Scurtă descrie teologică a Liturghiei Bisericii Lutherane 

Biserica Lutherană Confesională este o biserică liturgică. Liturghia presupune o formă de închinare ordonată, structurată în jurul unor componente esențiale precum: invocarea, mărturisirea și absoluțiunea păcatelor, Kyrie Eleison, cântarea imnului de slavă, proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, rostirea Crezului Apostolic și altele asemenea.

În acest articol voi încerca să vă prezint și să vă explic câteva dintre aceste elemente constitutive ale liturghiei lutherane confesionale. Precizez încă de la început că, deși ordinea elementelor liturgice poate varia de la o Biserică Lutherană la alta, componentele fundamentale rămân prezente pretutindeni în riturile Bisericilor Lutherane Confesionale.

CONTINUITATEA ISTORICĂ A LITURGHIEI

Elementele liturgice ale Bisericii Lutherane Confesionale au o valoare profundă pentru Biserica lui Cristos și reflectă tiparele liturgice istorice ale Bisericii, așa cum au fost ele cultivate de-a lungul secolelor. Atunci când Martin Luther, prin lucrarea lui Dumnezeu, a reformat Biserica, el nu a abandonat închinarea liturgică a Bisericii vechi, ci a curățit-o de erorile dogmatice și ritualurile contrare Evangheliei.

Reformele liturgice ale lui Martin Luther au fost marcate de prudență și de fidelitate față de tradiția Bisericii Apostolice și Post-Apostolice. Luther a păstrat structura liturgică tradițională medievală, dar a eliminat ceea ce era contrar Evangheliei, aducând proclamarea  Evangheliei lui Cristos în centrul celebrării liturgice. Spre deosebire de alți reformatori ai secolului al XVI-lea, Martin Luther nu a rupt legătura dintre Evanghelie și formele liturgice tradiționale, ci a reafirmat valoarea acestora în măsura în care slujeau predicării Evangheliei și administrării Sfintelor Sacramente.

În consecință, închinarea lutherană rămâne, în esența ei, în continuitate cu închinarea liturgică istorică a Bisericii. Totodată, ea poate reflecta tradiții locale – fie că este vorba despre Africa, Asia, Europa de Est sau Vest – întrucât închinarea creștină transcende cultura și nu este legată de o etnie sau context geografic anume.

ELEMENTELE FUNDAMENTALE ALE LITURGHIEI BISERICII LUTHERANE

INVOCAREA

Liturghia începe cu invocarea Sfintei Treimi: „În Numele Tatălui și al Fiului + și al Sfântului Duh.”

Această formulă liturgică ne leagă de Botezul nostru, căci am fost botezați în Numele Dumnezeului Triunic. Ori de câte ori auzim această invocare, suntem chemați să ne reamintim identitatea noastră: prin Sacramentul Botezului am fost făcuți copiii lui Dumnezeu și am fost îmbrăcați în dreptatea lui Cristos. Sfântul Apostolul Paul afirmă: „Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos” (Gal.3:27). Aceasta este haina neprihănirii, pe care o vom purta în ziua judecății, spre deosebire de omul din parabola ospățului care nu avea haina de nuntă (Mt.22:11-14). Invocarea este, astfel, o reafirmare a apartenenței noastre la Cristos.

MĂRTURISIREA ȘI ABSOLUȚIUNEA PĂCATELOR

Înainte de a intra în prezența lui Dumnezeu, aducem înaintea Lui realitatea păcatului nostru. Deși am fost convertiți, trăim încă în firea veche, pământească, și suntem confruntați zilnic cu judecata Legii lui Dumnezeu. Mărturisirea păcatelor nu este o faptă meritorie, ci este o recunoaștere sinceră a adevărului Scripturii, după cum spunem cu toții: „Doamne, Cuvântul Tău este adevărat; am păcătuit.”

Absoluțiunea rostită de către pastorul Bisericii aduce bucurie și mângâiere sufletului împovărat și acuzat de către Lege prin cuvintele: „te iert de toate păcatele tale!”. Aceste cuvinte nu sunt doar o declarație umană, ci sunt proclamarea autorității date de către Domnul Isus Cristos Bisericii sale (Ion.20:23). Aceste cuvinte sunt efective, adică lucrează exact ceea ce spun – iertarea păcatelor este dată credinciosului.

Absoluțiunea ne pregătește pentru întâlnirea cu Domnul Isus Cristos și este un ecou al invitației eshatologice: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția…” (Mt.25:34).

