Despre Superintendentul (EPISCOPUL) Bisericii Lutherane CONFESIONALE

Încă din perioada Noului Testament, termenul grec ἐπίσκοπος (supraveghetor) desemna pe cei chemați să îngrijească turma lui Cristos prin predicarea Evangheliei și administrarea Sfintelor Sacramente. Sfântul Apostol Paul scrie astfel: „dacă cineva râvnește la slujba de episcop, dorește un lucru bun” (1 Timotei 3:1). Tot Sfântul Apostol Paul adaugă faptul că Episcopul trebuie să fie „învățător” și „păstor al casei lui Dumnezeu” (1 Timotei 3:2–5). Sfântul Apostol Petru, la rândul său, le transmite Episcopi urmatoarele cuvinte „Păstoriţi turma lui Dumnezeu [care v-a fost încredinţată], supraveghind-o, nu cu silă, ci de bunăvoie, aşa cum vrea Dumnezeu, nu pentru un câştig necinstit, ci cu bunăvoinţă” (1 Petru 5:2).

Din aceste texte reiese limpede faptul că, în epoca apostolică, episcopul, prezbiterul și păstorul desemnau același Oficiu de Slujire și anume Oficiul Pastoral sau Oficiul de predicare a Cuvântului și de administrare a Sfintelor Sacramente. Sfânta Scriptură nu vorbește niciunde  despre o ierarhie de natură sacramentală între Episcop și Pastor, ci Scriptura uzează de o diversitate de titluri pentru același ministerium verbi sau Oficiul Cuvântului.

EPISCOPUL ÎN TRADIȚIA ROMANO-CATOLICĂ 

De-a lungul istoriei, termenul de Episcop (ἐπίσκοπος) a suferit o transformare majoră în teologia și în practica Bisericii Apusene dar și a celei Răsăritene. Dacă în Noul Testament, așa cum deja am spus, termenul desemna aceeași slujire ca cea de prezbiter și pastor (cf. Fapte 20:28, unde Sfântul Apostol Paul se adresează Prezbiterilor din Efes, numindu-i totodată Episcopi), în tradiția romano-catolică a început să fie înțeles ca o treaptă distinctă și superioară, situată deasupra Pastorului și a Diaconului.

Această dezvoltare s-a accentuat în Evul Mediu, când s-a conturat tot mai puternic ideea că Episcopii sunt urmașii de drept divin ai Sfinților Apostoli și continuatori ai misiunii apostolice. Conciliul din Trento (1545–1563) a consacrat această teologie, iar mai târziu Conciliul Vatican I (1870) a întărit ideea că Episcopii, în comuniune cu Papa – urmașul de drept divin a Sfântului Apostol Petru în fruntea Bisericii - posedă o autoritate de ”ius divinum”, adică o autoritate care a fost direct instituită de către Dumnezeu. În această viziune, Episcopii nu sunt doar păstori locali, parte a Oficiului Pastoral, ci sunt părtași la o jurisdicție mult mai largă, universală, o jurisdicție care este transmisă în chip sacramental prin instalare și care este validă prin „succesiune apostolică”. Expresia ”Succesiunea apostolică” desemnează învățătura conform căreia autoritatea episcopală de conducere a Bisericii este transmisă sacramental, de la Sfinții Apostoli,  prin instalarea episcopilor ca slujitorilori ai Cuvântului și a Sacramentelor, ca expresie a continuității Bisericii universale   cu Cristos.

Potrivit acestei concepții, Episcopul nu doar predică Evanghelia și administrează Sacramentele, ci el posedă o putere sacramentală unică: aceea de a conferi Sacramentul Ordinării, de a consacra alți Episcopi, precum și puterea divină de a guverna Biserica prin autoritate ierarhică. Episcopul devine astfel un „superior al păstorilor”, iar pastorul este în mod necesar subordonat Episcopului ca treaptă inferioară în această ierarhie sacramentală.

