Despre icoane, statui și crucifix în Biserica Lutherană

Icoanele sunt obiecte considerate sacre și sunt prezente în cultul multor Biserici Creștine. De exemplu, în orice Biserică Ortodoxă Răsăriteană, indiferent de țară, este imposibil să nu remarcăm prezența icoanelor, fie sub forma unor tablouri, fie zugrăvite pe pereți. Tot astfel, icoanele se regăsesc și în casele credincioșilor ortodocși-răsăriteni. În mod asemănător, icoanele sunt prezente în Bisericile Greco-Catolice și, de asemenea, în cele Romano-Catolice, unde sunt însoțite de crucifix și de statui sacre.

Și în Bisericile Luterane întâlnim icoane și statui, deși nu în număr atât de mare. În general, aproape fiecare Biserică Luterană are pe Altar un crucifix și adesea o icoană care Îl reprezintă pe Domnul Isus Cristos. Dacă icoanele lipsesc, altarele sunt adesea împodobite cu statui. Această poziție unică face ca Bisericile Luterane să fie criticate de alte comunități protestante radicale, care consideră că luteranismul nu s-ar fi îndepărtat suficient de practicile romano-catolice. În special Bisericile Reformate și cele provenite din Reforma Radicală (Metodiști, Baptiști, Adventiști, Creștini după Evanghelie, Penticostali etc.) resping complet folosirea icoanelor, fie în cult, fie în viața privată, considerându-le forme de idolatrie.

O CONTROVERSĂ ISTORICĂ, ICONODULI ȘI ICONOCLAȘTI

Controversa legată de icoane nu a început cu Reforma Lutherană, ci își are rădăcinile încă din primele secole ale Bisericii, atingând apogeul în Secolul al VIII-lea. Atunci au apărut două tabere. Iconodulii (gr. εἰκών = „imagine”, δοῦλος = „slujitor”) erau acei creștini cei care apărau cultul icoanelor. În teorie, aceștia distingeau între ”cinstire” (προσκύνησις sau proskynesis) și ”adorare” (λατρεία sau latreia), însă în practică linia aceasta de demarcație a nu există cu adevărat. De fapt, realitatea este că Scriptura nu face niciodată o astfel de distincție atunci când vine vorba de închinare, singura formă cunocută de Cuvântul lui Dumnezeu fiind adorarea (λατρεία sau latreia). Cea de-a doua tabără a fost cea a Iconoclaștilor (gr. εἰκών = „imagine”, κλάσμα = „a sfărâma”), fiind formată din acei creștini care condamnau icoanele ca fiind idoli și cereau distrugerea lor, invocând poruncile Decalogului. Controversa acesta cu privire la icoane a fost tranșată la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, ocazie cu care Biserica a condamnat iconoclasmul și a dat câștig de cauză iconodulilor. Astfel, pentru multe secole, icoanele, statuile și crucifixul au avut un loc de mare cinste în Bisericile Creștine.

LUTHERANII, NICI ICONODULI, NICI ICONOCLAȘTI

Luteranii nu sunt nici iconoduli și nici iconoclaști. Ei resping ideea că icoanele ar fi „ferestre spre cer” și consideră idolatrie orice formă de închinare adusă lor, indiferent dacă vorbim despre cinstire sau adorare - o distincție despre care deja am afirmat că este un artificială. Totuși, luteranii nu condamnă prezența icoanelor, ci le păstrează ca elemente vizuale care sprijină proclamarea Evangheliei de către Biserică. Crucifixul, icoanele și statuile nu sunt obiecte de cult în sinea lor, ci instrumente catehetice și misionare.

Această poziție unică derivă din însăși metoda lui Martin Luther de a lucra Reforma Bisericii. Biserica nu este demolată de către Reforma Lutherană, ci este reformată. Cu alte cuvinte, Reforma Lutherană înlătură ceea ce este contrar învățăturii Evangheliei, dar se păstrează tot ceea ce poate sluji în vederea proclamării Evangheliei.

