Faptele bune și mântuirea păcătosului

Atunci când vine vorba despre învățătura cu privire la justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu, deși își declară originea în Reforma din Secolul al XVI-lea și chiar se identifică cu acesta, foarte mulți creștini ridică obiecții la adresa învățăturii Bisericii Lutherane cu privire la justificare deoarece aceasta exclude faptele omului, afirmând faptul că mântuirea păcătosului are loc: ”sola fide”, ”sola gratia” și ”solus Christus”. Cei mai mulți creștini, marcați masiv de erezia perenă a sinergismului – învățătură care afirmă că omul colaborează cu harul lui Dumnezeu în mântuire - refuză să admită faptul că Dumnezeu nu privește la faptele omului ci doar la credința acestuia în Cristos atunci când îl declară drept, adică îl justifică. De aceea, pentru această ocazie îmi doresc să discutăm despre care este rolul faptelor bune în teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea respectiv în teologia afirmată de către Biserica Lutherană Confesională.

Atunci când învățătura despre justificarea numai prin credință fără aportul faptelor a devenit fundamentul teologiei reformatorului Martin Luther și centrul predicării Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea, în rândul susținătorilor Reformei de la Wittenberg dar și în rândul adversarilor acesteia s-a născut necesitatea de a înțelege care este relația dintre credință și fapte și, astfel, de a înțelege care este rolul pe care faptele de ascultare față de voia lui Dumnezeu îl joacă în viața creștinului.

În prefața pe care însăși reformatorul Martin Luther a scris-o pentru primul volum al colecției sale de scrieri în limba latină, acesta afirma faptul că teologia sa a suferit o radicală schimbare atunci când a descoperit faptul că Evanghelia lui Cristos proclamă o dreptare pe care Dumnezeu o impută - sau o oferă - prin har celui care crede promisiunea de mântuire pe care Dumnezeu o face omului în și prin Cristos în paginile Evangheliei. Studiind Scriptura cu foarte mare atenție, Martin Luther a ajuns la concluzia că în actul justificării omul joacă un rol pasiv, adică el nu face alt ceva decât să primească darul acesta al dreptății lui Cristos pe care Dumnezeu i-o impută omului exclusiv prin har, în baza sacrificiului Domnului Isus Cristos la cruce, fără ca Dumnezeu să îi ceară în schimb omului ca acesta din urmă să împlinească anumite obligații față de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credința este un vehicul prin care omul păcătos care crede mesajul Evangheliei lui Cristos primește din partea lui Dumnezeu dreptatea câștigată de către ascultarea pasivă și activă a Domnului nostru Isus Cristos, care, din dragoste pentru omul păcătos a împlinit Legea lui Dumnezeu în dreptul păcătosului și s-a adus pe sine ca o jertfă de ispășire pentru păcatul întregii lumi, după cum a fost dorința Tatălui. În opinia lui Martin Luther, dacă Dumnezeu ar fi privit chiar și pentru o clipă la faptele păcătosului în vederea justificării, păcătosul nu ar mai fi fost mântuit ci ar fi fost condamnat datorită faptelor sale păcătoase, deoarece orice om – indiferent de aparenta calitate a vieții acestuia - este nedrept înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, privind din perspectiva activității lui Dumnezeu, justificarea numai prin credință în care omul primește în mod pasiv, doar prin credință, dreptatea Domnului Isus Cristos evidențiază puterea și rolul exclusiv al lui Dumnezeu în mântuirea omului păcătos. Din perspectiva lui Martin Luther, lucrarea lui Dumnezeu constă în ceea ce Dumnezeu face în noi, puterea lui Dumnezeu constă în modul în care Dumnezeu ne întărește pe fiecare dintre iar înțelepciunea lui Dumnezeu se reflectă în modul în care el ne face pe fiecare dintre noi înțelepți. Pentru Luther, confortul iertării păcatelor și certitudinea mântuirii aduse de către Evanghelia lui Cristos este exclusiv un dar al harului lui Dumnezeu. Acesta este activitatea pe care Dumnezeu o face ”sola grația”, adică doar prin har, fără nici un fel de contribuție din partea omului păcătos. De fapt, spunea Martin Luther, dacă ar fi luată în discuție orice fel de contribuție a omului, aceasta nu doar că ar pune harul lui Dumnezeu în obscuritate dar ar reprezenta și o blasfemie la adresa dragostei lui Dumnezeu descrisă în cuvintele Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan care spun:

”[atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In.3,16)

De aceea, Martin Luther și Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea au predicat faptul că justificarea omului păcătos înaintea lui Dumnezeu are loc numai și numai prin credință, fără aportul faptelor omului. Biserica Lutherană Confesională subscrie la această învățătură a justificării numai prin har, o justificare primită de om numai prin credința în mesajul Evangheliei lui Cristos.

Trebuie să recunoaștem faptul că această învățătură predicată de către Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea cu privire la justificarea păcătosului numai prin credință a provocat inima sistemului teologic medieval, mai precis învățătura cu privire la mântuirea omului sau soteriologia sa. Teologia medievală interpreta justificarea păcătosului ca reprezentând o activitate a harului lui Dumnezeu care îl supune pe păcătos la un proces de transformare care își are începutul dar și finalul în fapte de iubire. Astfel, teologia romano-catolică preda faptul că justificarea are loc printr-o colaborare din ce în ce mai profundă a credinței cu faptele de iubire, relație care conduce la dezvoltarea unui obicei de viață creștin centrat din ce în ce mai mult pe fapte de iubire denumit: ”habitus caritatis”. Teologia scolastică preda justificarea ca fiind un proces de transformare continuă la care harul lui Dumnezeu îl supune pe păcătos ci nu doar o declarație din partea lui Dumnezeu prin care păcătosul este iertat de păcatele sale. Din perspectivă romano-catolică, harul transformator al lui Dumnezeu lucrează în transformarea omului prin colaborarea din ce în ce mai eficientă cu efortul uman astfel încât mântuirea este securizată prin faptele de ascultare ale omului. Parcurgând această descriere a soteriologiei medievale este o mare surpriză pentru mine să constat faptul că cele mai multe dintre cultele contemporane care se afirmă ca fiind continuatoare ale Reformei din Secolul al XVI-lea predică de fapt o soteriologie romano-catolică pe care Reforma Luterană a condamnat-o permanent.

Martin Luther condamnă în mod explicit încă din anul 1520 în lucrarea: Despre faptele bune, viziunea scolastică cu privire la sinergism – învățătura care vorbește despre colaborarea harului lui Dumnezeu cu faptele de ascultare ale omului în vederea mântuirii. În înțelegerea lui Martin Luther, iubirea și faptele bune sunt întotdeauna niște exerciții ale credinței și care nu pot exista în absența credinței. Aceste fapte bune derivă din credința care se supune primei porunci care spune:  ”Să nu ai alți dumnezei afară de mine!” (Ex.20,3), credință care este lucrată în inima omului de către Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. În teologia scolastică, faptele bune sunt fapte meritorii în vederea justificării și sunt făcut prin infuzarea harului lui Dumnezeu în om. Conform învățăturii medievale, Dumnezeu este mulțumit de aceste fapte bune ale omului și datorită lor omul rămâne în mântuire. Cu privire la aceste detalii ale teologiei medievale, Martin Luther afirma faptul că toate faptele pe care omul le face în absența credinței, indiferent de cât de minunate par să fie în ochii oamenilor, sunt niște fapte moarte înaintea lui Dumnezeu deoarece adevăratele fapte bune sunt generate de către o conștiință supusă lui Dumnezeu prin credință. În teologia lui Martin Luther faptele bune nu sunt rezultatul efortului uman ci sunt lucrate de către credința pe care Duhul Sfânt o naște în inima omului prin Evanghelia lui Cristos. Faptele plăcute lui Dumnezeu sunt întotdeauna rodul credinței iar faptele făcute în absența credinței sunt condamnate ca fiind diverse forme de idolatrie. 