Această teologie se fundamentează pe o interpretare juridică și ierarhică a unor texte biblice, precum Matei 16:18–19, unde citim astfel: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea... Ție îți voi da cheile Împărăției cerurilor” sau Ioan 21:15–17, unde citim porunca dată de către Cristos Sfântului Apostol Petru: „Paște mielușeii Mei... Paște oile Mele”. În tradiția romano-catolică, aceste texte sunt înțelese ca vorbind despre transmitere directă a unei autorități ierarhice apostolice aparte, în special către Sfântul Apostol Petru și succesorii lui, iar mai apoi către Episcopi.

Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea a respins această evoluție ierarhică și sacramentală a episcopatului. Martin Luther și Confesiunile Luterane au afirmat cu tărie că nu există mai multe trepte de slujire în Biserică, ci un singur Oficiu instituit de Cristos: Predigtamt, adică Oficiul predicării Cuvântului și al administrării Sacramentelor. Toate formele de conducere și organizare în Biserică sunt derivate din acest unic mandat și Oficiu divin. Confesiunea Augustană, Art. V, afirmă limpede faptul că „Oficiul Predicării” este instituit pentru a proclama Evanghelia și a administra Sacramentele, prin care Duhul Sfânt lucrează credința. Totodată, Art. XIV precizează că nimeni nu poate sluji fără o chemare legitimă (rite vocatus), subliniind importanța ordinii bisericești, fără însă a face vreo referire la o anumită ierarhie sacramentală în slujirea Bisericii.

Prin urmare, Episcopul, în înțelegerea lutherană, nu este o treaptă de har mai înaltă, ci doar o expresie a unei bunei rânduieli în Biserică. Distincția dintre Episcop, Pastor și Superintendent nu este una de grad sacramental, ci de organizare internă și responsabilitate în cadrul aceluiași Oficiu de Slujire al Bisericii. Tratatul despre Puterea și Primatul Papei rezumă această poziție astfel: „Potrivit dreptului divin, toți păstorii sunt egali prin putere și autoritate; diferențele de rang bisericesc sunt stabilite numai pentru bună ordine” (Tract. 60–61).

EPISCOPUL ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ RĂSĂRITEANĂ

Dacă în Apus, Episcopul a evoluat către o autoritate juridico-sacramentală întemeiată pe primatul papal, în Răsărit instituția episcopului a urmat o dezvoltare diferită, menținându-se în interiorul unei eclesiologii sinodale. Ortodoxia răsăriteană a păstrat accentul pe colegialitatea episcopilor în cadrul sinoadelor locale și ecumenice. Episcopul este văzut ca „chip al lui Cristos” în Biserica locală și ca conducător al comunității euharistice. Episcopul este cel care prezidează Sfânta Liturghie și care garantează unitatea euharistică a Bisericii prin comuniunea cu ceilalți Episcopi.

Sfântul Ignatie al Antiohiei, scriind la începutul Secolului al II-lea, sublinia că „unde este Episcopul, acolo este Biserica” (Scrisoarea către Smirneni, 8,2), o formulă care a devenit fundamentală pentru eclesiologia ortodoxă. În viziunea patristică răsăriteană, Episcopul nu este doar un administrator sau un conducător, ci un părinte duhovnicesc al comunității, icoană a unității și garant al predării credinței apostolice.

Totuși, această concepție, deși diferită de modelul romano-catolic centralizat pe primatul papal, a generat în timp și ea o accentuare sacramentală a episcopatului. Episcopul ortodox este considerat singurul slujitor care poate celebra sacramentul ordinarii, fiind văzut ca purtător al plinătății harului preoției, iar comuniunea bisericească este înțeleasă ca fiind imposibilă în afara comuniunii cu episcopul canonic. Astfel, deși Ortodoxia respinge primatul universal al papei, ea împărtășește cu romano-catolicismul învățătura despre succesiunea apostolică sacramentală ca fundament al continuității Bisericii vizibile.