KYRIE ELEISON

Într-o lume plină de suferință, nedreptate și păcat, rugăciunea Kyrie Eleison exprimă strigătul Bisericii pentru mila lui Dumnezeu - pentru ea, pentru credincioșii ei și pentru întreaga omenire. Nu este însă un strigăt al disperării, ci este un strigăt al încrederii într-un Dumnezeu milostiv, care a arătat mila Sa supremă în Cristos.

Deși uneori răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre întârzie sau nu este conform așteptărilor noastre, știm că ne rugăm unui Dumnezeu care ascultă și care ne iubește. În cer, acest strigăt se va transforma în laudă, când vom contempla desăvârșirea milei divine.

GLORIA IN EXCELSIS

În noaptea nașterii Domnului nostru Isus Cristos, îngerii au cântat înaintea păstorilor din Betleem acest imn ceresc: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui” (Lc.2:14). Prin acest imn, Sfinții Îngeri au dat glas veștii celei bune: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup și a venit în lumea noastră pentru a ne mântui din robia păcatului, morții și a diavolului. Cerul a coborât pe pământ! De atunci, Biserica s-a unit neîncetat cu Sfinții Îngerii în cântarea de laudă pentru această minune a mântuirii.

Cuvintele de început ale imnului „Gloria in Excelsis” sunt urmate de o doxologie adresată Dumnezeului cel viu și adevărat, în Treime glorificat. Putem chiar să ne imaginăm cum aceste cuvinte vor fi cântate veșnic în cer: „Te lăudăm, te binecuvântăm, Ție ne închinăm, pe Tine Te slăvim, Îți mulțumim pentru marea Ta slavă.” Scopul acestor cuvinte este de a-l glorifica pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mielul lui Dumnezeu și Fiul Tatălui.

În centrul acestui imn se află dubla chemare: „Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra Ta păcatele lumii...”. Aceasta este esența Evangheliei și a credinței lutherane. În cer vom fi adunați în jurul tronului și al Mielului, mărturisind: „Doar singur tu ești sfânt, doar singur tu ești Domnul”. Pentru slava lui Dumnezeu, ne vom alătura tuturor ființelor cerești în cântarea: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!”(Ap.5:12).

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ȘI PREDICA

În cadrul închinării Bisericii, după citirea pericopelor, se afirmă solemn: „Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu”. Această afirmație nu este o simplă formulă liturgică, ci exprimă convingerea că Sfânta Scriptură este nu doar de la Dumnezeu, ci este revelația însăși a voii Sale sfinte și a milei Sale mântuitoare.

Sfânta Scriptură ne conduce către Cuvântul întrupat, Domnul Isus Cristos, care este revelația finală și deplină a Tatălui. Epistola către Evrei spune: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul...” (Ev.1:1-2). Numai prin Fiul putem cunoaște harul și favoarea Tatălui.

În predicare, exact acest Cuvânt este proclamat și explicat. Predica nu este doar o instruire morală sau doctrinară, căci Biserica nu este o catedră academică, ci este un act de slujire prin care Dumnezeu vorbește poporului său, mântuiește și sfințește. Prin predicare, Cuvântul pătrunde inimile cu sabia Legii, aducând pocăință, dar și cu dulceața Evangheliei, aducând mângâiere, viață și iertare. Predica ne descoperă atât cine suntem, cât și cine este Dumnezeu pentru noi în Cristos.

CREZUL DE LA NICEEA ȘI CREZUL APOSTOLIC

În timpul lucrării Sale pământești, Domnul Isus i-a întrebat pe ucenici: „Cine ziceți că sunt Eu?” (Mt.16:15). Această întrebare cere un răspuns personal de credință. Mărturisirea credinței este, în esență, înrudită cu mărturisirea păcatelor. În ambele cazuri recunoaștem adevărul spus de către Dumnezeu despre noi și despre Sine.

Crezul este răspunsul Bisericii la întrebarea Domnului, răspuns care spune: „Cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul...”. Această mărturisire exprimă adevărul profund și universal al credinței creștine, transmis din generație în generație. Ea nu este proprietatea unei elite, ci a întregii Biserici a lui Cristos. De-a lungul veacurilor, creștinii au mărturisit cu curaj aceste adevăruri chiar cu prețul vieții.

Sfântul Atanasie a fost exilat de mai multe ori pentru apărarea adevărului despre dumnezeirea Fiului. Martin Luther a înfruntat atât autoritatea papală, cât și puterea împăratului pentru a susține adevărul Crezului și Evanghelia harului. Chiar și astăzi, în multe locuri din lume, creștinii își riscă viața pentru a rămâne credincioși mărturisirii Bisericii.

