Despre justificarea păcătosului numai prin credință

În conformitate cu învățăturile explicite ale Sfintei Scripturi credinciosul este justificat numai prin credință - Sola Fide - fără faptele Legii după cum citim: ”Căci noi credem că omul este justificat prin credinţă, fără faptele Legii” (Rom.3,28) respectiv: ”fără a avea justificarea mea proprie, care [vine] din Lege, ci pe aceea care [vine] din credinţa în Cristos, justificarea ce [vine] de la Dumnezeu, [bazată] pe credinţă” (Filp.3,9). Prin aceasta afirmație, Sfântă Scriptură atribuie în mod direct justificarea numai credinței și exclude absolut orice fel de cauză meritorie datorată anumitor fapte pe care omul le-ar putea face în favoare sa și în vederea câștigării mântuirii (vezi: Rom.3,27). Mai mult decât atât, Sfântă Scriptură decalară faptul că toți aceia care fac din faptele lor un scop pentru justificare, în realitate, se află sub blestem după cum citim: ”Cei care se bazează pe faptele Legii sunt sub blestem” (Gal.3,10) și ilustrează acest lucru prin exemple care nu lasă nici un fel de îndoială cu privire la excluderea oricăror fapte umane de la justificare (vezi: Rom. 4,1-3 și Lc.18:9-14).

Potrivit cu Sfântă Scriptură, orice încercare din partea omului în ași asigura justificarea prin propriile sale eforturi reprezintă doar o „doctrina trupească” ci nu una ”duhovnicească”. Pe de alta parte, Sfântă Scriptură afirmă în nenumărate rânduri faptul ca creștinul este justificat de către Dumnezeu exclusiv prin credință, fără faptele Legii. Prin urmare, deși nu neagă niciodată importanța faptelor bune, Reforma Lutherană elimină aportul faptelor bune de la actul justificării; faptele bune fiind exclusiv o consecință a justificării omului păcătos ci nu o motivație pentru justificare. Formula Concordiei spune despre acest lucru următoarele „credem ca [...] omul păcătos este justificat înaintea lui Dumnezeu, absolvit de păcate și de condamnare, fără nici un merit sau ceva de valoare din partea noastră [...]” (Declarația Solidă, III, 9). Formula Concordiei explica de ce Sfântă Scriptură exclude cu atâta fermitate orice fel de intervenții umane în actul justificării, si anume datorita faptului că în acest fel Dumnezeu dorește să își arate slava harului sau în mântuirea omenirii moarte în păcat și pentru că dorește ca această justificare să fie făcută exclusiv pe baza promisiunilor sale. Astfel, sunt respinse ideile conform cărora justificare s-ar baza pe anumite calități existente în om; că justificarea ar fi un act medical prin care un om păcătos este transformat într-unul neprihănit prin sfințire sau că ar exista diverse grade de justificare pe care credinciosul le atinge prin efort propriu.

Doctrina justificării prin credința - Sola Fide – afirmă faptul că justificarea noastră se bazează numai pe harul lui Dumnezeu în Isus Cristos - gratuitus Dei favor propter Christum. Justificarea este un act declarativ ci nu este un proces. Prin acest act juridic, Dumnezeu îl declară pe păcătos ca fiind neprihănit în și prin Cristos. Credința omului nu reprezintă o virtute sau o calitate pe baza căreia Dumnezeu îl justifica pe omul păcătos ci credința este doar un instrument prin intermediul căruia neprihănirea lui Cristos este pusă de către Dumnezeu în dreptul omului păcătos. Având în vedere aceste argumente, omul poate sa fie sigur cu privire la mântuirea sa deoarece aceasta nu se bazează pe propria vrednicie ci se bazează exclusiv pe meritele Domnului Isus Cristos puse de către Dumnezeu în dreptul său.

Doctrina justificării prin credință, fără fapte, presupune ca fiind necesare următoarele lucruri (1) o justificare obiectiva care afirmă faptul că Domnul Isus Cristos a făcut ispășire pentru absolut toată lumea – ispășirea universală; (2) o credința în harul universal - sau doctrina care afirmă faptul că Dumnezeu dorește mântuirea tuturor oamenilor; (3) o mântuire care să fie exclusiv prin har - doctrină care afirmă faptul că păcătosul este salvat numai prin mila lui Dumnezeu, fără să se țină cont de posibilele merite ale omului (Sola Gratia); (4) existenta unor mijloace de comunicare a acestui har - doctrină care afirmă faptul că Dumnezeu își manifestă harul prin predicarea Cuvântului și prin administrarea Sfintelor Sacramente prin intermediul cărora oferă iertarea păcatelor prin Isus Cristos.

