Omul între Dumnezeu și diavol

Când Martin Luther vrea să desemneze puterea căreia fiecare om îi este supus în păcătoșenia sa, el vorbește despre „carne”, „lume” și „diavol”. Luther plasează în mod repetat acești trei termeni împreună. Fiecare dintre aceste trei puteri îl seduce pe om spre păcat și îl ține captiv în el. Toate aceste trei puteri sunt împotriva lui Dumnezeu, a cuvântului Său și a credinței. Efectul acestor puteri asupra noastră nu poate fi complet diferențiat. Atât diavolul, cât și lumea prigonesc adevărul lui Dumnezeu; iar natura noastră, carnea și rațiunea noastră trupească, împreună cu lumea și cu diavolul, sunt separate de Cuvânt și de credință și le sunt dușmane. Diavolul lucrează prin carnea noastră și prin lume. El este domnul acestei lumi, așa cum spun atât Martin Luther cât și Scriptura. Deși cele trei puteri sunt totuși destul de distincte, toți cei trei termeni reprezintă acea voință unificată care ne înconjoară din toate părțile și care este împotriva lui Dumnezeu. Ea este în noi, în jurul nostru și deasupra noastră. Pentru Luther, răul este mult mai mult decât o putere care cuprinde întreaga omenire. Este atât efectul, cât și domeniul unei voințe personale care cuprinde nu doar voința individului, ci și voința colectivă a întregii omeniri. Este o voință supraumană îndreptată împotriva lui Dumnezeu, care are o existență proprie.

Martin Luther prezintă o învățătură despre diavol pe baza autorității Sfintei Scripturi și în continuitate cu tradiția bisericească. Totuși, ceea ce spune el despre diavol și modul în care o face depășesc cu mult biblicismul și tradiționalismul. El nu face doar o dezvoltare a unei tradiții teologice și populare, ci, pe baza propriei sale experiențe, mărturisește realitatea și grozăvia puterii diavolului. O face cu o seriozitate totală și cu o profundă convingere personală. Nu este corect să considerăm această parte a teologiei sale doar ca o moștenire din Evul Mediu, chiar dacă unele detalii specifice sunt determinate de credința tradițională în diavoli și demoni. Martin Luther ia diavolul mult mai în serios decât o făcea Evul Mediu. Diavolul lui Luther are, s-ar putea spune, mai multă măreție infernală decât diavolul medieval. Este mai serios, mai puternic și mai înfricoșător. Acest fapt se datorează, fără îndoială, noii clarități a înțelegerii de către Martin Luther a domniei lui Dumnezeu și a lui Cristos, care a adus cu ea o înțelegere nouă și mai profundă atât a naturii puterii care se opune lui Dumnezeu, cât și a ascuțimii și adâncimii luptei universale dintre Dumnezeu și puterile rebele. Și aici, Martin Luther se întoarce la perspectiva lui Isus și a Bisericii Apostolice. Ceea ce spune despre diavol este inseparabil legat de centrul teologiei sale. Schița următoare își propune doar să ofere o impresie generală. Nu va reda întreaga bogăție a ceea ce a spus și a gândit Martin Luther despre diavol.

Diavolul este marele oponent al lui Dumnezeu și al lui Cristos. Din acest motiv, Luther îl vede activ în tot ceea ce contrazice în mod deosebit voința ultimă a lui Dumnezeu pentru creație și pentru oameni. Așadar, diavolul este prezent și în nefericire, în boală și în alte necazuri ale vieții, precum și în moarte. Potrivit Evrei 2:14, diavolul are puterea morții. Ceea ce este decisiv, însă, este faptul că diavolul, primul și cel mai puternic adversar al lui Dumnezeu, se împotrivește întotdeauna lui Dumnezeu. În opoziție cu Dumnezeu, el și-a întemeiat împărăția păcatului și a neascultării. El i-a înșelat pe primii oameni să păcătuiască și este încă acela care îi înșală și îi împinge pe oameni în păcat. În cursul istoriei, diavolul acționează împotriva lui Dumnezeu și a lui Cristos, împotriva adevărului și a Evangheliei. Îl urăște pe Cristos și îi prigonește Biserica. El este cel care se află în spatele tuturor dușmanilor cuvântului, în spatele interpretării greșite a Scripturii, în spatele tuturor doctrinelor false și ereziilor, și în spatele filosofiei mincinoase. El nu poate suporta cuvântul pur și învățătura adevărată și caută să le falsifice: în special să falsifice conținutul lor decisiv: justificarea prin credință, numai prin credință. Diavolul face tot ce poate pentru a distruge doctrina justificării. El orbește oamenii față de cuvântul clar al lui Dumnezeu și face ca rațiunea lor să se poticnească de el. Împietrește inimile oamenilor astfel încât aceștia să nu mai se teamă de judecata lui Dumnezeu și să nu își mai vadă starea jalnică. Lucrarea lui se regăsește în falsa siguranță, în trufie și în nepăsare, precum și în disperarea fără speranță față de mila lui Dumnezeu și a lui Cristos.