Din perspectivă confesional-lutherană, această eclesiologie răsăriteană, deși diferită de cea papală, păstrează totuși premisele teologice care duc la o formă de ierarhizare sacramentală a Bisericii. Episcopul devine nu doar un slujitor al Cuvântului, ci un garant ontologic al prezenței Bisericii, ceea ce adaugă un element străin față de mărturia Noului Testament. Confesiunile Lutherane afirmă că unitatea Bisericii nu se întemeiază pe prezența Episcopului sau pe o succesiune de hirotoniri, ci pe predicarea curată a Evangheliei și pe administrarea corectă a Sfintelor Sacramente (CA VII).

Astfel, dacă romano-catolicismul absolutizează autoritatea papală și transformă episcopatul într-o ierarhie juridico-sacramentală de drept divin, ortodoxia răsăriteană absolutizează rolul liturgic și sacramental al Episcopului ca fundament al unității Bisericii. Ambele tradiții riscă să deplaseze centrul Bisericii dinspre Cristos spre un oficiu uman înțeles în mod ierarhic. 

NAȘTEREA FUNCȚIEI DE SUPERINTENDENT ÎN BISERICA LUTHERANĂ

După ruperea de Roma, Bisericile Lutherane s-au confruntat cu o situație delicată. În teritoriile trecute la lutheranism, mulți Episcopi romano-catolici au refuzat să continue slujirea în noile comunități, fie din fidelitate față de papalitate, fie din teama unor represalii. Aceasta a creat o criză de conducere bisericească în tânără Biserică Lutherană. Parohiile aveau păstori, dar nu mai aveau o autoritate care să supravegheze unitatea în învățătură, închinare și disciplină.

Martin Luther a conștientizat pericolul anarhiei bisericești. El avertiza că libertatea creștină nu înseamnă lipsă de rânduială, ci, din contră, împlică ordine sub autoritatea Cuvântului. În scrisoarea către Electorul Johann der Beständige sau Johann cel Ferm, Martin Luther explica necesitatea unor vizite canonice în Bisericile Lutherane pentru a evalua situația spirituală și administrativă a parohiilor. Între 1526 și 1528, aceste vizite pastorale au fost organizate în Saxonia. Teologi precum Philipp Melanchthon și alți colaboratori apropiați ai Reformei Lutherane, mergeau prin parohii, verificau predicarea, catehizarea, practica liturgică și disciplina comunităților.

Rezultatele au fost revelatoare. S-a descoperit ignoranța doctrinară a multor pastori, abuzuri morale, dar și nevoia urgentă de catehizare a poporului. Ca rezultat al acestor vizite pastorale s-a născut  Micul Catehism, în anul 1529, gândit ca instrument de învățare pentru familiile creștine și parohiile locale. Totodată, din practica acestor vizite a apărut necesitatea unei funcții permanente de supraveghere și coordonare a Bisericii: funcția de Superintendent.

Superintendentul nu era înțeles ca fiind Episcopul luteran într-un sens catolic, adică purtător al unei trepte sacramentale superioare față re restul pastorilor. Superintendentul era mai degrabă un păstor cu experiență teologică și pastorală, ales de către Biserică și chemat și instalat de către Biserică să exercite o supraveghere colegială asupra altor pastori. Funcția de Superintendent era întemeiată pe principiul biblic al supravegherii frățești: „Păziți dar bine turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu” (Fapte 20:28).

Rolul Superintendentului era astfel unul pastoral și colegial ci nu juridic sau sacramental. Superintendentul nu avea o autoritate de natură divină asupra Bisericii, ci una derivată din tocmai din chemarea Bisericii și din organizarea sinodală a acesteia. De aceea, titlul de Superintendent desemna nu o ierarhie de har, ci o slujire de supraveghere frățească. 

