Dumnezeu ascuns și Dumnezeu descoperit

Pentru Luther, există un contrast între încercarea omului de a-L găsi și de al cunoaște pe Dumnezeu pe cont propriu și cunoașterea și întâlnirea pe care Dumnezeu le oferă prin cuvântul Său, iar acest contrast are o importanță decisivă. Această temă traversează întreaga teologie a lui Martin Luther, în toate fazele dezvoltării sale, iar Luther o discută în mod repetat. 

Următoarea discuție din acest articol se bazează pe pasajele citate aici, care ilustrează mai multe aspecte prezentate. 

"Unii, prin speculațiile lor, se urcă la cer și speculează despre Dumnezeu creatorul etc. Nu vă amestecați cu acest Dumnezeu. Oricine dorește să fie mântuit ar trebui să-l lase în pace pe Dumnezeul maiestuos - căci El și creatura umană sunt dușmani. Prindeți-l mai degrabă pe acel Dumnezeu pe care îl prinde și David (Ps.51). El este Dumnezeul care este îmbrăcat în promisiunile Sale - Dumnezeu așa cum este El prezent în Cristos. Acesta este Dumnezeul de care ai nevoie. Fie ca tu, așa cum ești tu însuți, să nu te confrunți niciodată cu Dumnezeul neîmbrăcat. Nu cunoaștem alt Dumnezeu decât Dumnezeul îmbrăcat cu promisiunile sale. Dacă mi-ar vorbi în maiestatea Sa, aș fugi - la fel cum au făcut evreii. Totuși, atunci când este îmbrăcat în vocea unui om și se acomodează cu capacitatea noastră de înțelegere, mă pot apropia de el." (L.W.12, 312).

"Fiecare cuvânt din Scriptură vine de la Dumnezeul revelat. Noi suntem capabili să îl cuprindem într-un loc specific de care este legat prin cuvintele sale. Astfel, Dumnezeul copiilor lui Israel era în templul din Ierusalim, în promisiuni și în semne specifice. În același mod, noi nu discutăm acum despre un Dumnezeu gol, ci mai degrabă despre unul care s-a îmbrăcat cu semne definite într-un anumit loc". (L.W.12,352.) 

"De asemenea, Dumnezeu nu se manifestă decât prin lucrările și cuvântul Său, deoarece sensul acestora este înțeles într-o anumită măsură. Orice altceva aparține în mod esențial Divinității nu poate fi cuprins și înțeles". (L.W.1,11)

"Este o nebunie să discutăm mult despre Dumnezeu în afara și înaintea timpului, pentru că acesta este un efort de a înțelege Dumnezeirea fără înveliș, sau natura divină neacoperită. Pentru că acest lucru este imposibil, Dumnezeu se învelește în lucrările sale și în anumite forme, așa cum astăzi se învelește în botez, în absoluțiune etc." (L.W.1,11) 

"Prin urmare, este o nebunie să discutăm despre Dumnezeu și despre natura divină fără Cuvânt. Oricine dorește să fie mântuit și să fie în siguranță atunci când se ocupă de chestiuni atât de mari, să se țină pur și simplu de forma, semnele și acoperirea Dumnezeirii, cum ar fi Cuvântul și lucrările Sale. Căci în cuvântul său și în faptele sale Dumnezeu ni se arată". (L.W.1,13) 

Speculațiile teologice filosofice și scolastice despre Dumnezeu fac parte, de asemenea, din categoria căutării autonome a lui Dumnezeu de către om. O astfel de speculație caută să-L cunoască pe Dumnezeu în sine, în măreția Sa - așa cum este El în cer. Natura coruptă a omului păcătos nu poate, totuși, să realizeze acest lucru. Pentru că, dacă omul reușește acest lucru, se confruntă cu măreția absolută, goală și descoperită. Omul păcătos nu este însă capabil să se confrunte cu această divinitate. Cine încearcă astfel să zboare direct spre cer cu propriile gânduri cade, copleșit de acea măreție pe care a încercat să o cuprindă în goliciunea ei. 

Dumnezeu nu ne poate întâlni atunci când este îmbrăcat în maiestatea sa. Dacă ar veni astfel, nu l-am putea cuprinde și am găsi strălucirea gloriei sale prea teribilă pentru a o suporta. Omul și Dumnezeu în măreția Sa sunt dușmani. Înainte de veșnicie, nu-L vom vedea pe Dumnezeu față în față, așa cum este el în dumnezeirea, măreția și gloria sa. 

