Martin Luther, cele două împărății și implicarea creștinului în politică

În gândirea lui Martin Luther, învățătura privind etica politică și angajamentul civic al creștinului nu se fundamentează pe ideea unei separații absolute între Biserică și stat – așa cum o regăsim exprimată de Reforma Radicală – ci pe o articulare teologică a modului în care Dumnezeu guvernează această lume atât prin Cuvântul Evangheliei, cât și prin Lege. Teologia lui Luther vorbește despre creștin ca făcând parte din două împărății: cea a lui Dumnezeu – reprezentată de Biserică – și cea a acestei lumi – reprezentată de stat. De asemenea, în gândirea sa găsim idei importante despre raportul sănătos dintre autoritate și conștiință, precum și despre tensiunea dintre loialitatea creștinului față de stat și fidelitatea față de Cristos.

Teologia lui Martin Luther are și o dimensiune social-politică. Reformatorul fundamentează această dimensiune pe o articulare distinctivă – în contrast cu Reforma Radicală – a raportului dintre proclamarea credinței și atitudinea civică a creștinului. Astfel, el oferă un cadru teologic care afirmă necesitatea unei ordini temporare stabile, în cadrul căreia Biserica să își poată îndeplini mandatul divin de a predica Evanghelia. Deși vorbește despre o reconciliere între cele două dimensiuni, Luther menține o distincție clară între ele și nu le confundă niciodată. Biserica nu se identifică cu statul și nu interferează cu misiunea acestuia, la fel cum statul nu se identifică cu Biserica și nu se amestecă în misiunea ei.

În lucrarea Despre autoritatea lumească, până unde trebuie ea ascultată (Von weltlicher Obrigkeit, wie weit man ihr Gehorsam schuldig sei, 1523), Luther afirmă că Dumnezeu guvernează această lume în două moduri distincte. Primul este guvernarea prin Evanghelie, exercitată de Biserică prin proclamarea Cuvântului și administrarea Sfintelor Sacramente. Aceasta este o guvernare a harului, a iertării și a libertății creștine. Al doilea mod este guvernarea prin Lege, încredințată societății civile – adică statului – și exercitată prin ordine, justiție și autoritate (sabia).

Gândirea lui Luther nu implică o dihotomie dualistă, adică o separare absolută și opozitivă între două realități, ci presupune o funcționalitate diferită a aceleiași voințe divine. Distincția dintre Lege și Evanghelie exprimă faptul că Legea civilă limitează păcatul, în timp ce doar Evanghelia poate transforma omul din interior.

Este evident că Luther respinge atât clericalismul impus de Biserica medievală, cât și radicalismul mișcării anabaptiste în ceea ce privește implicarea creștinului și, mai ales, a slujitorilor Bisericii în viața politică. În schimb, el propune o viziune nouă, care susține implicarea civică a creștinului și a slujitorilor altarului în spiritul iubirii față de aproapele și al slujirii acestuia. Funcțiile publice – inclusiv cele coercitive, precum cea de judecător, călău sau soldat – sunt văzute de Luther drept vocații legitime prin care Dumnezeu asigură binele comunității. Reformatorul afirmă că un conducător pios este o lucrare a lui Dumnezeu, o imagine vie a dreptății și o oglindă a lui Dumnezeu (WA 15, 277). Totuși, el nu absolutizează ordinea lumească, ci amintește mereu că autoritatea civilă este slujitoare a omului și nu contribuie la mântuire.

În timp ce subliniază nevoia unei ordini civile și obligația creștinului de a se supune acesteia, Luther trasează și limitele ascultării. În fața legilor civile care contravin Cuvântului lui Dumnezeu, creștinul este chemat să dea ascultare lui Dumnezeu. Ne reamintim de cuvintele rostite la Dieta de la Worms (1521): „Conștiința mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu.” Luther promovează o etică a conștiinței care evită atât conformismul politic, cât și revolta anarhică. Astfel, el condamnă răscoala țărănească din 1525 și susține că orice schimbare politică sau socială trebuie să se facă prin mijloace legitime, nu prin violență.

O contribuție importantă a teologiei lui Luther este demitologizarea politicului. El susține că statul nu este o formă a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Numai Biserica este forma vizibilă a acestei Împărății, iar misiunea ei nu este să impună Legea, ci să predice Evanghelia. Astfel, Luther se distanțează de viziunile medievale și afirmă că Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Misiunea Bisericii nu este exercitarea puterii lumești, ci proclamarea Cuvântului. Această viziune exclude orice formă de mesianism politic și orice instrumentalizare ideologică a Evangheliei.

În Despre libertatea creștinului (1520), Luther exprimă paradoxul existenței creștine. Creștinul este cel mai liber dintre toți și, totodată, cel mai supus slujitor al tuturor. Deși liber în conștiință, creștinul este chemat să participe la viața publică din iubire față de aproapele. Implicarea în chestiuni politice nu este doar permisă, ci necesară, în măsura în care slujește binele comun. Aceasta nu trebuie urmărită din interese personale, ci exclusiv din dragoste pentru aproape.

Este legitim ca un creștin – inclusiv un slujitor al Bisericii – să se implice în viața politică? Conform teologiei vocației formulate de Luther, Dumnezeu lucrează prin oameni, ca instrumente ale providenței. Creștinii, inclusiv pastorii, sunt chemați să contribuie prin vocația lor la binele societății. Însă această implicare trebuie să fie motivată de iubirea față de aproapele, nu de interese egoiste.

Creștinul și slujitorii Bisericii nu sunt chemați la retragere din lume, ci la angajare responsabilă, din iubire pentru aproape. În toate acțiunile lor, ei sunt chemați să fie unelte prin care Dumnezeu lucrează în lume. Pentru Martin Luther, implicarea politică a creștinului nu este o contradicție, ci este o expresie concretă a iubirii față de aproape. Deși distinge clar între Împărăția lui Dumnezeu și autoritatea lumească, el recunoaște că Dumnezeu lucrează prin structurile acestei lumi pentru binele oamenilor. Astfel, creștinul trebuie să se implice în politică nu pentru sine, ci pentru aproapele, în spiritul dreptății, păcii și slujirii. Luther nu propune retragerea din cetate, ci o prezență critică, responsabilă și slujitoare, orientată spre binele comun și fidelă Cuvântului lui Dumnezeu.