În lucrarea: Despre libertatea creștinului, Martin Luther descrie libertate de care creștinul se bucură în Cristos ca fiind experimentată exclusiv prin puterea credinței, o credință care nu este rezultatul efortului uman ci reprezintă o putere divină care lucrează în păcătos prin intermediul Evangheliei Domnului Isus Cristos. Predicarea Evangheliei înseamnă a elibera și a hrăni sufletul prin nașterea și prin întărirea credinței. Evanghelia lui Cristos nu poate să fie primită de către omul păcătos altfel decât prin intermediul credinței. Astfel, teologia luterană predă faptul că sufletul are nevoie de Evanghelia lui Cristos pentru a putea să trăiască o viață plăcută înaintea lui Dumnezeu deoarece o viață plăcută lui Dumnezeu este acea viață care este trăită prin credința în promisiunile Evangheliei.

În teologia lui Martin Luther și în teologia Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, credința este cea care îl eliberează pe om de sub blestemul Legii și îl face pe om apt să îl onoreze pe Dumnezeu deoarece credința este singurul mod prin care omul poate să se încreadă în promisiunile lui Dumnezeu. De asemenea, credința este cea care unește sufletul omului cu Cristos, fiind astfel unica unealtă prin care dreptatea lui Cristos este imputată păcătosului de către Dumnezeu. De aceea teologia Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea a fost fermă în a preda faptul că justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu are loc numai prin credință fără nici un fel de aport din partea faptelor omului. 

Justificarea, așa cum am văzut deja, are întotdeauna ca rezultat regenerarea omului. Omul justificat este întotdeauna un om nou iar un om nou întotdeauna produce roade. Roadele acestea ale justificării sunt faptele bune ale omului, adică faptele de ascultare de voia lui Dumnezeu exprimată în Lege. Acesta este cea de-a treia uzanță a Legii despre care vom discuta într-un episod ulterior. Această este calea prin care reformatorul Martin Luther a interacționat cu toți aceia care s-au opus teologiei justificării numai prin credință. Un creștin este un om justificat numai prin credință, eliberat de sub blestemul Legii prin credință și regenerat prin credință pentru a fi un om care rodește ascultare de Dumnezeu. 

Așa cum deja am spus, în justificare omul primește în mod pasiv dreptatea lui Cristos care îi este imputată păcătosului numai prin credință. Teologia luterană învață astfel faptul că mântuirea este lucrată de către sacrificiul lui Cristos – solus Cristus – este oferită de Dumnezeu doar prin har – sola gratia – și este imputată omului numai prin credință – sola fide – fără nici un fel de aport al faptelor umane. Justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu, adică Dumnezeu este singurul activ în mântuirea omului iar omul este întotdeauna pasiv, el fiind exclusiv beneficiarul mântuirii. Mântuirea omului este întotdeauna doar despre Dumnezeu care lucrează în om. În justificare Dumnezeu nu setează o listă de fapte bune pe care omul trebuie să le facă pentru a beneficia de mântuire. Astfel, justificarea nu are loc în baza vreunei dreptăți lucrate de către om ci exclusiv în baza dreptății lucrate de către Domnul Isus Cristos în întruparea, nașterea, viața, moartea și învierea sa. Astfel, reformatorul Martin Luther este ferm în repetate rânduri în a afirma faptul că justificarea – adică mântuirea – este primită de către păcătos numai prin credință fără fapte.

Privitor la faptele bune, Martin Luther și Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea afirmau faptul că ele sunt legate de credință deoarece faptele bune sunt roade ale credinței și sunt, astfel, semne exterioare ale justificării prin credință. Credința lucrată de către Duhul Sfânt prin predicarea Evangheliei este o credință care produce rezultate la exterior de aceea credința nu poate să fie separată de aceste roade pe care ea le produce. Credința îl conduce întotdeauna pe omul regenerat prin justificare la o trăirea unei vieți în acord cu ordinea pe care Dumnezeu a setat-o în Legea sa, o ordine prin intermediul căreia Dumnezeu conservă creația sa. Martin Luther era convins de faptul că toți cei justificați numai prin credință vor urma calea trasată de către Dumnezeu pentru a menține ordinea setată de către Legea lui Dumnezeu. 

