Cunoașterea generală și adecvată a lui Dumnezeu

Dumnezeu poate fi cunoscut într-o anumită măsură chiar și atunci când revelația biblică, Cuvântul și credința nu sunt cunoscute. Pentru Martin Luther, mărturia Sfintei Scripturi a stabilit acest lucru dincolo de orice îndoială. Iar observația sa asupra religiilor a confirmat acest lucru. În tezele sale, Luther a citat, de asemenea, opiniile religioase ale autorilor clasici, în special Cicero, în sprijinul acestui punct de vedere. 

Martin Luther reafirmă și dezvoltă afirmația lui Paul conform căreia Dumnezeu a fost întotdeauna cunoscut prin lucrările sale de creație (Rom.1:20). Venerarea diferiților dumnezei în religiile păgâne idolatre presupune că oamenii poartă în ei o noțiune conceptuală despre Dumnezeu și despre ființa divină. Fără aceasta, le-ar fi fost imposibil să își numească idolii dumnezei, să le confere atribute divine, să se închine la ei și să se roage lor. Oamenii au această idee despre Dumnezeu, după cum spune Paul, de la Dumnezeu însuși. Astfel, Dumnezeu le-a dat oamenilor cunoașterea de sine. Iar această cunoaștere nu poate fi eradicată din inima omului. Această lumină și înțelegere se află în inimile tuturor oamenilor și nu poate fi nici suprimată, nici stinsă.  Epicurienii și alți atei au încercat să o nege, dar nu pot face acest lucru decât făcându-și rău lor înșiși. Ateismul este întotdeauna combătut de vocea secretă a conștiinței. 

Toți oamenii au primit o cunoaștere generală a lui Dumnezeu. Nu numai a atributelor metafizice ale lui Dumnezeu, cum ar fi omnipotența și omnisciența sa, ci și a atributelor sale etice. Această cunoaștere include conștientizarea faptului că Dumnezeu este dătătorul a tot binele. Că este bun și milostiv și că este dispus să ajute un om care apelează la El în caz de nevoie. Rațiunea naturală trebuie să mărturisească că tot binele vine de la Dumnezeu. Lumina naturală a rațiunii este suficient de puternică pentru a-L considera pe Dumnezeu bun, milostiv și generos. Aceasta este o lumină puternică pe care o purtăm în conștiința noastră. Dar această cunoaștere a lui Dumnezeu are o dublă limită. În primul rând, deși rațiunea știe toate acestea despre Dumnezeu, ea nu poate produce certitudinea că Dumnezeu vrea cu adevărat să ne ajute. Experiențele vieții vorbesc în mod repetat împotriva acestei posibilități. Si din moment ce simplul gând nu se poate afirma împotriva acestei experiențe, situația reală a unui om este întotdeauna una de îndoială. Un om poate crede cu adevărat că Dumnezeu este gata să îi ajute pe alții - dar același om nu îndrăznește să creadă că Dumnezeu îl va ajuta pe el. 

În al doilea rând, deși rațiunea are ideea de Dumnezeu, îi lipsește experiența practică a acestuia. Rațiunea știe că Dumnezeu este; dar nu știe cine este Dumnezeu. Dimpotrivă, ea aplică întotdeauna ideea de Dumnezeu la ceva care nu este deloc Dumnezeu. Se joacă de-a orbul cu Dumnezeu. Se întinde să îl apuce, dar îl ratează. Nu îl apucă pe adevăratul Dumnezeu, ci pe idoli. Rațiunea umană nu știe cine este adevăratul Dumnezeu. Această cunoaștere este predată doar de către Duhul Sfânt prin predicarea Evangheliei. 

Cele afirmate mai sus se bazează pe comentariul lui Martin Luther la Cartea lui Iona, dar prelegerea lui Luther la Epistola Sfântului Apostol Paul către Romani și următoarele sale prelegeri exprimă același gând. Religia păgână are conceptul de Dumnezeu și, în această măsură, știe câte ceva despre Dumnezeu. Ea a început însă să greșească pentru că nu l-a lăsat pe Dumnezeul pe care îl cunoștea inițial să rămână așa cum l-a cunoscut și să i se închine ca atare. Dimpotrivă, l-a concretizat într-un mod arbitrar conform propriilor dorințe și astfel l-a echivalat cu un idol de genul celui de care oamenii păreau să aibă nevoie și pe care îl doreau. Fiecare dorea să îl găsească pe Dumnezeu în ceea ce îi plăcea lui însuși. Astfel, cunoașterea primordială a lui Dumnezeu a fost coruptă și, după cum spune Paul, adevărul lui Dumnezeu a fost schimbat într-o minciună (Rom.1:25). O astfel de idolatrizare a lui Dumnezeu are loc nu numai în idolatria grosolană, ci și în formele spirituale și subtile de idolatrie. De exemplu atunci când adevăratul Dumnezeu este transformat pentru a se potrivi modelului propriei neprihăniri moraliste prin muncă. Luther plasează astfel moralismul creștin în aceeași categorie cu închinarea păgână la idoli. Esența ambelor sisteme este idolatria. 