PREFAȚA ȘI SANCTUS

Prefața este acea parte a Liturghiei care introduce Celebrarea Euharistică. În ea, Biserica își înalță inimile către Domnul și Îi aduce mulțumire pentru întreaga lucrare a mântuirii. Formula dialogală „Înălțați-vă inimile la Domnul!” – „La Domnul noi le avem” urmată de „Să-I laudăm pe Domnul Dumnezeu nostru” - „Este drept să îi dăm slavă!” exprimă dispoziția de laudă, recunoștință și adorare a comunității credincioșilor. Prefața are un caracter doxologic și proclamă lucrările minunate ale lui Dumnezeu. În tradiția lutherană confesională, Prefața nu este o simplă introducere formală, ci un act de închinare profund, în care Biserica se unește cu corurile cerești în laudă și mulțumire, recunoscând prezența reală a Domnului Cristos în mijlocul celor adunați în Numele Lui.

În cadrul Liturghiei Lutherane, Prefața și Sanctus constituie o veritabilă poartă către cer. Cântarea „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, cerul și pământul sunt pline de slava Lui” (Is.6:3) este cântecul veșnic al îngerilor care înconjoară tronul lui Dumnezeu.

Această parte a liturghiei exprimă misterul prezenței divine în mijlocul adunării sfinte. A doua parte a Sanctus-ului preia aclamația de la intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Matei 21:9). Cristos cel smerit vine acum în chip sacramental printre noi, la masa sa, în Sfânta sa Biserică. De aceea, Martin Luther a propus ca Sanctus să fie rostit chiar înainte de cuvintele de instituire ale Euharistiei, subliniind astfel prezența reală a lui Cristos.

CUVINTELE DE INSTITUIRE ALE SACRAMENTULUI EUHARISTIEI

Pentru mulți creștini de astăzi, cuvintele Domnului spuse la Cina cea de Taină sunt percepute doar ca o relatare istorică. Însă, pentru Biserica Lutherană confesională, ele sunt Cuvântul viu și eficient al lui Dumnezeu, prin care Cristos însuși se dă pe Sine. Noi nu considerăm Sacramentul Euharistiei ca fiind o simplă comemorare, ci un sacrament real și viu, în care Cristos ne oferă cu adevărat Trupul și Sângele Său, „pentru iertarea păcatelor”. Prin această sfântă Masă, cerul pătrunde în chip mântuitor în realitatea noastră căzută. Cristos ne vizitează ca Mântuitor, apărător și dătător de viață.

În cer, nu va mai fi nevoie de Sacramentul Euharistiei, pentru că acolo Îl vom avea pe Domnul Isus Cristos în plinătatea Sa. Dar până atunci, în lumea aceasta marcată de păcat și de moarte, Cristos vine la noi cu harul Său și ni se dăruiește în mod fizic și real pentru noi și pentru iertarea păcatelor noastre. Astfel, Sacramentul Euharistiei este „medicamentul nemuririi”, iar fiecare împărtășanie trezește în noi dorința fierbinte de a fi pentru totdeauna cu Domnul.

AGNUS DEI

În Apocalipsa Sfântului Ioan, ucenicul Domnului vede un sul în mâna dreaptă a Domnului care șade pe scaunul de domnie. Un înger puternic lansează atunci o întrebare tulburătoare: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (Ap.5:2). Și iată că, între scaunul de domnie și cei douăzeci și patru de bătrâni, apare Mielul lui Dumnezeu. Cea mai impresionantă trăsătură a acestui Miel este faptul că părea junghiat.

Atunci când luteranii confesionali cântă Agnus Dei - „Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra Ta păcatele lumii, ai milă de noi” - ei predică și se roagă în același timp. Acesta este, de altfel, mesajul central al Sfântului Ioan Botezătorul adresat ucenicilor Domnului nostru Isus Cristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In.1:29). În pregătirea pentru celebrarea mesei Mielului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, noi Îl mărturisim ca pe cel care și-a dat viața pentru noi. Prin Agnus Dei, ne rugăm celui ce este acum prezent în Trupul și Sângele Său alături de noi, invocând mila sa – mila celui care s-a jertfit pentru noi.

Într-o altă viziune, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan descrie o mulțime îmbrăcată în haine albe. Cine sunt ei? Răspunsul este: „Aceștia vin din necazul cel mare; și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului” (Ap.7:14). Este vorba despre sângele răscumpărării noastre, sacrificiul de ispășire care a fost prefigurat în noaptea eliberării din Egipt, când sângele mieilor a fost stropit pe stâlpii ușilor. La fiecare celebrare a Sacramentului Euharistiei, Trupul și Sângele Mielului sunt prezente pentru iertarea păcatelor noastre. Aceasta este, cu adevărat, mila lui Dumnezeu revărsată asupra fiecăruia dintre noi.