Martin Luther, Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea și teologii Ortodoxiei Lutherane au pus un mare accent pe importanța faptelor bune în relația omului credincios cu aproapele său. Dumnezeu nu are niciodată nevoie de faptele noastre bune însă beneficiarul lor este aproapele nostru. Omul justificat numai prin credință este un om care produce roade ale credinței sale iar aceste roade sunt evidențiate la exterior prin fapte de ascultare de Legea lui Dumnezeu și de iubire față de aproape. Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea, ca și Bisericile Lutherane Confesionale din prezent, nu neagă importanța faptelor bune și nici necesitatea faptelor bune în viața de credință. Controversa pe tema faptelor bune este una legată exclusiv de justificare! Teologia luterană din Secolul al XVI-lea ca și teologia luterană confesională din prezent nu neagă importanța și necesitatea faptelor bune ci condamnă implicarea faptelor sau necesitatea faptelor bune în justificarea omului păcătos înaintea lui Dumnezeu. Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea și Bisericile Lutherane Confesionale din prezent exclud aportul oricăror merite ale omului în justificare și afirmă faptul că omul păcătos este justificat înaintea lui Dumnezeu numai prin credință, fără fapte. Omul este justificat prin har, prin Cristos și numai prin credință. Această credință care este darul harului lui Dumnezeu și care este lucrată de către Duhul Sfânt prin predicarea Evangheliei fără aportul omului în care ea se naște, este întotdeauna o credință care produce roade bune deoarece omul justificat numai prin credință este un om reînnoit, adică o ființă nouă, o ființă născută din nou pentru o viață de iubire pentru Dumnezeu dar și pentru aproape. Faptele acestea care sunt un semn al omului justificat reprezintă însă o consecință a justificării ci nicidecum o cauză a ei. 

Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea ca și Bisericile Lutherane Confesionale din prezent învață faptul că Dumnezeu nu privește la faptele omului pentru mânuire iar această teză este valabilă pentru toată viața omului. Mântuirea vine la om numai prin credință și pleacă de la om numai datorită necredinței! Reforma Luterană, în acord cu Scriptura, învață că mântuirea se poate pierde dar acest lucru survine exclusiv în urma necredinței, adică a căderii din credință. Această afirmație a teologiei luterane vine să spună faptul că faptele bune nu sunt niciodată necesare mântuirii, nici înainte și nici după justificare. Păstrarea omului în mântuire reprezintă exclusiv lucrarea harului lui Dumnezeu și este lucrată de către Dumnezeu exclusiv prin mijloacele harului: predicarea Evangheliei, administrarea Absoluțiunii (iertarea păcatelor) și administrarea Sfintelor Sacramente - Botezul și Euharistia. Dumnezeu este cel care ne justifică și tot Dumnezeu este cel care ne păstrează în mântuire. De aceea este important să afirmăm faptul că mântuirea omului este în totalitatea ei lucrarea unilaterală a lui Dumnezeu fără nici un fel de aport din partea omului iar omul stă în mântuire numai prin credința lucrată și întărită în mod continuu de către Dumnezeu prin mijloacele harului. Faptele bune sunt roade ale acestei credințe lucrată și menținută de către Dumnezeu prin intermediul mijloacelor harului. Faptele bune sunt direct și de nedespărțit legate de credință. De aceea, admitem afirmația Scripturii conform căreia credința fără fapte este un non-sens. Însă aceste fapte nu își aduc nici un fel de contribuție la mântuirea omului deoarece omul este mântuit numai prin credință.

