciosul este reunit cu Dumnezeu, de care a fost separat prin păcat. Astfel, în Cristos, cel care era mort spiritual este acum viu spiritual. Ramura care a fost ruptă de către păcat este acum altoita înapoi în copac și trăiește din nou, datorita unirii sale cu copacul. Tot astfel, credinciosul trăiește din nou din cauza unirii sale cu Dumnezeu în și prin Cristos. Ramura crește iar, înfrunzește și face iar fructe. Dar face acest lucru doar pentru ea este unită la nivel vital cu copacul de la care îi vine viața. Credinciosul trăiește și dă roade într-o viață sfântă doar pentru că el este unit cu Dumnezeu, prin credință. Numai în virtutea acestei uniri trăiește credinciosul din punct de vedere spiritual (Gal.2:20). 

Locuirea lui Dumnezeu în credincios nu trebuie să fie înțeleasă într-un sens panteist, ca și când persoana credinciosului au fost absorbita de către Cristos. Dimpotrivă, este vorba despre o uniune personală apropiată în care credinciosul se acordează în Cristos și își trage puterea de la El, prin credință. De asemenea, nu trebuie să fie înțeleasă în așa fel încât să îl facă pe om divin. Personalitatea și substanța omului nu se schimbă în nici un fel ci credinciosul unit într-un mod mistic și de nedescris, totuși real și reconfortant, cu Cristos pentru că Cristos trăiește în el și el în Cristos. 

Martin Luther descrie aceasta uniune mistica în Comentariul la Galateni, unde spune astfel:. "Prin urmare, Cristos, s-a alăturat și s-a unit cu mine și locuiește în mine, trăiește această viață în mine si eu o trăiesc acum. Da, Cristos Însuși este această viață pe care o trăiesc acum. De aceea Cristos și eu în această uniune suntem amândoi una. [...] Deci Cristos, trăind și locuind în mine, ridică și absoarbe toate relele care mă îngrozesc și mă lovesc. [...] Pentru că Cristos trăiește în mine, de aceea prin har, dreptatea, viața, pacea și mântuirea sunt în mine, acestea sunt ale Lui, și totuși datorita acestui lucru sunt si ale mele, de asemenea prin faptul că uniunea aceasta este inseparabilă, prin credință [...] pentru că prin credință suntem atât de uniți împreună cu Cristos încât suntem un singur trup și un singur os [Ef.5:31], noi suntem mădulare ale trupului lui Cristos, carne din carnea Lui și os din oasele Lui; astfel încât această legătura de credință în Cristos ne apropie împreună mai mult decât soțul este împreunat cu soția lui” (Comentariu la Galateni,2:20). 

Deși uniunea mistică nu poate fi descrisă în întregime - pentru că ea rămâne un mister - ea nu trebuie să fie considerată drept o figură de stil, ci trebuie crezută ca fiind o realitate. Acesta nu trebuie să fie înțeleasă ca indicând doar spre o stare de armonie stabilită între voința omului și cea a lui Dumnezeu. Nu trebuie nici explicată ca fiind o uniune dintre Dumnezeu și om în dragoste, așa cum ar putea să existe o astfel de uniune între două persoane umane. Nici nu trebuie sa fie înțeleasă exclusiv prin faptul ca un credincios primește daruri speciale și deosebite de la Duhul Sfânt. Uniunea mistica reprezintă o locuire reală a lui Dumnezeu în om, o uniune reală între Dumnezeu si om, o uniune pe care vechii teologi lutherani o descriau ca fiind o uniune de substanță cu substanță, dar cu mențiunea ca trebuie avut mare  grijă să ne ferim de ideea că cele doua substanțele, cea divină și cea umană, sunt confundabile sau sunt comasate.

Sfântul Apostol Paul, vorbindu-le atenienilor, se referă la unirea mistica dintre Dumnezeu si om ca fiind un izvor de viață (Fap.17:28). Astfel, uniunea mistica este o uniune spirituală. Acesta lucru este important de menționat pentru a face distincția dintre unirea mistică – sau uniunea personală a lui Dumnezeu cu a omului în Cristos - și toate ideile panteiste care afirmă faptul că omul este absorbit în Dumnezeu.

În concluzie, teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, predă faptul că în mântuirea omului există câțiva pași simplii. Ei pot fi analizați și exprimați în termeni teologici și se pot scrie zeci de mii de pagini în acest sens. Pe scurt însă, omul păcătos, născut mort în păcat, ajunge să se întâlnească cu Cristos doar la inițiativa lui Dumnezeu. Aceasta întâlnire nu este nicidecum între una dintre un om sfânt, fără păcat și drept cu Dumnezeu ci una care are loc între un om păcătos, mort în păcate sale, și Salvatorul lui. Domnul Isus Cristos este cel care, în mod unilateral, îl justifică pe omul păcătos și îi iartă păcatele. Apoi, după justificare, urmează un proces de sfințire în cadrul căruia omul începe să devină din ce in ce mai capabil să împlinească voia lui Dumnezeu și să facă fapte bune, fapte care sunt rezultatul justificării sale și a eliberări sale din robia păcatului ci nu un motiv pentru justificare.