Despre experiența credințEI

Credința se luptă întotdeauna cu contradicțiile experienței naturale. Dar credința și experiența nu sunt pur și simplu în opoziție absolută și în conflict absolut una cu cealaltă. Pentru că există un astfel de lucru ca experiența generată de credința însăși. Aceasta este diferită de tipul obișnuit de experiență empirică; este o experiență într-o nouă dimensiune. 

În primul rând, credința se experimentează pe sine. Ca act uman, credința este pur și simplu asumarea unei șanse. Îmi pun viața în joc încrezându-mă în Cuvântul lui Dumnezeu. Capacitatea noastră de a crede este atât de puțin implicată încât credința nu este întotdeauna conștientă de propria sa existență. Martin Luther poate spune chiar că cineva care este sigur că crede nu crede deloc, în timp ce altcineva care pare să fie complet împotmolit în îndoială și disperare crede cu adevărat cel mai puternic. 

A crede înseamnă a fi sigur de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceasta nu include faptul că credința este sigură de propria sa existență ca credință. Și totuși, credința este și o experiență. Experimentez cum Cuvântul lui Dumnezeu este puternic asupra mea și că, așa cum am auzit, mă convinge și mă prinde atât de mult încât mă ia captiv și nu mă mai lasă să plec. Acest element trebuie, în orice situație, să fie luat în considerare împreună cu celălalt element de a risca orbește pe Cuvânt. 

Ca act propriu, poate fi foarte bine să îmi asum o șansă cu frică și cutremur. Dar chiar și acest lucru este ceva la care sunt constrâns de Cuvântul lui Dumnezeu și de către Duhul Sfânt. Amintiți-vă de distincția lui Martin Luther între credința falsă născută de către sine și credința adevărată. Credința adevărată se distinge în mod caracteristic de credința creată de către om prin faptul că este creată de Duhul Sfânt prin Cuvânt. Și credința știe acest lucru. ea hrănește acest lucru despre sine. 

Cineva, desigur, poate să nu dorească și nici să nu poată să vorbească despre propria sa credință. Ba poate chiar să simtă că nu are credință. Cu toate acestea, el poate depune mărturie despre puterea Cuvântului adevărului care nu-l lasă să plece și care îi învinge în mod repetat îndoiala. Luther folosește o serie întreagă de expresii pentru a descrie acest element al experienței în credință. Cuvântul satisface inima, convinge, o apucă, o ia captivă, spune Luther. Apoi, tot Luther ne spune faptul că inima simte cât de adevărat și drept este cuvântul. Inima trebuie să cunoască, să simtă și să guste.  Astfel, credința în sine este o experiență tocmai pentru că se ține pur și simplu de Cuvânt. Prin faptul că știe în mod repetat că se bazează pe Cuvânt, credința a experimentat puterea cuvântului prin Duhul Sfânt. 

Admitem faptul că această experiență a credinței nu este constantă. Sub presiunea suferinței, ea poate chiar să dispară. Așa cum Cristos pe cruce nu și-a mai simțit propria dumnezeire, tot așa creștinul, în funcție de omul său exterior, poate să nu mai simtă credința prin care este copilul lui Dumnezeu. În astfel de momente, credința se târăște și se ascunde. Atunci încetează bucuria pe care o dă credința. Credința rămâne complet singură, fără experiență. Nu mai rămâne decât să privească la Cristos pe cruce. Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa. Luther știe că, din când în când, credința trebuie să treacă prin astfel de momente de angoasă, dar că acestea vor trece la rândul lor și experiența bucuriei credinței va reveni. 

Credința nu numai că se experimentează pe sine, dar experimentează și viața. Atunci când creștinul crede Cuvântul, el experimentează faptul că Cristos - cu puterea sa de a învinge păcatul, diavolul și anxietatea morții - este prezent cu el. Desigur, credința nu se bazează pe experiența anterioară. Secvența corectă este aceea că credința preceda întotdeauna experiența, iar această secvență trebuie păstrată. Trebuie să credem Cuvântul chiar și atunci când experimentăm opusul a ceea ce ne promite el; adică atunci când nu avem nicio experiență anterioară și chiar și atunci când experiența contrazice Cuvântul. Pe de altă parte, însă, ceea ce credem devine un obiect al experienței noastre. Credința și experiența sunt două lucruri diferite. Dar aceeași credință care trebuie să creadă și crede în opoziție cu experiența simte că, crezând, dobândește experiența a ceea ce crede. 

