Despre conceptele de Protestant și Biserică Protestantă

Creștinismul post-modern uzează destul de mult de un termen a cărui istorie și însemnătate pare să nu le stăpânească foarte bine. Este vorba despre termenul: Protestant în relații de tipul: creștin protestant respectiv: Biserică Protestantă. I-am auzit pe mulți creștini identificându-i pe alții sau identificându-se pe sine drept protestanți sau neo-protestanți. De asemenea, peisajul eclesiastic românesc conține Bisericii Creștine care poartă denumirea de: Protestantă.

În aceste condiții, este legitim să ne întrebăm care este înțelegerea acestui termen. De unde provine acest termen? Ce a însemnat el la origine? Cum a evoluat acest termen la înțelegerea din prezent?

Pentru a putea răspunde la toate aceste întrebări, trebuie să ne întoarcem în urmă cu aproximativ cinci secole și să explorăm un pic istoria Reformei Lutherane. Ne amintim faptul că la 31 Octombrie 1517, Martin Luther bătea în cuie pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg celebrele sale teze, protestând împotriva modului abuziv prin care indulgentele erau promovate în Sfântul Imperiu Roman, și, în același timp, invita mediul academic la o discuție pe această temă. Ceea ce s-a vrut o discuție teologică s-a transformat rapid într-un strigăt și într-o acțiune de reformare a Bisericii Medievale, o Biserică ținută captivă superstițiilor și abuzurilor non-biblice. Astfel, spunem faptul că protestul teologic al lui Martin Luther a dat naștere Reformei Lutherane, o reforma a Bisericii pe care mulți o numesc Reforma Protestantă. 

De unde această idee de: protestant? 

În urma acțiunii de la Wittenberg din toamna anului 1517, ideile reformatoare s-au răspândit destul de mult și de rapid în spațiul german gratie tiparului dar și a efortului depus de studenții Universității din Wittenberg. Astfel, la Reforma Lutherană au aderat nu doar populația de rând ci și o parte dintre prinții care aveau autoritate administrativ-politică asupra teritoriilor în care era împărțit Imperiul la vremea respectivă. Putem spune faptul că în Secolul al XVI-lea, Sfântul Imperiu Roman era un fel de stat federal în care fiecare teritoriu aparținea unui prinț care exercita autoritate asupra lui iar la nivel central era condus de Împărat, acesta fiind ales de către un colegiu elector format din anumiți prinți. Pe scurt și pe înțelesului tuturor, autoritatea în Sfântul Imperiul Roman aparținea Împăratului dar acesta din urmă nu o exercita într-un mod despotic ci în continuă relație cu prinții care dețineau autoritate locală. Astfel, deseori vom întâlni termenul de: dietă.

Dieta putea să fie una locală, în care prinții și reprezentanții stărilor dezbăteau și aprobau diverse decizii care priveau comunitatea locală, dar găsim și termenul de Dietă Imperială, unde se adunau toți prinții și reprezentanții stărilor la nivel de Imperiu pentru dezbateri și decizii care priveau politica, administrația dar și chestiuni sociale la nivelul întregului Imperiu. 

Nu de puține ori, la momentul acela, viața religioasă era încadrată în sfera chestiunilor sociale, de aceea, atunci când era cazul, Dietele locale sau imperiale dezbăteau și chestiuni religioase. Așa este cazul Dietei Imperiale de la Worms unde, în 1521, Martin Luther a fost declarat eretic și condamnat ca atare, decizie care a devenit valabilă în tot Imperiul Roman.

Spuneam faptul că ideile reformatoare ale lui Martin Luther au fost preluate de o parte dintre prinții care aveau autoritate locală în Imperiul Roman. Aceștia nu doar ca au încurajat teritoriile lor să devină Lutherane dar s-au și opus punerii în aplicare a Edictului de la Worms, edict prin care Luther era condamnat și care cerea arestarea de îndată a reformatorului. Bineînțeles că nesupunere lor în decizia de a pune în aplicare Edictul de la Worms a fost tratată de Împăratul Carol al V-lea ca o rebeliune. Situația tensionată din Imperiu necesita o nouă Dietă în cadrul căreia să se ajungă la o soluție de detensionare. 