În altă parte, Martin Luther distinge în mod expres între cunoașterea generală și cea proprie a lui Dumnezeu. Prima știe că Dumnezeu există. Că Dumnezeu a creat lumea, că este drept și că judecă. Însă îi lipsește certitudinea cu privire la ceea ce gândește Dumnezeu despre noi și despre intenția sa de a ne mântui pe noi, păcătoșii. Iar aceasta este ceea ce constituie cunoașterea adevărată și proprie a lui Dumnezeu. Luther descrie, de asemenea, această diferență dintre cunoașterea care este dată tuturor oamenilor și cunoașterea care este dezvăluită prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu ca fiind diferența dintre cunoașterea superficială și cea interioară a lui Dumnezeu. Cunoașterea superficială a lui Dumnezeu nu se lovește niciodată de adevăratul Dumnezeu, ci întotdeauna de diavol sau de propriile noastre gânduri care sunt controlate de diavol. Așadar, există o mare diferență între a ști că există un Dumnezeu și a ști cine este el și cum este el. Natura o cunoaște pe prima și este scrisă în toate inimile. A doua este învățată doar de către Duhul Sfânt prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Cunoașterea superficială a lui Dumnezeu este dobândită atunci când rațiunea învață existența unui Dumnezeu care conduce lumea cu dreptate retributivă. Această cunoaștere se dezvoltă pe baza a ceea ce observă rațiunea umană despre realitatea lumii, existența sa continuă și modul aparent înțelept în care lumea este guvernată. Martin Luther, desigur, recunoaște că o astfel de silogistică cosmologică și teleologică este una bolnăvicioasă și slabă. Cu toate acestea, prin deducții de acest fel, tot nu se știe ce intenționează Dumnezeu cu oamenii. 

Rațiunea nu poate avea această cunoaștere interioară deoarece ea este dincolo de limitele rațiunii. Această cunoaștere ne este dată doar prin întruparea Fiului, atunci când Dumnezeu își revarsă mila asupra creației sale și astfel își deschide inima față de noi, păcătoșii. Doar Scriptura ne transmite această cunoaștere. Aceasta este ceea ce vrea să spună Martin Luther când afirmă faptul că cunoașterea superficială a lui Dumnezeu poate duce la monoteism, dar nu și la cunoașterea Trinității. Aceasta deoarece Trinitatea este interiorul lui Dumnezeu. 

La prima vedere, s-ar putea crede că Luther folosește termenul cunoaștere interioară  - cu sensul de ceea ce are loc în interiorul divinității - în sensuri diferite. La un moment dat îl folosește cu referire la atitudinea inimii lui Dumnezeu față de omul păcătos iar la alt moment cu referire la natura trinitară a lui Dumnezeu. Pentru Luther însă, fiecare sens este conținut în celălalt. Cunoașterea Trinității include cunoașterea întrupării celei de-a doua Persoane. Iar exact această cunoaștere a întrupării este cea care ne învață ce simte Dumnezeu pentru noi în inima Sa. 

Aceasta înseamnă faptul că cunoașterea generală sau naturală a lui Dumnezeu rămâne atât de mult în limitele Legii, încât Evanghelia este ascunsă și necunoscută pentru ea. Chiar și o pietate legalistă poate vorbi despre bunătatea lui Dumnezeu. Dar asta nu este același lucru cu a ști că Dumnezeu este milostiv și îi acceptă pe păcătoși. Păgânii pot ajunge doar până la punctul de a spune: Dumnezeu îi va auzi pe cei buni, dar nu și pe cei răi. Religiile păgâne nu pot merge mai departe de atât. Există două tipuri de cunoaștere despre Dumnezeu: una legalistă și una evanghelică. Prima vine din Lege, Cea de-a doua vine din Evanghelie. Rațiunea - și acest lucru este valabil și pentru filosofie - poate ajunge la cunoașterea legalistă. Dar este limitată la aceasta. Rațiunea nu poate ajunge de la sine la cunoașterea evanghelică a lui Dumnezeu. 

Luther preda faptul că cunoașterea legalistă cunoaște mâna stângă a lui Dumnezeu, sau mâna dreptății lui Dumnezeu. În schimb, cunoașterea evanghelică cunoaște mâna dreaptă a lui Dumnezeu, sau mâna harului lui Dumnezeu. Pentru a-L cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să ne ținem de mâna Lui dreaptă. Numai atunci știm ce crede Dumnezeu despre noi și care sunt intențiile Sale față de noi. Dumnezeul pe care învățăm să-l cunoaștem prin Lege ne arată spatele (Ex.33:18-20), spunea Martin Luther. Doar Dumnezeul pe care învățăm să-l cunoaștem prin Evanghelie, prin Cristos, este Dumnezeu care se întoarce cu fața la noi.