De la intenții bune la eroare teologică

Se spune adesea că „drumul spre iad este pavat cu intenții bune”. O maximă amară, dar care se verifică deseori și în istoria teologiei creștine. De curând, citeam observația unui autor conform căreia multe dintre ereziile apărute în perioada post-gnostică nu și-au avut originea în necredința fățișă, ci în dorința – sinceră, dar greșit orientată – de a apăra onoarea lui Dumnezeu.

Perioada timpurie a Bisericii post-apostolice a fost marcată de contactul cu filosofia greacă – un sistem rațional și adesea ostil revelației. În fața presiunii intelectuale și a sarcasmului filozofilor păgâni, unii teologi creștini, bine intenționați, au încercat să „raționalizeze” creștinismul. Au pus limite dogmelor, au diluat tainele și au redus misterul credinței la scheme filozofice. Rezultatul? Apariția unor mari erezii precum: arianismul, nestorianismul și pelagianismul. Toate aceste erezii au fost motivate de o încercare greșită de a-L apăra pe Dumnezeu de absurditățile presupusei rațiuni.

Acest tip de eroare nu a dispărut nici în prezent. Se manifestă și astăzi, dar sub alte forme. Un exemplu îl oferă unii creștini din spațiul neo-protestant, înrădăcinați istoric în pietismul metodist, care, în încercarea de a-L apăra pe Dumnezeu de criticile aduse Bibliei, au abandonat doctrina inspirației verbale și plenare a Sfintelor Scripturi – doctrină susținută de către Reforma Lutherană.

Potrivit acestor teologi, Scriptura ar conține erori și contradicții, dar nu din vina lui Dumnezeu, ci a autorilor săi umani. Soluția propusă? Duhul Sfânt nu ar fi inspirat cuvintele Scripturii, ci doar gândurile sau intențiile divine, pe care oamenii le-ar fi exprimat în scris cu mijloace limitate, potrivit propriilor înțelegeri.

Această doctrină a inspirației ideilor sau intențiilor lui Dumnezeu este o învățătură care, deși mascată sub dorința de a apăra onoarea divină, compromite tocmai caracterul divin al Scripturii. Dacă ceea ce citim în Biblie sunt doar opiniile sau expresiile omenești ale unor idei divine, atunci Scriptura nu mai este Cuvântul lui Dumnezeu, ci doar o interpretare omenească a acestuia. Scriptura nu poate însă să fie de încredere atât timp cât nu este vorbirea lui Dumnezeu, ci concluzia interpretării umane, după cum citim: „Blestemat este omul care se încrede în om” (Ieremia 17:5).

Această abordare nu este o noutate. Ea are paralele clare în poziția Bisericii Romano-Catolice, care susține că inspirația se referă la intenția divină și nu la forma lingvistică a textului. Scriptura devine, astfel, Cuvântul lui Dumnezeu doar în măsura în care exprimă intenția Lui, ci nu în cuvintele propriu-zise ale fiecărui text. Și totuși, acești creștini neo-protestanți – așteptători ai venirii iminente a Domnului Isus Cristos și care se poziționează vehement împotriva catolicismului – ajung să îmbrățișeze, în fond, exact aceeași eroare fundamentală.

Nu este întâmplător faptul că exact acei creștini care resping inspirația verbală ajung să afirme că Scriptura trebuie interpretată de un magisteriu iluminat sau de către profeți moderni care să aducă „lumină suplimentară”. Când Cuvântul scris nu mai este suficient, intervine nevoia unui mediator special. Așa a apărut, în fond, chiar Biserica aceasta așteptată de toți, a revenirii lui Cristos, și care promovează această teorie a inspirației despre care am vorbit.

Martin Luther și teologia lutherană confesională au învățat clar și ferm faptul că întreaga Scriptură (Vechiul și Noul Testament) este inspirată verbal și în mod plenar de către Duhul Sfânt. Nu doar ideile sau intențiile, ci chiar cuvintele sunt insuflate de Dumnezeu, după cum citim: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16). Este deja știut faptul că termenul grecesc θεόπνευστος înseamnă literal „respirată de către Dumnezeu”.

Această învățătură a fost crucială pentru Reforma Lutherană. Numai dacă Scriptura este verbal inspirată, poate fi și infailibilă și inerrantă. Dacă Biblia este doar o colecție de idei inspirate, exprimate imperfect de oameni, atunci nu putem avea nicio certitudine cu privire la promisiunile Evangheliei.

Doctrina inspirației verbale nu este o obsesie lutherană, ci o ancoră profundă pentru mântuire. Cum putem fi siguri că păcatele ne sunt iertate, că harul este real, că Dumnezeu ne iubește, dacă textele sacre sunt doar aproximări umane ale unei intenții divine? Credința mântuitoare nu poate fi întemeiată pe incertitudine, ci doar pe ceea ce este, cuvânt cu cuvânt, Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. „Credința vine prin auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17), spune Sfântul Apostol Paul. Adică nu prin deducții despre intențiile lui Dumnezeu, ci prin Cuvântul rostit de către Dumnezeu.

Dacă nu avem Cuvântul propriu-zis al lui Dumnezeu, nu avem nici credință sigură, nici Evanghelie autentică. Or, promisiunile Evangheliei nu sunt sigure decât dacă sunt Cuvintele lui Dumnezeu, ci nu interpretări omenești ale ideilor sau intențiilor lui Dumnezeu.

Biserica Lutherană Confesională afirmă clar faptul că fiecare cuvânt al Scripturii este inspirat de Dumnezeu. Nu susținem o dictare mecanică, ci o inspirație organică, în care Duhul Sfânt a lucrat prin autorii umani, astfel încât rezultatul este Cuvântul lui Dumnezeu fără greșeală și pe deplin demn de încredere.

Nu credem în această învățătură pentru că o putem explica, ci pentru că așa ne spune Dumnezeu. Inspirația rămâne un mister supranatural care nu poate fi înțeles rațional, dar poate fi crezut. Așa cum credem că Trupul și Sângele lui Cristos sunt cu adevărat prezente în pâine și vin, pentru că însuși Domnul a spus: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” (Matei 26:26).

În dorința de a-L apăra pe Dumnezeu de acuzațiile rațiunii, unele Biserici, deși își reclamă origini istorice și dogmatice protestante, au renunțat la învățătura Reformei Lutherane a inspirației verbale și plenare a Scripturilor. Dar Dumnezeu nu ne-a chemat să-i apărăm onoarea prin compromisuri teologice. Ne-a chemat să-L credem pe cuvânt, chiar și atunci când rațiunea se simte jignită. Astfel, soluția nu este să cosmetizăm doctrina despre inspirația Scripturii pentru a părea mai acceptabilă rațiunii, ci să proclamăm faptul că: „așa vorbește Domnul!” și să ne încredem că Dumnezeul care a vorbit nu minte, nu greșește și nu se încurcă în cuvintele pe care le spune.