Astfel, în anul 1526 a fost convocată Dieta Imperială de la Speyer unde, în absența Împăratului Carol al V-lea, s-a dezbătut inclusiv problema Lutheranismului. În ciuda faptului că Împăratul și-a dorit eradicarea Reformei Lutherane și punerea în aplicare a Edictului de la Worms, într-un context marcat de o posibilă invazie otomană, prinții lutherani au reușit să schimbe direcția Dietei în favoarea lor, printre multe alte lucruri, hotărându-se ca fiecare teritoriu al Imperiului să se comporte față de învățătura lui Luther așa cum nădăjduiesc și se încred să răspundă în fața lui Dumnezeu şi a majestății imperiale. Cu ocazia aceasta, mai multe state au decis oficial să adere la Reforma Lutherană. Primul stat care a devenit Lutheran a fost Prusia de Est, urmat de Kursachsen şi Hessen.

Pentru a nu vă pune răbdarea la încercare, nu o să întru în prea multe amănunte. Cei interesați de subiect pot cerceta singuri detaliile. Cert este că, Lutheranii au plecat parțial fericiți de la Speyer și au acționat în vederea răspândirii Reformei Lutherane pe teritoriul Imperiului Roman. Astfel, în doar doi ani, aproape tot nord-estul Imperiului avea să treacă la Lutheranism. Expansiunea Reformei Lutherane l-a îngrijorat însă pe Carol al V-lea care, în dorința sa de a-l anihila pe Martin Luther și Reforma sa, a convocat o nouă Dietă, tot la Speyer, de data aceasta în anul 1529. 

Nici Dieta din 1529 nu s-a bucurat de prezenta Împăratului Carol al V-lea și nici Martin Luther nu a fost prezent. Delegației prinților Lutherani li s-a alăturat însă Philipp Melanchthon. În cadrul acestei Diete, decizia luată a fost accesa de a limita Lutheranismul doar la nord-estul Germaniei și interzicea existența oricărei secte care nega prezența reală a trupului și sângelui lui Cristos în Sacramentul Euharistiei. Majoritatea participanților la Dietă au votat revocarea deciziilor aprobate în Dieta din 1526 și punerea în aplicare a Edictului de la Worms. 

Prinții Lutherani au intuit faptul că deciziile Dietei erau menite să pregătească distrugerea Reformei Lutherane și au decis să alcătuiască un protest scris adresat Dietei prin care să își exprime opoziția față de anularea drepturilor obținute la Dieta de la Speyer din  anul 1526. În linii mari, protestul prinților Lutherani cerea ca puterea politică să nu se amestece în chestiunile religioase ci să păstreze dreptul fiecărui teritoriu la a se auto-determina spiritual. Cu această ocazie, prinții lutherani au decis o colaborare strânsă între ei în vederea apărării reciproce în eventualitatea unor atacuri militare venite dinspre teritoriile Catolice. Astfel, doi ani mai târziu lua naștere Liga de la Schmalkalden, o organizație militara a teritoriilor Lutherane în vederea apărării colective de atacurile venite din partea catolicilor majoritari.

Foarte mulți teologi vor spune ca termenul: protestant își are originea în acest protest al prinților Lutherani, asociindu-i acestui eveniment expresii precum: creștin protestant, Biserică Protestantă respectiv Reforma Protestantă. 

Trebuie să remarcăm un aspect interesant. Cele două Diete de la Speyer sunt corect asociate cu Reforma Lutherană însă nu putem să vorbim despre o perspectivă teologică ci, mai degrabă, despre o perspectivă social-politică. Problema principală la ambele Diete nu a fost una de natură teologică.  Nu a fost un protest pe marginea unor chestiuni de doctrină. Ci avem de-a face cu un protest care viza dreptul de a adera la o credință religioasă și de a o practică fără niciun fel de constrângere. Așadar, protestul prinților Lutherani era îndreptat nu într-o direcție apologetică ci într-una politică. Problema era dată de implicarea politicului în viața religioasă, implicare care avea ca rezultat limitarea libertăților religioase din punct de vedere politic. De aceea, există o îndreptățire serioasă în a afirma faptul că, deși avem de-a face cu chestiuni religioase, protestul de la Speyer nu a vizat chestiuni teologice - așa cum a fost cazul la Heidelberg, Leipzig sau chiar Worms - ci a vizat chestiuni politice.

Prinții Lutherani nu au protestant împotriva unor abuzuri de natură teologică asupra credinței lor ci au protestant împotriva unei decizii abuzive ale lui Carol al V-lea de a le îngrădi drepturile religioase. Acesta este și motivul pentru care nu întâlnim termenul: protestant în literatura teologică a Secolului al XVI-lea. Acesta nu este uzat de către Luther, Melanchthon, Chemnitz, Gerhard și nici de alți teologi lutherani. Nici Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea nu îi numesc pe lutherani cu denumirea de: protestanti. Mai mult, privind la scrierile acestor mari teologi ai Reformei Lutherane, pare că nici măcar nu cunoșteau acest termen.