În practica Bisericilor Luterane, superintendentul era un „primus inter pares” - primul între egali - adică un păstor ales de către Biserică pentru a coordona activitatea spirituală a Bisericii, ci nu pentru a domina Biserica. Superintendentul sprijinea misiunea pastorală prin vizite regulate, prin încurajare, prin păstrarea fidelității doctrinare și prin supravegherea administrativă.

Această instituție a răspuns unei nevoi practice a Reformei Lutherane și a devenit parte a tradiției lutherane ulterioare. Ea ilustrează faptul că pentru Martin Luther și pentru Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea, unitatea și ordinea în Biserică erau foarte necesare, dar că acestea nu se fundamentează pe o ierarhie sacramentală, ci pe mandatul comun al tuturor păstorilor de a sluji Evanghelia.

AUTORITATEA SUPERINTENDENTULUI ÎN BISERICA LUTHERANĂ

Diferența fundamentală dintre episcopul romano-catolic și superintendentul luteran constă în izvorul autorității. Episcopul romano-catolic pretinde o autoritate de drept divin, adică o autoritate conferită în mod direct de către Domnul Isus Cristos și întemeiată pe succesiunea apostolică sacramentală. Superintendentul lutheran, în schimb, își exercită slujirea prin chemarea publică a Bisericii și prin mandat sinodal. Autoritatea Superintendentului este limitată și condiționată de Cuvântul lui Dumnezeu, de Confesiunile Luterane din Secolul al XVI-lea și de hotărârile comunității bisericești în Sinodul Bisericii.

Reamintesc cuvintele scrise în Tratatul despre Puterea și Primatul Papei (1537), document confesional luteran care afirmă faptul că: „Potrivit dreptului divin, nici un episcop nu este superior altuia, nici un pastor nu este superior altuia. Toți sunt egali prin drept divin, deși, pentru bună ordine, unul poate fi ales să guverneze pe ceilalți” (Tract. 61–62). Această afirmație explică temeiul funcției de superintendent: buna rânduială (adiaphora) în Biserică, nu o ierarhie sacramentală.

Rolul Superintendentului în Biserica Lutherană Confesională 

Funcția de Superintendent, născută în contextul Reformei Lutherane din secolul al XVI-lea, nu este doar o relicvă istorică a Bisericii, ci are o actualitate vie și necesară. Într-o lume în care Biserica se confruntă cu secularizarea, pluralismul religios și fragmentarea confesională, Superintendentul este chemat și instalat de către Biserică să fie un slujitor al unității și al fidelității doctrinare.

1. Păstor al păstorilor

Superintendentul este, mai întâi de toate un păstor al păstorilor ci nu un superior al lor. În Biserica Lutherană, Superintendentul nu înlocuiește autoritatea lui Cristos. El nu este vicarul lui Cristos, singurul Cap al Bisericii (Coloseni 1:18). Superintendentul nu domină păstorii prin subordonarea acestora, ci îi sprijină, îi învață, îi îndrumă și îi încurajează. Vizitele pastorale în congregațiile locale sunt momente de dialog frățesc, prin care Superintendentul întărește lucrarea slujitorilor locali ai Cuvântului, ascultă nevoile comunității și îndeamnă la credincioșie față de Scriptură și Confesiunile Lutherane.

2. Veghetor al învățăturii curate

O misiune centrală a Superintendentului este aceea de a supraveghea fidelitatea doctrinară a Bisericii. Sfântul Apostol Paul avertizează astfel: „Luați seama la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu sângele Său” (Fapte 20:28). Într-o epocă în care învățături false, legalismul, ecumenismul și teologiile umaniste pătrund cu ușurință în comunități, Superintendentul are responsabilitatea de a apăra predicarea Evangheliei harului și de a combate rătăcirile doctrinare cu care Biserica se confruntă.