În această viață, Dumnezeu nu vrea să ne întâlnească în acest fel și nici nu vrea ca noi să încercăm să ne apropiem de El astfel. Mai degrabă, El se adaptează la capacitatea noastră umană de a-l înțelege. De aceea, el nu ni se prezintă descoperit, ci se acoperă și se îmbracă cu o mască pentru ca noi să-l putem purta și să-l putem înțelege. Astfel, Dumnezeu vine la noi ascuns de ceață și umbre pe care le-a creat în beneficiul nostru. Aceasta înseamnă, de asemenea, că el se concretizează, se umanizează și se întrupează pentru noi. 

Dumnezeu nu ne permite să îl găsim oriunde s-ar întâmpla să vrem să îl căutăm. El nu este un Dumnezeu vagabond și rătăcitor, ci s-a limitat și s-a legat definitiv de un loc specific. Pentru poporul Israel, acesta a fost cortul, capacul milei chivotului legământului, templul și Ierusalimul. Și îi îndrumă pe oameni să îl caute și să îl găsească nu în cer, ci în acest loc. Creatorul și Domnul infinit al cerului și al pământului acceptă limitări. El se confruntă cu Israel într-o istorie specifică a actelor și semnelor reale, în profeții săi și în promisiuni atât de specifice încât se poate experimenta împlinirea lor. Toate acestea sunt hainele pe care și le-a pus, măștile și deghizările sale. 

Noi, creștinii, spre deosebire de oamenii din Vechiul Testament, nu mai suntem direcționați către o locație geografică. Ceea ce Ierusalimul și templul au fost cândva pentru evrei, Cristos este acum pentru noi. Umanitatea sa este locul la care Dumnezeu ne cheamă. Numai Cristos este sanctuarul și scaunul milei din Noul Testament. Numai aici este Dumnezeu prezent acum cu oamenii. Și numai aici trebuie să vorbim cu El. Pentru că numai aici Dumnezeu ne va asculta. Dacă îl căutăm pe Dumnezeu în afara lui Cristos, nu îl vom găsi nici dacă îl căutăm în cer. 

Cristos însuși este prezent pentru noi într-un mod foarte pământesc. Pretutindeni în istoria revelației, Dumnezeu se întrupează pentru noi. Duhul Său a venit sub forma unui porumbel și a limbilor de foc de la Cincizecime. Și Dumnezeu încă se întrupează pentru noi. Duhul Sfânt vine la noi și ni-L aduce pe Cristos prin mijloacele externe, fizice, sensibile ale Cuvântului, ale vocii umane, și ale Sacramentelor. Toate aceste cuvinte și sacramente sunt voalurile și îmbrăcămintea lui Dumnezeu, măștile și deghizările cu care se acoperă pentru ca noi să îl putem cuprinde și înțelege. Numai în eternitate această slujire a Duhului va fi descoperită iar mijloace externe vor deveni inutile. 

Martin Luther afirmă acest lucru în opoziție nu numai cu speculațiile omului despre Dumnezeu, ci și cu toate încercările omului de a lua inițiativa în găsirea lui Dumnezeu. Astfel, este îndreptat și împotriva celorlalte religii și, dincolo de aceasta, împotriva oricărei încercări a creștinilor de a-și construi în mod autonom o imagine a lui Dumnezeu pe baza propriilor gânduri. În această privință, Martin Luther îi pune adesea pe evrei, musulmani și romano-catolici în aceeași categorie. În toți aceștia, Luther găsește doar acea încredere în sinele uman și în arbitrariul care insistă să trateze cu Dumnezeu pe baza propriilor idei ale omului, mai degrabă decât să-L întâlnească în mod ascultător în locul pe care El l-a stabilit. 

Nu este suficient să spunem că Îl putem găsi pe Dumnezeu doar într-un anumit loc. Ci trebuie să ne amintim, de asemenea, că El poate fi găsit doar într-un anumit loc și nu în altele. Martin Luther era foarte serios în această privință. El spune faptul că oricine îl caută pe Dumnezeu în afara lui Isus Cristos îl găsește pe diavol. Aceasta înseamnă că astfel de încercări autonome nu pot avea ca rezultat decât ceva complet contrar lui Dumnezeu și produs de diavol. Astfel, dacă un om experimentează anxietate în conștiință și nu Îl caută pe Dumnezeu în Cristos, el sfârșește în disperare. Și dacă același om se angajează într-o religie care nu are sens pentru că este fără Cristos, el poate găsi pace în ea, dar devine mândru și atât mândria, cât și disperarea sunt opera diavolului. Oricine crede că îl are pe Dumnezeu dar nu are Cuvântul Lui, nu are, de fapt, niciun dumnezeu.

O prelegere inspirată după The Theology of Martin Luther, Paul Althaus