La început, creștinul ascultă Cuvântul și crede în puterea mântuitoare a lui Isus Cristos, dar apoi experimentează această putere în propria sa inimă El experimentează puterea etică a harului pe care îl primește în Cuvânt. Harul în sine este ascuns și, prin urmare, trebuie crezut. Efectele sale, însă, nu rămân ascunse, ci, dimpotrivă, sunt evidente și, ca atare, sunt un semn că harul este prezent. Într-o astfel de experiență, credința se exersează și se întărește. Prin aceasta, ea experimentează realitatea răscumpărării prin Cristos. Din acest motiv, creștinii trebuie să fie chemați, în conformitate cu 2 Petru 1:10, să facă ceea ce este drept și să obțină astfel confirmarea faptului că sunt mântuiți, așa cum cred deja. 

Martin Luther explică, de asemenea, relația dintre credință și experiență într-o predică de Paști fundamentată pe Marcu 16:1-8, predicată în anul 1526. Luther exprimă aici foarte clar opoziția dintre credință și experiență. Anterior am spus adesea că experiența și credința sunt două tipuri diferite de lucruri. Caracteristica credinței este că ea nu caută experiența, ci mai degrabă lasă rațiunea deoparte, închide ochii și se dedică pur și simplu Cuvântului. Ea urmează Cuvântul prin moarte și viață. Experiența este limitată doar la ceea ce rațiunea și mintea pot înțelege, adică ceea ce auzim, vedem, simțim sau recunoaștem prin simțurile exterioare. Din acest motiv, experiența este împotriva credinței și credința împotriva experienței. Conform experienței mele, păcatele mele sunt încă aici. Această concluzie este însă contrară Evangheliei lui Cristos cel răstignit și înviat. De aceea, trebuie să las în urmă experiența, și să-mi umplu urechile cu Cuvântul. Să-mi umplu inima cu el și să mă țin de Cuvânt. Chiar dacă nu pare că păcatele mele au fost îndepărtate, deoarece încă le simt prezența, nu trebuie să acord atenție acestui sentiment, ci să insist constant că moartea, păcatul și iadul au fost cucerite chiar dacă încă simt că sunt blocat în moarte, păcat și iad. Mai presus de toate, acest sentiment este cel care ar trebui să ne determine să credem. 

Credința și experiența sunt astfel în conflict una cu cealaltă. Astfel începe o luptă în care experiența luptă împotriva Duhului și a credinței, în timp ce Duhul și credința luptă împotriva experienței. În această luptă este valabilă regula conform căreia cu cât mai multă credință, cu atât mai puțină experiență și viceversa. Acest lucru, însă, este conform voinței lui Dumnezeu: păcătoșenia continuă să rămână în noi pentru a oferi ocazia exercitării și creșterii zilnice a credinței. 

Atunci când are loc această creștere a credinței, experiența scade, adică păcatul care rămâne în creștin și robia sa față de moarte devin din ce în ce mai puțin o povară și o încercare pentru el. Luther poate spune chiar că atunci primim o altă înțelegere, o altă experiență. Acest lucru nu se întâmplă complet până când nu murim și nu suntem complet dezbrăcați de vechiul Adam. Experiența rațiunii încetează complet doar în eternitate. Credința, însă, iese din conflictul cu rațiunea către viziunea acelei răscumpărări, în care a crezut. Astfel, credința ne conduce foarte liniștit prin păcat, moarte și iad, contrar tuturor experiențelor și a tot ceea ce rațiunea poate înțelege. După aceea vom vedea răscumpărarea în fața ochilor noștri. Abia atunci vom fi pe deplin conștienți de ceea ce am crezut, și anume că moartea și toate necazurile au fost cucerite. Toate acestea înseamnă că tensiunea dintre credință și experiență rămâne pe tot parcursul vieții noastre. Ea nu este însă întotdeauna la fel de intensă; în schimb, credința câștigă din ce în ce mai mult teren în fața experienței. Tensiunea va fi pe deplin rezolvată, totuși, doar escatologic - atunci când a crede devine a vedea în cerul nou și pământul nou ale lui Dumnezeu. 

Până atunci, dând slavă lui Dumnezeu prin credința că este bun și milostiv, ne ucide sentimentul și îl supune pe omul vechi din noi până când tot ceea ce rămâne este credința în bunătatea lui Dumnezeu, credința singură fără sentiment.