3. Promotor al misiunii

Superintendentul are, de asemenea, un rol esențial în dinamica misionară a Bisericii. El încurajează plantarea de noi congregații locale, susține inițiativele evanghelistice și promovează catehizarea viitorilor și actualilor membrii. În acest sens, Superintendentul continuă modelul misionar al Sfinților Apostoli despre care citim astfel: „Propovăduiește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată răbdarea și învățătura” (2 Timotei 4:2).

4. Reprezentant al Bisericii

În relațiile externe ale Bisericii, Superintendentul reprezintă Biserica înaintea autorităților civile, a altor confesiuni și a societății. Superintendentul nu este un soi de prinț al Bisericii, ci este o voce confesională, chemată să mărturisească public Evanghelia și să apere credința și libertatea Bisericii Lutherane. În tradiția lutherană, această reprezentare nu este o putere politică sau juridică, ci este o responsabilitate evanghelică.

5. Slujitor al unității confesionale

Într-o epocă a individualismului și a fragmentării, superintendentul este chemat să cultive unitatea între păstori și congregațiile locale. Această unitate nu se bazează pe compromis doctrinar, ci pe o fidelitate comună față de Cuvântul lui Dumnezeu și față de Confesiunile Luterane. Așa cum mărturisește Formula Concordiei: „Noi credem, învățăm și mărturisim că unitatea Bisericii nu stă în uniforme tradiții omenești, ci în adevărul Evangheliei și în dreapta administrare a Sacramentelor” (FC SD X, 31). Superintendentul, prin slujirea sa, garantează tocmai această unitate confesională a Bisericii.

6. Chip al autorității slujitoare

În toate aceste dimensiuni, Superintendentul rămâne un slujitor între slujitori și un slujitor ai slujitorilor. Sfântul Apostol Paul spunea astfel: „Ce este deci Apolo? Și ce este Paul? Niște slujitori prin care ați crezut, după cum i-a dat Domnul fiecăruia” (1 Corinteni 3:5). Această imagine este una cu adevărat definitorie: Superintendentul nu este un conducător autoritar al Bisericii, ci un colaborator în slujba Evangheliei, un păstor chemat să întărească trupul lui Cristos prin predicarea Cuvântului și administrarea Sacramentelor.

CONCLUZIE

În tradiția romano-catolică, episcopul este văzut ca un succesor al Sfinților Apostolilor. El este un superior ierarhic al pastorului și investit cu autoritate de drept divin asupra Bisericii. În schimb, lutheranismul a respins această concepție ierarhic-sacramentală și a afirmat că Oficiul slujirii Cuvântului este unul și același, iar distincțiile ulterioare (precum cea de Superintendent) sunt doar expresia unei bune rânduieli pentru viața comunitară a Bisericii.

Superintendentul nu este un stăpân pământesc al Bisericii, căci acest titlu îi aparține numai lui Cristos, după cum mărturisește Sfântul Apostol Paul: „El este capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, Cel întâi născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Coloseni 1:18). Astfel, funcția de Superintendent rămâne în esență o slujire frățească și colegială în beneficiul misiunii evanghelice a Bisericii, în care unul dintre păstori este chemat și instalat de către Biserică să vegheze, să coordoneze și să sprijine pe ceilalți pastori ci nu să domnească peste ei.

Această chemare se reflectă în tripla misiune a superintendentului: păstrarea curată a doctrinelor Evangheliei; asigurarea unității confesionale prin fidelitate față de Scriptură și Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea și sprijinirea misiunii Bisericii în lume prin încurajarea, instruirea și susținerea păstorilor și a congregațiilor.

Prin urmare, născută din experiența Reformei Lutherane, funcția de Superintendent nu este un rest al ierarhiei medievale a Bisericii, ci o expresie a unei autorități slujitoare: nu pentru a domina, ci pentru a sluji, nu pentru a se impune, ci pentru a întări, în deplină dependență de Cristos și de Evanghelia sa, singurul Domn și Cap al Bisericii Sale.