Închei aceast articol prin a reaminti o altă învățătură predicată de către Martin Luther și de către Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea, o învățătură pe care o vom aprofunda în viitorul apropiat. În acord cu teologia Sfântului Apostol Paul și teologia Sfântului Augustin, Martin Luther afirmă faptul că omul justificat este și rămâne pe tot parcursul vieții sale: simul iustus et peccator. Acesta expresie ne spune faptul că omul trăiește întreaga sa viață într-o stare de paradox. El este în fiecare clipă a existenței sale justificat înaintea lui Dumnezeu – adică mântuit prin credința în Cristos - dar și păcătos datorită acuzațiilor formulate împotriva lui de către Legea lui Dumnezeu. Viața credinciosului este o combinație de fapte plăcute lui Dumnezeu datorită credinței dar și de fapte păcătoase condamnate de către Legea lui Dumnezeu. Acestea se combină astfel încât uneori viața creștinului pare plină de roade bune iar alteori pare să fie sufocată de păcat și de absența oricăror fapte bune. De aceea, viața omului justificat prin credință înaintea lui Dumnezeu este o viață de continuă pocăință, adică de venire înaintea lui Dumnezeu prin credință, de mărturisire a păcatelor și de încredere în mesajul Evangheliei lui Cristos care ne spune faptul că Dumnezeu ne iartă toate aceste păcate de dragul lui Cristos și că Dumnezeu îi îmbracă cu dreptatea lui Cristos pe toți cei care îl mărturisesc pe Fiul său întrupat ca Mântuitor. De aceea, Domnul Isus Cristos îl așază pe omul justificat în Biserica sa ci nu îl lasă în afara ei. În Sfânta Liturghie a Bisericii lui Cristos, însuși Mântuitorul nostru vine la noi într-o prezență mântuitoare. În Sfânta sa Biserica, Domnul Isus Cristos ne cheamă la pocăință prin predicarea Legii, ne aduce alinarea sufletească prin predicarea Evangheliei, proclamă iertarea păcatelor prin Absoluțiune și ne unește cu el în Sacramentul Euharistiei, spre iertarea și mântuirea noastră, a tuturor acelora care participă la închinarea Bisericii cu credință. Astfel, mântuirea nu este doar începută de către Dumnezeu prin har și primită de om prin credință ci ea continuă pe tot parcursul vieții noastre să fie prezentă tot doar prin har și tot doar prin credință, fără nici un aport al faptelor noastre. Înțelegem acum pe deplin faptul că, dacă faptele noastre ar fi luate de către Dumnezeu în socoteală pentru mântuirea noastră, cu siguranță tot ceea ce a început prin har și prin credință ar ajunge foarte repede să fie distrus în fiecare dintre noi datorită păcatelor pe care noi le comitem zi de zi și nici un om nu ar fi vreodată prezent la masa lui Cristos. 

Astfel, deși Biserica Lutherană Confesională afirmă importanța faptelor pentru viața creștinului, în special în relație cu aproapele, condamnă orice poziție teologică în care se afirmă faptul că mântuirea omului păcătos este dependentă de faptele bune pe care acesta le face sau care afirmă că omul este mântuit doar dacă va produce fapte de ascultare față de Legea lui Dumnezeu. Mântuirea omului păcătos vine prin har și stă prin har, fără faptele omului. Omul mântuit este un om nou care produce fapte bune, plăcute lui Dumnezeu, fapte care sunt un rezultat sau o consecință a justificării sale. Omul justificat este un om care îl iubește pe Dumnezeu și iubește să asculte de Legea lui Dumnezeu și, în același timp, este un om care îl iubește pe aproapele său și își dorește mereu să fie un sprijin pentru aproapele său. Acesta înseamnă să fi un creștin adevărat. Însă un creștin adevărat continuă să își trăiască viața exclusiv prin credința prin care primește mereu și mereu harul lui Dumnezeu ci nu fundamentat pe faptele sale bune. Creștinul rămâne mereu un om fundamentat pe promisiunea Evangheliei lui Cristos pe care o primește exclusiv prin credință iar mântuirea omului este mereu și mereu una prin credință ci nu prin fapte.