Fiecare om este amenințat de diavol în orice moment și este supus ispitei acestuia. Diavolul împărtășește această trăsătură a ființei divine. El este aproape de fiecare om, pretutindeni. Astfel, puterea lui Dumnezeu și puterea diavolului sunt opuse și se află inevitabil într-un conflict extrem de sever. Acest conflict continuă de-a lungul întregii istorii și o ține într-o stare de neliniște. Diavolul nu este doar împotriva lui Dumnezeu, ci el vrea să fie Dumnezeu. El este ”stăpânitorul lumii acesteia” (In.12:31 și 14:30) și ”dumnezeul veacului acestuia” (2Cor.4:4). Dumnezeu și diavolul luptă pentru oameni, pentru omenire și pentru domnie. Aici nu există neutralitate, nici teritoriu tampon. Orice nu se află în împărăția lui Dumnezeu și a lui Cristos, se află în împărăția diavolului.

Omul nu are libertate în privința relației sale cu Dumnezeu și a mântuirii sau pieirii sale. El se află întotdeauna fie sub puterea lui Dumnezeu, fie a diavolului. Astfel, spunea Martin Luther, voința omului este ca un cal între doi călăreți. Dacă Dumnezeu îl călărește, voința merge unde vrea Dumnezeu. Dacă Satana îl călărește, voința merge unde vrea Satana. Voința omului nu poate să-și aleagă călărețul sau să alerge către el ci călăreții înșiși se luptă pentru a decide cine îl va avea și îl va ține. Când Satana pune stăpânire pe om, face ce face și Dumnezeu: nu-i dă odihnă sau pace, ci prin dinamica voinței sale îl mână înainte pe calea răului. Oricine nu a fost prins de Cristos și nu se află sub puterea Duhului Său, este sub puterea diavolului. Și nicio altă putere nu poate smulge un om din mâna diavolului decât Duhul lui Dumnezeu; acest Duh este „omul mai tare”, care, conform parabolei lui Isus (Lc.11:21 și urm.), îl învinge pe cel tare.

Martin Luther spune faptul că Dumnezeu, în Cristos, smulge oamenii din puterea diavolului. Omul primește o parte din această eliberare de sub puterea Satanei prin Sacramentul Botezului. Dar această libertate poate fi afirmată doar într-o luptă cu diavolul. Avem doar două alternative: ori luptăm împotriva diavolului, ori cădem sub puterea lui. Arma în această luptă este doar Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil atât pentru creștinul individual, cât și pentru Biserica întreagă. Prin proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica trebuie să omoare diavolul cu învățătura lui Cristos. Deoarece, în ciuda acestui fapt, diavolul rămâne puternic în lume și în istorie, căci nu toți cred, Biserica așteaptă cu neliniște Ziua de Apoi, atunci când însuși Cristos va veni din nou și va distruge în cele din urmă puterea diavolului.