Trebuie să admitem faptul că Reforma din Secolul al XVI-lea a avut două componente. Prima este cea teologică, în cadrul căreia Biserica a fost reformată de toate superstițiile și abuzurile dogmatice cu care fusese contaminată în special în perioada Evului Mediu. Aceasta este principalul motor al Reformei din Secolul al XVI-lea. La acest capitol, admitem expresia: Reforma Lutherană pentru a distinge activitatea de reformare teologică a Bisericii pe care au desfășurat-o teologii care au aderat la învățăturile reformatoare care radiau de la Wittenberg, având ca punct de plecare teologia lui Martin Luther.

Prima jumătate a Secolului al XVI-lea este însă martoră și a altor mișcări de reformare eclesiastică. Undeva în jurul anului 1522, idei reformatoarea aparent asemănătoare cu cele ale lui Luther apar la Zürich, fiind susținute de către Huldrych Zwingli. Mai apoi, în 1536, își începe activitatea teologul francez Jean Calvin care avea să devină reformatorul Genevei. Tot în al treilea deceniu al Secolului al XVI-lea avea să apară și Mișcarea Anabaptistă. Fiecare dintre aceste mișcări reformatoare aveau doctrine care le uneau dar, foarte important, existau și doctrine care le separau. De aceea, nu putem să vorbim despre o Reformă unită a Bisericii ci vorbim despre cel puțin trei astfel de tradiții, motiv pentru care nu prea putem să uzat termenul de: Reforma Protestantă pentru că riscăm să lăsăm falsa impresie a unității dogmatice și liturgice. Pentru că reformatorii elvețieni nu au avut predicat o teologie asemănătoare cu teologia reformatorilor de la Wittenberg, orice tentativă de a afirma că Reforma de la Wittenberg și Reforma din Elveția - mai precis reforma de la Zürich respectiv reforma de la Geneva - se suprapuneau din punct de vedere dogmatic ar dovedi superficialitate și naivitate. 

O a doua componentă pe care a avut-o Reforma din Secolul al XVI-lea a fost cea politică. Trebuie să admitem faptul că politicul a căutat mereu să aibă un cuvânt de zis sau ceva de câștigat de pe urma Reformei. Nu este nimic anormal. Mereu se întâmplă așa, politicul văzând mereu ceva de câștigat. Reforma nu putea să facă excepție. În a doua jumătate a anului 1529, Philip I de Hesse și-a manifestat dorința de a aduce mișcările reformatoare din spațiul german la o credință comună. Scopul lui Hesse nu era unul teologic ci unul politic. El crede că dacă adepții teologiei de la Wittenberg și cei care urmau teologia de la Zürich se vor înțelege teologic, aceștia vor putea să devină mult mai puternici în fața inamicului comun, Carol al V-lea și prinții catolici.

Nu a fost însă să fie satisfăcut deoarece socoteala politică nu se suprapune cu cea teologică. Reformatorii de la Wittenberg nu predicau o credință asemănătoare cu cea predicată de către reformatorii de la Zürich, motiv pentru care nu putem să vorbim nici despre o Reformă Protestantă și nici despre o Biserică Protestantă în Secolul al XVI-lea in sensul în care, prin expresia: protestant s-ar încerca exprimarea unui caracter unitar al Reformei de la Wittenberg și al Reformei Elvețiene. Acest caracter unitar nu a existat iar distincția dintre cele două teologii a fost evidențiată de către teologii ambelor tabere. Se pot studia amănunte despre Colocviul de la Margburg din 1529. Mai mult, din cunoștințele mele, niciun teolog din Secolele XVI-XVII, fie de la Wittenberg, fie de la Geneva, Zürich sau Strasbourg, nu se definește drept: teolog protestant și nu cred că era creștin care să se definească folosind acest cuvânt.

Timpul a trecut și tradițiile acestea teologice despre care am vorbit anterior nu au găsit niciodată punți comune. Dar politicul are mereu rolul lui și planurile lui. Politicul nu înțelege teologia și nu tolerează dezbinarea. De aceea, politicul nu a fost niciodată încântat de faptul că nu există armonie între credințele creștine și a făcut mereu eforturi să îi aducă pe creștini sub o singură Biserică puternică și autoritară cu care, făcând alianță, politicul să poată domina.