O POZIȚIE BIBLICĂ ASUPRA ICOANELOR

Iconoclaștii invocă porunca a doua din Decalog care spune: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor din cer, de pe pământ sau din apele de sub pământ. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești” (Exod 20,4-5). În baza acestor cuvinte, iconoclaștii resping orice formă de existență a unor imagini sau statui în viața Bisericii.

Totuși, Scriptura însăși ne arată faptul că Dumnezeu nu interzice simpla existență a imaginilor. În Exod 25, Dumnezeu îi poruncește lui Moise să facă doi heruvimi de aur pe Capacul Ispășirii. Mai târziu, Moise ridică șarpele de aramă (Numeri 21), prin care poporul primea vindecare. Este limpede că interdicția din Decalog nu vizează obiectul în sine, ci închinarea adusă unor obiecte. Astfel, icoana sau statuia devin „chip cioplit” abia atunci când primește închinare sau venerare din partea omului. În absența acestei forme de idolatrie, icoana și statuia rămân o simple reprezentări vizuale care pot sluji proclamării Evangheliei dacă nu se încalcă Cuvântul lui Dumenzeu.

ROLUL ICOANELOR ÎN BISERICA LUTERANĂ

De la începuturile creștinismului, icoanele au fost folosite ca mijloace catehetice, pentru a transmite credința creștină într-o lume în care mulți oameni nu știau să citească. În același spirit, Biserica Luterană folosește arta bisericească - icoane, crucifix, vitralii, muzică - ca instrumente ale proclamării Evangheliei înaintea poporului lui Dumnezeu.

Martin Luther însuși mărturisea că un crucifix putea aduce mângâiere muribunzilor, amintindu-le de jertfa lui Cristos pe cruce pentru ei și pentru a lor mântuire. Teologul luteran Francis Pieper sublinia faptul că Evanghelia rămâne mijloc al harului, indiferent de forma în care ea este transmisă - predicată, scrisă, cântată sau ilustrată vizual.

Prin urmare, în Bisericile Lutherane, icoanele nu sunt adorate, ci sunt folosite ca „predicare pentru ochi”. În același timp, nu uităm faptul că în Bisericile Lutherane, icoanele, statuile și crucifixul nu constituie o doctrină, ci un adiaphoron, adică o chestiune asupra căreia Biserica lasă libertate creștinilor, fără să impună sau să interzică.

CONCLUZIE

Poziția Bisericii Luterane Confesionale este una de echilibru în ceea ce privește icoanele, crucifixul și statuile. Biserica Lutherană respinge idolatria! În consecință, este respinsă ferm orice formă de închinarea adusă icoanelor, fie că este adorare, fie că este cinstire. În același timp însă, Biserica Lutherană acceptă folosirea icoanelor ca mijloace catehetice și misionare în vederea proclamării Evangheliei lui Cristos. Astfel, luteranii pot fi numiți „iconofili” (gr. εἰκών = „imagine”, φίλος = „prieten”). Lutheranii sun prieteni ai icoanelor, deoarece nu le aduce niciun fel de închinare ci le uzează în scop evanghelic, adică în scopul proclamării Evangheliei. Martin Luther însuși spunea: „Nu am nici o simpatie față de iconoclaști” (AE. 37, 371).

În final, icoanele și statuile rămân în Biserica Luterană o chestiune care ține exclusiv de libertate creștină. Ele nu sunt obiecte care au o prezență obligatorie, ci sunt considerate exclusiv un ajutor vizual pentru proclamarea Evangheliei. Nimeni nu este judecat dacă le are sau dacă nu le are. Aceasta deoarece miezul credinței luterane rămâne același: Evanghelia lui Isus Cristos, Domnul și Mântuitorul nostru, care a murit și a înviat pentru iertarea păcatelor noastre, pentru noi și pentru a noastră mântuire.