Scurtă eclesiologie lutherană confesională

Biserica, comuniunea sfinților îndreptățiți în Cristos

Adunarea credincioșilor nu este o instituție umană menită să controleze harul lui Dumnezeu, ci este o comuniune a sfinților, adică a acelora care justificați numai prin credință în Cristos. Acești credincioși nu sunt desăvârșiți în sinea lor, ci sunt mântuiți în Cristos, trăind în același timp realitatea paradoxală a ”simul justus et peccator”. Acel creștin care este îndreptățit prin credință, în Cristos, devine membru al Bisericii. Biserica nu este o adunare dispersată de indivizi izolați, ci este o comuniune vie, legată de Cuvântul lui Dumnezeu și de Sfintele Sacramente.

Ființa Bisericii este determinată de Evanghelie

Biserica lui Cristos este un organism viu, determinat nu de structuri juridice sau de simple tradiții omenești, ci de predicarea Evangheliei lui Cristos și de administrarea Sfintelor Sacramente. Biserica nu își are ființa în instituții, ci în Evanghelia predicată și celebrată sacramental în Sfânta Euharistie. Adevărații creștini nu sunt numiți cei care aderă la anumite principii spirituale, ci sunt cei care, prin auzirea Cuvântului Evangheliei și prin primirea Sfintelor Sacramente, trăiesc o viață nouă în Cristos.

Astfel, Biserica este corpus mixt în dublu sens. Fiecare membru este concomitent păcătos  și îndreptățit. Comuniunea vizibilă a celor botezați îi cuprinde atât pe credincioșii vii în credință, cât și și pe cei care nu cred cu adevărat. De aceea, orice încercare de a construi o „Biserică pură” exclusiv din credincioși autentici este sortită eșecului, căci până la sfârșitul veacurilor grâul și neghina cresc împreună (Matei 13:30).

Evanghelia ca temelie a adevăratei Bisericii

Existența Bisericii este indisolubil legată de predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Predicarea Evangheliei este cea care adună credincioșii împreună și care zidește Biserica. Această predicare a Evangheliei nu este simplă vorbire pioasă despre Dumnezeu, ci este vestea cea bună despre moartea și învierea Domnului Isus Cristos pentru mântuirea fiecăruia dintre cei care aud și cred această veste. Astfel. Biserica nu este un produs al voinței omenești, ci este creația Duhului Sfânt prin predicarea Evangheliei și administrarea Sfintelor Sacramente.

Structurile ecleziale, ierarhiile și chiar existența Oficiul Pastoral nu constituie esența Bisericii. Identitatea Bisericii este dată exclusiv de către Evanghelie, de Cuvântul lui Dumnezeu proclamat în predicarea Evangheliei și în administrarea Sacramentelor, Cuvânt care lucrează în viața oamenilor, îi justifică, îi regenerează și îi sfințește.

Cuvântul și Sacramentele, mijloacele harului lui Dumnezeu

Formula lutherană „Cuvântul și Sacramentele” trebuie înțeleasă corect: nu există o opoziție între acestea, ci o unitate. Sacramentele sunt Evanghelia vizibilă, proclamarea mântuirii prin semnele instituite de Cristos. Botezul, Euharistia și Absoluțiunea nu există independent, ci există ca moduri prin care Evanghelia este proclamată omului.

Apostolicitatea și catolicitatea Bisericii

Fundamentul Bisericii este mărturia apostolică despre Domnul Isus Cristos cel răstignit și înviat pentru noi și pentru a noastră mântuire. Pentru lutherani, apostolicitatea nu înseamnă o succesiune ierarhică neîntreruptă a ordinărilor – succesiunea apostolică - ci înseamnă păstrarea credinței apostolice și predicare fidelă a mesajului apostolic. A fi apostolic înseamnă crede ceea ce credeau Sfinții Apostoli și a face ceea ce au făcut Sfinții Apostoli. Înseamnă a crede și a predica Evanghelia lui Cristos.

Catolicitatea Bisericii nu constă în integrarea vizibilă a tuturor creștinilor într-o organizație bisericească universală. Catolicitatea Bisericii înseamnă faptul că Biserica îi cuprinde pe toți credincioșii din toate locurile și din timpurile. Astfel, continuitatea Bisericii Lutherane cu Biserica Primară se manifestă prin: asumarea Crezurilor ecumenice; prin recunoașterea Sinoadelor Ecumenice; prin aprecierea Părinților Bisericii și prin Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea care sunt ancorate exclusiv în Scriptură și care proclamă aceeași credință pe care au proclamat-o Sfinții Apostoli.

Sfințenia și unitatea Bisericii

Biserica este sfântă doar pentru că Întemeietorul ei este sfânt și pentru că Biserica trăiește exclusiv din dreptatea lui Cristos care este o dreptate sfântă. Biserica este sfântă deoarece Duhul Sfânt lucrează în ea prin predicarea Cuvântului și prin administrarea Sacramentelor. Privită din perspectiva Domnului Isus Cristos, unitatea Bisericii este o certitudine obiectivă, chiar dacă vizibil este marcată de numeroase diviziuni. Condiția oricărei încercări de refacere a unității este revenirea la credința Sfinților Profeți și a Sfinților Apostoli, așa cum o găsim infailibil și inerant proclamată în Sfânta Scriptură și așa cum a fost proclamată de către Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea.

Biserica nu va dispărea niciodată de pe pământ. Aceasta deoarece Biserica nu poate fi despărțită de Cristos, Capul ei și nici de promisiunea lui Cristos care spune că porțile iadului nu vor înghiți Biserica. Totuși, fiind alcătuită din oameni păcătoși, Biserica poate greși în anumite momente. Cea mai mare amenințare vine din tendința omului de a uzurpa locul lui Dumnezeu. De aceea, Biserica însăși se reînnoiește mereu prin ancorarea permanentă în adevărul Scripturilor, printr-un continuu ”ad fontes” la Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea, predicarea Evangheliei și prin administrarea Sfintelor Sacramente.

Oficiul public de predicare a Evangheliei și administrare a Sfintelor Sacramente

Din perspectivă lutherană, preoția universală a credincioșilor nu este o simplă teorie, ci este realitatea că toți cei botezați sunt chemați să mărturisească Evanghelia lui Cristos. Totuși, Oficiul Public al Predicării - sau Oficiul Pastoral - este instituit de către însuși Domnul Isus Cristos pentru buna orânduire a Bisericii sale. Dumnezeu, prin Biserica sa, cheamă din rândul credincioșilor – din rândul preoției universale – pe anumiți oameni pe care îi pregătește, îi ordinează și îi trimite în slujirea publică a Liturghiei, adică n predicare publică a Evangheliei și administrarea Sfintelor Sacramente. Identitatea Oficiului Pastoral nu rezidă în ierarhii bisericești complicate, ci în slujirea Cuvântului și a Sacramentelor așa cum Domnul Isus Cristos a poruncit Bisericii sale.

Concluzie

Eclesiologia luterană, așa cum este formulată în Confesiunea Augustana, nu pornește de la ierarhii exterioare, ci de la lucrarea interioară a lui Dumnezeu în Cristos. Identitatea Bisericii se definește prin predicarea corectă a Cuvântului și administrarea dreaptă a Sfintelor Sacramentelor. În acest fel, Biserica Lutherană se află în continuitate și comuniune cu Biserica Apostolică, nu printr-o succesiune ierarhică, ci prin fidelitatea față de Sfânta Scriptură, de învățătura Crezurilor antice și de mărturisirea lui Cristos ca Domn și Mântuitor.