Martin Luther și rugăciunea pentru cei morți

Studiind Apologia Confesiunii Augustana (Apologia Mărturisirii de la Augsburg), Articolul XXIV, Despre Liturghie, am descoperit o afirmație foarte interesantă în Secțiunea Nr.94. Aici puteți citi următoarele cuvinte: „știm că Părinții Bisericii Primare vorbesc despre rugăciune pentru morți, pe care noi nu o interzicem” (verificați prima fotografie postată la finalul articolului). Cum ar trebui să interpretăm în limba română afirmația: „which we do not ban” din limba engleză? Conform sensului literar, afirmația trebuie interpretată astfel: „noi, luteranii, nu interzicem rugăciunea pentru cei care sunt morți”. Este foarte, foarte important să găsim un răspuns corect la acestă dilemă pentru a înțelege ceea ce Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea învăța despre acest subiect și să înțelegem ceea ce Biserica Lutherană Confesională din prezent trebuie să creadă și să mărturisească.

Ca orice teolog serios am căutat să cercetez textul original al Apologiei Confesiunii Augustana. Este cunoscut faptul că Philip Melanchthon și-a scris Apologia în limba latină ci nu în limba engleză sau română. De asemenea, este cunoscut faptul că Philip Melanchthon a tradus apoi Apologia în limba germană. În versiunea latină găsim următoarele cuvinte scrise de către Philip Melanchthon: "quia nos non prohibemus" (verificați a doua fotografie postată). Traducem această afirmație din limba latină în limba română prin expresia: „pe care nu o interzicem”! Nu există altă variantă de traducere. În acest caz, se poate înțelege că luteranii din Secolul al XVI-lea nu interziceau rugăciunea pentru cei morți. Trebuie însă să facem distincția între rugăciunea pentru cei morți și invocarea sfinților - sau a celor morți - în rugăciune. În repetate rânduri Apologia Confesiunii Augustana interzice invocarea sfinților sau invocarea celor morți în rugăciune.

Cercetând mai în amănunt subiectul pe care, de altfel, l-am și lansat spre dezbatere în rândul teologilor luterani confesionali, îmi este dat să descopăr o predică pe care reformatorul Martin Luther a predicat-o în anul 1544 în Prima Duminică după Sfânta Treime. Vă citez din acestă predică: 

„Trebuie să ne rugăm pentru cei morți? Aici, în această lectură a Evangheliei [Luca 16:19-31] nu este indicată nicio stare de mijloc între sânul lui Avraam și iad; cei din sânul lui Avraam nu au nevoie de această rugăciune și pentru cei din iad ea nu este deloc de folos. Nu avem nicio poruncă de la Dumnezeu să ne rugăm pentru morți; prin urmare, nimeni nu poate păcătui dacă nu se roagă pentru ei. Nimeni nu poate păcătui în ceea ce Dumnezeu nu a poruncit sau interzis. Totuși, pe de altă parte, din moment ce Dumnezeu nu ne-a lăsat să știm care este starea sufletelor și suntem nesiguri cu privire la ceea ce se întâmplă cu ele, Dumnezeu nu ne împiedică și nici nu facem un păcat dacă ne rugăm pentru ele. Evanghelia [Marcu 5:42; Luca 7:15; 8:55; Ioan 11:44; Mat. 27:52] ne spun faptul că mulți morți au înviat și trebuie să mărturisim că aceștia nu și-au primit încă verdictul final. Astfel, nu putem fi siguri că vreo altă persoană care a murit și-ar fi primit verdictul final. […] Acum, din moment ce acest lucru este nesigur și nu știm dacă sufletul a fost sau nu condamnat, nu este un păcat să te rogi pentru el. Totuși, ar trebui să te rogi în așa fel încât să lași lucrurile tot nesigure și să spui: „Dragă. Doamne, dacă sufletul este încă în starea în care poate fi ajutat, atunci mă rog să ai milă de el”. După ce ai făcut asta o dată sau de două ori încetează să te mai rogi și încredințează sufletul acela lui Dumnezeu. Dumnezeu a promis că va asculta ceea ce ne rugăm.” (Martin Luther, “Gospel for the First Sunday after Trinity,” Luther’s Works, Vol.78, p.64).

În urma cercetării am ajuns la concluzia pe care a formulat-o un profesor de teologie Lutherană în prezent. Iată ceea ce spune acestă concluzie: ”rugându-ne lui Dumnezeu, [lutheranii] nu interzic rugăciunea prin care i se cere Domnul să aibă milă de sufletele celor plecați sau rugăciunea prin care i se cere Domnului ca bucuria sufletelor celor plecați să fie una deplină în prezența Lui. Ne [lutheranii] ne unim rugăciunile cu Sfânta și Fericita Fecioară Maria, cu Sfinții Apostolii, cu Sfinții Profeți și cu Sfinții Martirii din jurul tronului lui Dumnezeu și al Mielului. Aceasta este o rugăciune a bucuriei și o rugăciune pentru harul lui Dumnezeu ca parte a rugăciunilor pe care le ridică Biserica lui Cristos. Acest lucru este total diferit de rugăciunea de invocare a Sfinților”.

Concluzia este destul de clară și nu este necesar să o trasez eu. Acesta este ceea ce Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea credea, mărturisea și practica. Acesta este mărturisirea Apologiei Confesiunii Augustana indiferent de cât de încântați suntem sau nu unii dintre noi. Este foarte adevărat faptul că sub influența nefastă a pietismului dar și a teologiei reformate [cripto-calvinismul], multe Biserici Lutherane din prezent preferă o abordare neo-protestantă sau reformat[ a acestei probleme ci nu una în conformitate cu mărturisirea Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, Secolul Reformei Luterane.