Distincția dintre Lege și Evanghelie și justificarea numai prin credință

Credința Luterană, așa cum ea a fost predicată în Secolul Reformei Luterane, afirmă faptul că distincția dintre Lege și Evanghelie este „arta dificilă” pe care creștinul trebuie să o stăpânească. Distincția dintre Lege și Evanghelie este o “artă dificilă” deoarece rațiunea umană este ancorată și limitată de condiția naturală a omului. Astfel, omul natural caută mereu mântuirea acolo unde ea nu este prezentă. Mai precis, omul natural caută mereu mântuirea în Lege și caută să își asigure sau să își securizeze mântuirea prin împlinirea faptelor cerute de Lege. Acest fapt generează în om o adevărată dramă plină de frustrări deoarece el caută mântuirea în Legea care mereu îl condamnă pentru păcatele lui. Legea, în dreptul celui păcătos, are un singur rol: să ii evidențieze păcatele și să îi facă cunoscut păcătosului verdictul de condamnare pentru păcatele sale. Legea nu are rolul de al înălța pe om ci are rolul de al doborî pe om de pe piedestalul auto-justificării și de al face să strige disperat: ”Om nefericit ce sunt! Cine mă va elibera de acest trup al morţii?” (Rom.7,24). Aceasta deoarece, spune Sfântul Apostol Paul: ”ştim că ceea ce spune Legea o spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu, aşa încât, prin faptele Legii, nu va fi justificat niciun om înaintea lui, căci prin Lege [vine] numai cunoaşterea păcatului.” (Rom.3,19-20). Astfel, adevărata tragedie a veacurilor nu este alta decât efortul omului de a căuta în Lege ceea ce doar Evanghelia îi poate oferi.

Teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea vorbește despre convertire, sau despre venirea omului la credință, ca fiind în totalitatea ei lucrarea supranaturală pe care Dumnezeu o face asupra omului prin harul său, fără nicio contribuție sau colaborare din partea omului respectiv. De fapt, ce fel de contribuție pot aduce niște oameni despre care Sfântul Apostol Paul spune: ”Voi eraţi morţi din cauza greşelilor şi a păcatelor voastre” (Ef.2,1) respectiv ce contribuție poate aduce pentru propria mântuire omul despre care citim: ” Ştiu dar că în mine, în trupul meu, nu locuieşte nimic bun” (Rom.7,18). Teologia Reformei Luterane predă faptul că această venire la credință constă în nașterea de către Dumnezeu într-un mod supranatural în om a capacității spirituale de a face distincția dintre Lege și Evanghelie. Mai precis, teologia luterană învață faptul că credința mântuitoare constă în mod precis în orientarea omului de la verdictul Legii spre promisiunea Evangheliei și în punerea deplină a încrederii omului în promisiunea Evangheliei în dauna, sau împotriva, mesajului de condamnare al Legii. Astfel, omul credincios, sau omul convertit, este omul care crede verdictul de justificare pe care Evanghelia îl proclamă cu privire la el în dauna sau împotriva verdictului de condamnare pe care îl proclamă Legea cu privire la el.

În viziunea teologică a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, a veni la Cristos sau a crede în Cristos înseamnă o întoarcere a inimii omului de la verdictul dat de către Lege - un verdict care spune mereu ca ești un păcătos și ca vei suferi veșnic mânia lui Dumnezeu datorită acestor păcate - la verdictul dat de către Evanghelie - un verdict care spune faptul ca prin viața lui de ascultare, Domnul Isus Cristos a împlinit toată Legea pentru tine și, prin jertfa sa la cruce, Cristos a plătit prețul păcatelor tale prin vărsarea propriului său sânge. Astfel, a crede credința creștină înseamnă, propriu-zis, ați întoarce prin încredere fața de la verdictul evident al Legii, la verdictul proclamat de Evanghelie. Înseamnă a crede că deși ești păcătos și vrednic de moarte, în și prin Domnul Isus Cristos, aceste păcate aducătoare de moarte sunt iertate iar tu, deși păcătos condamnate de Lege, ești declarat nevinovat și drept înaintea lui Dumnezeu. Înseamnă să crezi Cuvântul Evangheliei care spune: ”Într-adevăr, pe când eram încă neputincioşi, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi” (Rom.5,6) respectiv: ”Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi” (1Tit.1,15). 