Diavolul stă în opoziție cu Dumnezeu. Deși puterea și pretenția lui sunt atât de mari încât poate fi numit „dumnezeul veacului acestuia”, niciodată nu există îndoială că doar adevăratul Dumnezeu este Dumnezeu. Martin Luther menține dualismul în limitele atotputerniciei lui Dumnezeu, care lucrează toate în toate. Diavolul și lucrarea lui rea sunt, de asemenea, supuse activității atotputernice a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că diavolul trebuie, totuși, să slujească voinței lui Dumnezeu pentru oameni și pentru lume, în ciuda faptului că voința și activitatea lui sunt îndreptate împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu îl ține puterea și în slujba sa și îl folosește pentru propria lucrare. Îl folosește în primul rând ca unealtă a mâniei sale. Ceea ce face mânia lui Dumnezeu și ceea ce face diavolul apar adesea ca fiind unul și același lucru. Diavolul este diavolul supus puterii lui Dumnezeu, spunea Martin Luther. Dar, totuși, în același timp, rămâne diavolul, dușmanul lui Dumnezeu, care vrea opusul a ceea ce vrea Dumnezeu.

Care este, așadar, conform lui Martin Luther, relația dintre voința și lucrarea diavolului și activitatea lui Dumnezeu, în special mânia lui Dumnezeu? Aceasta este o formă particulară a unei întrebări mai mari: cum se raportează lucrarea lui Dumnezeu, în general, la activitatea creaturilor Sale, astfel încât să o cuprindă, dar fără a fi identică cu ea?

Tensiunea în relația dintre activitatea lui Dumnezeu și lucrarea creaturilor sale este deosebit de intensă atunci când puterile implicate amenință și doresc să distrugă viața omului, în trup și suflet. De exemplu, ceea ce i s-a întâmplat Sfântului Patriarh Iov a fost cu adevărat lucrarea diavolului. Și totuși, Scriptura o atribuie în cele din urmă lui Dumnezeu (Iov 2:3). Ce înseamnă acest lucru? Cum trebuie înțeles? Luther argumentează faptul că Dumnezeu nu face aceasta prin el însuși, ci prin diverse mijloace sau instrumente. Aici Luther afirmă două lucruri: mai întâi, că Dumnezeu însuși lucrează prin aceste instrumente; și în al doilea rând, că în orice eveniment particular care aduce rău vieții omului, trebuie să distingem între ceea ce face Dumnezeu și ceea ce fac instrumentele sale.

Printre instrumentele pe care le folosește Dumnezeu se află, desigur, diavolul. Dar Martin Luther include și Legea în această categorie. Legea devine, astfel, o putere ostilă atât lui Dumnezeu, cât și omului. Și totuși, Dumnezeu folosește Legea. Trebuie să știm atunci că în tot ce este rău ni se întâmplă, Dumnezeu însuși este cel care lucrează prin instrumente. Martin Luther nu doar subliniază că diavolul are puterea morții (cf. Ev.2:14), ci este la fel de preocupat să ne amintească faptul că Dumnezeu Însuși este cel care ne lasă să murim, după cum citim: „Tu întorci pe om în țărână” (Ps.90:3). În moarte, omul are de-a face cu Dumnezeu. În opinia lui Luther, sub nicio formă nu poate atribui nenorocirea și moartea unei puteri demonice. A face asta ar însemna să negi unitatea lui Dumnezeu și a credinței, așa cum au făcut maniheii. Nu este posibil să acceptăm ca venind din mâna lui Dumnezeu doar binele din viața noastră, nu și răul. Dumnezeu însuși este cel care se ocupă întotdeauna de noi, fie în mânia Sa, fie în harul Său.

Martin Luther spune faptul că omul se privează pe sine de întâlnirea cu Dumnezeu, în mânie și în har, atunci când crede că nenorocirea și moartea nu-i vin de la Dumnezeu, ci de la o altă putere. El ocolește experiența mâniei lui Dumnezeu și nu o ia în serios ca atare; în schimb, crede că poate trata moartea prin disprețuirea ei, așa cum au încercat, de exemplu, oamenii Antichității clasice. Dar, făcând astfel, nu recunoaște că nenorocirea și moartea sunt mijloace în mâna harului lui Dumnezeu. Dumnezeu folosește nenorocirea, suferința trupului și a sufletului și moartea pentru a-i smeri pe cei ce-i aparțin și pentru a-i conduce de la încrederea în cele pământești la încrederea în el, singurul. Nu ne confruntăm cu Dumnezeu în vremuri bune și cu altcineva în vremuri rele. Ci avem de-a face întotdeauna cu unul și același Dumnezeu. El rămâne credincios sieși cu o consecvență de neclintit. Nu este prietenos un timp și mânios alt timp, ci întotdeauna este Dumnezeul milostiv chiar și atunci când lovește. A crede că Dumnezeu este milostiv când ne lovește în vreme de nenorocire este o artă pe care numai Duhul Sfânt o dă, spunea Luther. Căci Dumnezeu se ascunde și ne oferă o imagine denaturată a sa atunci când se ocupă de noi prin intermediul instrumentelor sale.