Justificarea prin credință reprezintă un fundament al credinței creștine despre care reformatorul Martin Luther afirma faptul că este: “articulus fundamentalissimus, articului stantis et cadentis ecclesiae”. În această doctrină fundamentala pentru Biserica lui Cristos converg toate celelalte doctrine. Întruparea, viața, moartea, învierea și înălțarea lui Cristos dovedesc temelia acestei doctrine capitale pentru creștinism. Toate aceste lucruri au fost făcute de către Domnul Isus Cristos pentru ca omul să poată să fie justificat prin har, fără eforturi proprii, prin credința în Isus Cristos și în ispășirea lui înlocuitoare. Toți aceia care neagă acestă doctrină, printre care și unele culte declarate ca fiind protestante, neagă în realitate Sfânt Scriptură care învață această doctrină și promovează calea păgâno-filozofică a mântuirii pe baza propriilor fapte și a meritelor pe care le adună atunci când ating anumite standarde de viată - de exemplu prin abținerea totală de la consumul de alcool, tutun sau abținerea de la a consuma diverse mâncăruri (carne sau carne de porc). Acesta este motivul pentru care Evanghelia afirmă în repetate rânduri în favoare doctrinei mântuirii numai prin credință și respinge cu fermitate orice pretenție păgână conform căreia mântuirea este dependenta de faptele exterioare ale omului.

Pe scurt, vestea cea buna a Evangheliei constă în prezentarea justificării omului în moartea și învierea Domnului Isus Cristos. Justificarea constă în a crede că Domnul Isus Cristos a murit pentru noi și a înviat pentru noi. Creștinul adevărat trebuie să respingă absolut toate erorile care atacă această doctrină. Nimeni și nimic nu poate să schimbe această doctrină fundamentală pentru creștinism. Sfântul Apostol Paul ne spune faptul că și în cazul în care un înger sau chiar el însuși ar încerca să ne învețe altă doctrină, să respingem cu fermitate aceasta nouă învățătură ca fiind una eretică, cu atât mai mult dacă niște oameni ar promova o învățătură diferită.

Formula Concordiei afirmă faptul că justificarea prin credința este: “articolul principal din întreaga doctrină creștină, fără de care nici o conștiință slabă nu poate avea consolare și nu poate să cunoască bogățiile harului lui Cristos” (Declarația Solidă, III, 6). De asemenea, Martin Luther spune următoarele: “chiar dacă numai acest articol ar rămâne pur, Biserica Creștină ar rămâne și ea pură și armonioasă, dar dacă acest articol este pervertit, Biserica nu mai poate rezista erorilor sau fanaticilor care doresc să o distrugă”. Și Martin Chemnitz afirmă, la rândul său, faptul că: “această doctrină distinge Biserica de neamuri si de superstițiile acestora […]. Acest articol este fundamentul pentru întreaga învățătură creștină fără de care nu se poate păstra puritatea altor doctrine”. Aceasta doctrină este deosebit de importantă cu atât mai mult cu cât Sfânta Scriptură afirmă faptul că: „toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Cristos Isus” (Gal.3,26). Martin Luther afirmă - și toți creștinii sinceri fac acest lucru – următoarele: „eu cred faptul că Domnul Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și, de asemenea, om adevărat, este Domnul meu care m-a răscumpărat pe mine, o creatura pierdută și condamnată”.

De îndată ce o persoană a fost justificată prin credință, ea intră în posesia a toate binecuvântările spirituale pe care Domnul Isus Cristos le-a asigurat prin ispășirea sa înlocuitoare. Prin credință, omul este înfiat și astfel devine un moștenitor al lui Dumnezeu împreună cu Domnul Isus Cristos.