Dacă verdictul de acuzare și condamnare al Legii poate și este mereu înțeles prin rațiune, verdictul de justificare al Evangheliei nu poate să fie înțeles și primit decât prin credință. De aceea, articolul pe care Biserica stă sau cade (articulus stantis et cadentis ecclesiae) este cel care afirmă în Confesiunea Augustană astfel: ”Bisericile noastre mai învață că oamenii nu pot fi justificați înaintea lui Dumnezeu prin propria lor putere, merit sau fapte, ci sunt justificați fără plată [prin har] de dragul lui Cristos, prin credință, atunci când cred că sunt primiți cu bunăvoință  și că păcatele lor sunt iertate de dragul lui Cristos, care prin moartea Sa a ispășit păcatele noastre.” (CA, Art.IV). Aceasta este învățătura Reformei Luterane despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin credință, după cum spune Sfântul Apostol Paul: ”noi credem că omul este justificat prin credinţă, fără faptele Legii” (Rom.3,28).

Aceasta credință prin care omul păcătos este justificat înaintea lui Dumnezeu fără faptele Legii, o credință care îl face pe om să devină și să fie membru al Bisericii lui Cristos, nu este ceva ce există în om ca un fel de atribut personal ci este în totalitate lucrare supranaturală pe care Duhul Sfânt o lucrează în om prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și prin care îl face pe om capabil să facă distincția corectă între Lege și Evanghelie. 

Rolul pastorului în Biserica Luterană Confesională este acela de a predica coerent învățătura justificării omului păcătos înaintea lui Dumnezeu numai prin credință, fără faptele Legii, o credință care privește întotdeauna la Evanghelie și primește cu încredere promisiunea Evangheliei care spune despre Domnul Isus Cristos astfel: ”el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit. Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi” (Is.53,4-5). Astfel, Biserica Luterană învață faptul că nu prin ascultarea de poruncile Legii este omul mântuit ci mântuirea vine prin rănile lui Cristos, după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să devenim justificarea lui Dumnezeu în el.” (2Cor.5,21). Acesta este mesajul pe care pastorul Lutheran Confesional este chemat, ordinat și trimis să îl predice și, pentru a împlini această chemare, este necesar să înțeleagă și să proclame distincția dintre Lege și Evanghelie în cel mai bun și practic mod cu putință. Cu alte cuvinte, pastorul Lutheran Confesional nu este chemat, ordinat și trimis să predice o chestiune teoretică despre distincția dintre Lege și Evanghelie ca și când această distincție ar fi doar un principiu teologic teoretic pe care trebuie mereu să îl amintească în predicile sale. Nicidecum! 

Distincția dintre Lege și Evanghelie este un principiu practic. Este un principiu de credință și de viețuire creștină. Este principiul care ne ajută să afirmăm sintagma: ”Lex Orandi, Lex Credendi, Lex Vivendi” adică: ”Așa cum credem, așa ne închinam și așa trăim”. Distincția dintre Lege și Evanghelie este un fundament și o unealtă indispensabilă pentru interpretărea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, iar pe baza acestei interpretări a Cuvântului, creștinul luteran se închină lui Dumnezeu în Biserica Luterană și își trăiește viața de credință. De aceea, distincția dintre Lege și Evanghelie este o chestiune de credință, de închinare și de viață, nefiind doar un aspect teoretic ci unul cu adevărat vital. Noi, luteranii, credem, ne închinam și trăim ancorați în distincția dintre Lege și Evanghelie. Astfel, pastorul luteran este chemat nu doar la a preda o versiune teoretică a distincției dintre Lege și Evanghelie ci este chemat la o proclamare practică a distincției dintre Lege și Evanghelie, distincție dintre Lege și Evanghelie pe care pastorul trebuie să o exemplifice practic în predicarea fiecărei pericope biblice.