În cele din urmă, omul are de-a face doar cu Dumnezeu. Și totuși, diavolul și Legea rămân instrumente care lucrează în viața noastră. Prin urmare, nu ar trebui doar să vedem lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea diavolului ca una și aceeași, ci trebuie, în același timp, să le și deosebim. După cum am auzit deja, Dumnezeu nu este cel care, prin sine însuși, face lucrurile care ne distrug viața. Dar cum mai este posibil să distingem între lucrarea diavolului, pe care o face diavolul, și activitatea lui Dumnezeu atunci când el îi permite diavolului să acționeze liber, așa cum a făcut în cazul lui Iov? Martin Luther răspunde clar la această întrebare. Dumnezeu și diavolul sunt amândoi implicați în ceea ce i se întâmplă omului, dar, deși efectuează una și aceeași faptă, intențiile lor sunt diametral opuse. Luther afirmă că, deși diavolul ne ispitește să deznădăjduim, tot așa face și Dumnezeu. Dumnezeu este mânios, iar diavolul face ca această mânie a lui Dumnezeu să pară atât de mare și înfricoșătoare pentru om - de exemplu, în ceasul morții - încât omul nu mai poate face nimic altceva decât să deznădăjduiască. Amândoi lansează un atac puternic asupra omului. Însă Dumnezeu o face ca să-l mântuiască pe om, ca să-l elibereze de sine însuși și de orice încredere în sine și să-l conducă în brațele milostive ale lui Dumnezeu. Diavolul o face pentru a-l rupe pe om complet și definitiv de Dumnezeu.

Acestea sunt, așadar, două lucruri complet diferite. Da, există chiar o diferență infinită și o contradicție absolută între Cristos și diavol atunci când îl înspăimântă pe om cu Legea. Unul o face pentru a-l mântui, celălalt pentru a-l omorî. Diavolul vrea ca oamenii să deznădăjduiască în ceea ce privește iertarea păcatelor. Cristos vrea ca ei să deznădăjduiască cu privire la sine și să se refugieze în mila lui Dumnezeu în Cristos. Astfel, ispita are întotdeauna două fețe și două scopuri: al lui Dumnezeu și al diavolului. Iar acestea sunt în opoziție. Sarcina credinței este de a învinge scopul satanic din ispită prin încrederea în mila de neîndoielnică a lui Dumnezeu, ascunsă sub suferința acelei ispite. Credința zădărnicește astfel scopul Satanei într-o anumită suferință prin încrederea în intenția lui Dumnezeu în aceeași suferință - și astfel o aduce la împlinire. Scopul lui Dumnezeu este astfel realizat. Martin Luther indică, așadar, că omul poate, în greutățile sorții sale exterioare și lăuntrice, să întâlnească posibilitatea unui scop demonic opus lui Dumnezeu. Omul poate cunoaște scopul lui Dumnezeu doar atunci când renunță la speranța de a-l cunoaște; căci Dumnezeu așteaptă ca omul să-L apuce prin credință, iar omul poate face aceasta doar atunci când se luptă împotriva sentimentului că Dumnezeu îi este potrivnic.

Martin Luther exprimă toate acestea și spunând că Dumnezeu îl folosește pe diavol pentru „lucrarea sa străină” (opus alienum), dar, făcând aceasta, urmărește întotdeauna „lucrarea sa proprie” (opus proprium) (cf. Is.28:21). Pentru Dumnezeu, această lucrare străină este doar un mijloc prin care împlinește altceva. Pentru diavol, însă, ea are drept scop și intenție distrugerea vieții. Astfel, Martin Luther poate să-l considere pe diavol atât instrument, cât și dușman al lui Dumnezeu. Dumnezeu îl folosește, dar în același timp luptă împotriva lui și ne răscumpără din mâna lui.