Creștinul justificat nu se mai află sub mania lui Dumnezeu (vezi: Ef.2,1-3) ci se află într-o stare de pace cu Dumnezeu – o pace a conștiinței. Prin credința în Domnul Isus Cristos, creștinul este sigur de harul lui Dumnezeu și de mântuirea veșnică. Tocmai faptul că mântuirea nu depinde de faptele omului, reprezintă cea mai ferma asigurare cu privire la siguranța acesteia. Dacă mântuirea ar depinde, chiar și doar în parte, de faptele umane, aceasta mântuire nu ar putea să fie una sigură pentru om. Prin credință, omul, primește Duhul Sfânt care locuiește în inima lui, inima care devine Templul lui Dumnezeu. Conform Sfintei Scripturi, nu numai Duhul Sfânt ci întreaga Treime Sfântă locuiește in cel credincios - uniunea mistică – după cum citim: ”Dimpotrivă, cel care se uneşte cu Domnul este un singur duh cu el” (1Cor.6,17). Trebuie însă să afirmăm faptul că prin uniunea mistica a lui Dumnezeu cu omul, în om nu are loc nici un fel de schimbare la nivel de substanță, omul neparticipând sub nici o formă la esența divină, așa cum afirmă unii teologi mistici, în special dintre cei răsăriteni. În uniunea mistică însă, noi afirmăm faptul că Dumnezeu locuiește în om ci nu doar pune în om darurile sale speciale așa cum afirmă reformații. Prezența Duhului Sfânt în omul credincios conduce la reînnoirea si transformarea interioară a omului. Astfel, este eliminată robia omului în păcat și omul este făcut potrivit pentru slujirea lui Dumnezeu. Aceste schimbări sunt instantanee în viața omului, ele având loc chiar în momentul în care Duhul Sfânt începe să locuiască în om. Înainte ca un om sa fie justificat, în el nu există nici un fel de fapte bune, dar după justificare, omul este parte într-un proces de sfințire și el acționează prin fapte bune pentru slava lui Dumnezeu. Din acest motiv, afirmăm faptul că faptele bune sunt un indiciu al justificării omului și a faptului că acesta este parte din procesul de sfințire ci nu o cauză a justificării sau a sfințirii. Cu alte cuvinte, creștinul nu este justificat pentru că face fapte bune ci face fapte bune pentru că este justificat. De asemenea, creștinul nu este sfințit pentru că face fapte bune ci face fapte bune tocmai pentru că este sfințit de către Dumnezeu.

Prin justificare creștinul devine liber de orice forma de tiranie spirituala (vezi: Gal.5,1-4). Cu alte cuvinte, creștinul justificat nu mai este rob al păcatului și nici al acestei lumi ci el este un slujitor al lui Dumnezeu. Aceasta libertate se traduce prin faptul că orice creștin este liber față de doctrinele pervertite ale oamenilor, superstiții păgâne sau orice învățătură venită de la așa-zișii “profeți” promovați de către culte eretice care își revendică în mod mincinos originile în Reforma din Secolul al XVI-lea dar care pervertesc această doctrină a justificării numai prin credință. Toți cei justificați sunt membri ai Bisericii lui Cristos care este “comuniunea lucrurilor sfinte” deoarece în Biserica Sa, Dumnezeu își administrează harul pentru iertarea păcatelor prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sfintelor Sacramente.

Doctrina justificării numai prin credință reprezintă una dintre cele mai atacate doctrine creștine. O buna parte dintre cultele numite “creștine” au pervertit aceasta doctrină fundamentală legând mântuirea omului de faptele acestuia. Printre faptele care îl conduc pe om la mântuire regăsim aspecte legate de alimentație. De asemenea, sunt culte care promovează abstinența totală de la alcool sau tutun, legând pierderea mântuirii de consumul acestora. De asemenea, mântuirea este, nu de puține ori legată de dărnicia financiară a credinciosului față de Biserica din care face parte. Cu cât omul contribuie financiar mai mult, cu atât poate să fie mai sigur de mântuirea sa. Alte culte promovează o viață de sihăstrie - adică ruperea completă de tot ceea ce este lumesc; închinarea la sfinți și la rămășitele acestora sau leagă mântuirea exclusiv de decizia clerului. Toate acestea sunt pervertiri ale doctrinei mântuirii numai prin credință și rezultatele acestei pervertiri se văd în faptul că respectivele Biserici sunt compromise în multe alte doctrine.