Începând cu Secolul al XVI-lea, o dată cu apariția Mișcării Pietiste, doctrinele Bisericii Lutherane dar și doctrinele Reformate au fost diluate atât de mult prin punerea accentului pe experiența personală a creștinului în relația cu Dumnezeu, încât aproape toate obstacolele teologice care stăteau împotriva unei Biserici unite au dispărut. În Pietism, doctrinele sunt trecute pe un plan complet neimportant iar accentul se îndreaptă aproape complet pe ceea ce ține de sentimente și de trăire creștină. La acest capitol, al trăirilor religioase, creștinii pot împărtăși aceleași direcții, fără niciun fel de obstacole între ei. Cum Pietismul, cel puțin la început, s-a manifestat în sânul Bisericilor Lutherane și mai apoi în cele Reformate, am putea să discutăm undeva în Secolul al XVII-lea despre un posibil concept de: protestant și de: Biserică Protestantă.

În aceeași notă putem să privim și influența raționalismului care a condus la nașterea teologiei liberale. Teologia liberală îi unește mai mult decât oricare pe creștinii cu origini în Reformele din Secolul al XVI-lea. Diferențele dintre denominațiile istorice nu au mai fost considerate ca fiind motive de dezbinare, teologia liberală privind revelația lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură – adică sursa doctrinelor creștine - ca fiind una nesigură. Prin urmare, nu există nici un argument pentru a fi dogmatic și, cu atât mai puțin, pentru a fi dezbinat. Din păcate, liberalismul modern și post-modern a măturat prin toate cultele creștine, afectând-i pe lutherani, reformați, prezbiterieni, anglicani, episcopalieni, romano-catolici, baptiști și pe multe dintre celelalte Biserici.

Politicul vine din nou în prim-plan în primele decenii ale Secolului al XIX-lea, atunci când Împăratul Frederick William III a considerat faptul că Prusia are nevoie de o societate în care să nu existe dezbinare, iar acest deziderat includea și Biserica. Crescut și educat în filozofia liberală a finalului de Secol XVIII, Frederick dorea o Biserică unită între Lutherani și Reformați care să confere siguranță și putere statului prusac. Astfel, s-a format Biserica Evanghelică din Germania iar Schleiermacher afirmă faptul că termenul: evanghelic din acestă construcție a fost uzat ca sinonim pentru expresia: protestant. Astfel, începând cu anul 1871, în Germania exista o singură Biserică Evanghelică, sau Biserică Protestantă, înglobându-i pe lutherani și pe reformați. Începând din acest moment, termenul: protestant devine din ce în ce mai uzat pentru a defini acestă nouă construcție eclesiastică dar și pentru a defini teologia dar și membrii acestei noi Bisericii.

Trebuie adăugat faptul că la momentul acestei uniuni eclesiastice, în Germania existau aproximativ opt mii de Parohii Lutherane și puțin peste două sute de Parohii Reformate. Cu alte cuvinte, lutheranii dețineau o majoritate foarte largă. În ciuda acestui lucru, teologia Reformată a ajuns să fie dominantă în această nouă Biserică Protestantă, identitatea lutherană teologică și liturgică pierzându-se din ce în ce mai mult, până acolo încât aceste Biserici Protestante au devenit aproape străine de valorile teologice și liturgice ale Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea și au urmat un drum marcat de teologia Reformată. De asemenea, în această Biserică Protestantă se manifesta o indiferență cu privire la care Catehism este uzat ca mărturisire de credință: Micul Catehism al lui Martin Luther sau Catehismul de la Heidelberg (reformat) deși este știa că cele două documente de credință nu sunt în armonie teologică.  Această Biserica Protestantă din Germania a numărat ca membri mulți teologi renumiți, inclusiv Friedrich Schleiermacher, Julius Wellhausen, Adolf von Harnack, Karl Barth, Dietrich Bonhoeffer și Martin Niemöller.

Câteva decenii mai târziu, situație acesta s-a extins în rândul Bisericilor Lutherane și Reformate din întreaga Europa. Acum cincizeci de ani, în anul 1973, teologii din majoritatea Bisericilor Luterane și Reformate europene s-au întâlnit la Leuenberg (Elveția) unde au finalizat și semnat: Acordul de la Leuenberg sau Concordia de la Leuenberg. Este vorba despre un document ecumenic care declară unitatea în Isus Cristos a tuturor Bisericilor semnatare. În baza acestui acord, Bisericile semnatare convin asupra unei înțelegeri comune a Evangheliei, inclusiv un acord asupra doctrinelor majore, precum: cristologie, sacramente și justificare. Astfel, Bisericile semnatare ale Acordului de la Leuenberg declară părtășia bisericească completă, aceasta fiind înțeleasă ca fiind o deplină părtășie de amvon și sacramente, precum și o comuniune deplină în mărturie și slujire.

Începând cu anii 2000, Acordului de la Leuenberg i s-au alăturat și Biserici din afara tradițiilor lutherane și reformate. Astfel, documentul a fost semnat de către Bisericile Valdenze și Bisericile Metodiste din Europa și s-a început dialogul ecumenic cu Biserica Anglicană și cu mai multe Biserici Baptiste. În aceste condiții, în anul 2003, Acordul de la Leuenberg a fost redenumit în: Comunitatea Bisericilor Protestante din Europa iar mai apoi, in 2020 în: Comuniunea Bisericilor Protestante din Europa.

Pe lângă o serie de afirmații teologice prin care doctrinele Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea sunt radical mutilate în favoarea unei unități ecumenice cu Bisericile Reformate, Valdenze și Metodiste - Biserici care nu acceptă învățătura Lutherană despre prezenta reală în sens substanțial al trupului și sângelui lui Cristos în Sacramentul Euharistiei - Comuniunea Bisericilor Protestante din Europa cere Bisericilor semnatare, respectiv Bisericilor care doresc sa se alăture organizației, să recunoască ordinarea reciprocă, inclusiv să recunoască ordinarea femeilor din cadrul Bisericilor partenere.

În prezent, nouăzeci de denominații Lutherane, Reformate, Valdenze și Metodiste, însumând aproximativ cincizeci de milioane de membrii, sunt parte a Acordului de la Leuenberg și parte a construcției eclesiastice: Comuniunea Bisericilor Protestante din Europa.

Vedem, așa dar, faptul că temenii: protestant și Biserică Protestantă au o uzanță destul de recentă ci nicidecum una provenită din timpul Reformei din Secolul al XVI-lea. Lutheranii nu s-au definit ca protestanți până spre mijlocul Secolului al XIX-lea. Acest lucru nu vrea să spună că nu exista acest termen ci doresc să spun faptul că el nu era atât de bine cunoscut și atât de uzat pe cât ne-am dori unii dintre noi să creadă. Nici măcar în prezent, marea majoritate a Lutheranilor Confesionali nu își doresc să se definească drept protestanți. Bisericile Lutherane Confesionale, în frunte cu Lutheran Church Missouri Synod, au refuzat semnarea Acordului de la Leuenberg cât și asocierea în cadrul Comuniunii Bisericilor Protestante, preferând să rămână ancorate în īnvatatura nealterată a Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, așa cum aceasta este exprimată în Mărturisirile Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea. De aceea, ele sunt străine complet de denumirea de: Protestant. Biserica Lutherană Confesională nu este o Biserică Protestantă iar membrii ei nu sunt creștini protestanți. Biserica Lutherană Confesională este o continuatoare a Reformei Lutherane ci nu a unei Reforme Protestante iar membrii ei sunt creștini lutherani.

Închei prin a spune faptul că, personal, agreez termenul de: Reformă Protestantă dacă este asociat cu anumite evenimente care au marcat ultimele două Secole ale Istoriei Bisericii. Dar nu cred că este deloc propriu să folosim denumirea de Reforma Protestantă atunci când ne referim la Reforma din Secolul al XVI-lea. O parte dintre motive le-am expus. Un prim motiv este lipsa unității teologice și eclesiastice între Reforma de la Wittenberg, Reforma Elvețiană și Mișcarea Anabaptistă. Ele nu au mers niciodată, niciunde împreună. Deci, orice termen uzat cu scopul de a lăsa impresia de unitate este un eșec. Despre unitate putem să vorbim doar după Secolul al XVIII-lea, dar și acolo, reținem faptul că nu vorbim despre o unitate teologică și liturgică ci despre o unite mai degrabă politică. Abia de la mijlocul Secolului al XIX-lea putem să vorbim propriu-zis de Biserici Protestante care s-au definitivat apoi în cadrul  Comuniunii Bisericilor Protestante. În niciun caz însă nu putem include aici Bisericile Lutherane Confesionale, Biserici care s-au format tocmai din refuzul unora dintre Lutherani de a lua parte la astfel de construcții politice.