ÎMPĂRȚIREA ELEMENTELOR EUHARISTICE

Imaginați-vă pentru o clipă mulțimea cerească stând în picioare înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu în Ziua Judecății, toți uniți în Cristos. Mirele și mireasa au devenit una. Așa cum noi, luteranii confesionali, suntem una în Cristos prin mărturisirea comună a adevărului, tot astfel Cristos ne întărește unitatea prin această Masă Sfântă. În împărtășirea Trupului și Sângelui Său, Domnul Isus Cristos ne învață să ne iubim unii pe alții cu o dragoste sinceră și profundă.

NUNC DIMITTIS

O altă contribuție specifică Liturghiei Luterane este cântarea „Nunc dimittis” după celebrarea Sacramentului Euharistiei: „Acum eliberează în pace pe robul Tău, Doamne, după Cuvântul Tău”. La prima vedere, cuvintele rostite de dreptul Simeon par să aparțină unei epoci trecute. Ce legătură ar putea avea ele cu experiența noastră prezentă? Cum poate fi comparată primirea Sacramentului Euharistiei cu ocazia unică de a-l ține pe Pruncul Isus în brațe în Templu (Lc.2:25–38)?

Desigur, ne-am fi dorit și noi să fim în Templu cu dreptul Simeon, alături de păstori și de magi și în momentele esențiale ale vieții Mântuitorului. Dar, așa cum a înțeles și Martin Luther, Domnul Isus Cristos nu mai trebuie căutat în acele locuri. El ne-a adus mântuirea prin întruparea, nașterea, moarte și învierea sa, iar acum ni se dăruiește pentru iertarea păcatelor noastre prin mijloacele harului: prin Cuvântul proclamat și prin Sfintele Sacramente.

Când cântăm „Nunc dimittis” după primirea Euharistiei, nimic nu este mai potrivit. Ochii noștri chiar au văzut mântuirea lui Dumnezeu. Mai mult, noi am gustat și am văzut că Domnul este bun (Ps.34:8). Ce binecuvântare poate fi mai mare decât să-l ținem pe Domnul Isus Cristos nu în brațe, ci în noi, mâncând și bând Trupul și Sângele Său pentru iertarea păcatelor? Aceasta este adevărata experiență a cerului pe pământ.

BENEDICȚIA FINALĂ

„Domnul să vă binecuvânteze și să vă păzească” (Num.6:24). Ne amintim de cuvintele Domnului Isus Cristos din parabola oilor și caprelor: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția” (Mat.25:34). Această binecuvântare liturgică ne pregătește pentru ziua marii chemări. De-a lungul întregii Liturghii, Dumnezeu ne zidește o credință trainică și o iubire statornică față de aproapele.

„Domnul să facă să strălucească fața Lui peste voi și să fie milostiv cu voi.” La schimbarea la față a Domnului, fața lui Cristos a strălucit ca soarele. Așa se explică exclamația Sfântului Apostol Petru: „Doamne, bine este să fim aici” (Mat. 17:4). În ceruri vom spune același lucru. Dar chiar și acum, aici, în Biserica Sa, în Liturghie, suntem deja în prezența slavei Sale și suntem umpluți de harul Său.

„Domnul să-Și înalțe fața peste voi și să vă dea pacea lui”. Ce binecuvântare minunată! În timp ce în alte Bisericii și religii domnește incertitudinea, Dumnezeul nostru nu-și ascunde fața de noi. El este Creatorul cerului și al pământului. Prin Cuvântul Său și prin Sfintele Sacramente, el ni se descoperă plin de milă și de har.

CONCLUZIE

Liturghia Bisericii Lutherane Confesionale reprezintă o formă autentică și profundă de închinare creștină, care păstrează continuitatea istorică a tradiției liturgice apostolice și medievale, dar împlinește această tradiție prin centrul său fundamental: proclamarea Evangheliei lui Isus Cristos și administrarea credincioasă a Sfintelor Sacramente. Prin elementele esențiale ale Liturghiei - de la invocarea Sfintei Treimi, mărturisirea și iertarea păcatelor, până la proclamarea Cuvântului și celebrarea Sacramentului Euharistiei - credincioșii sunt aduși în prezența mântuitoare a lui Dumnezeu într-un mod personal, dar și comunitar, trăind astfel experiența mântuitoare a harului lui Dumnezeu. Această închinare nu este doar o simplă ceremonie bisericească, ci este o adevărată  întâlnire vie cu Domnul și Mântuitorul nostru, o întâlnire care ne întărește credința, ne aduce iertarea păcatelor și ne pregătește pentru Împărăția lui Dumnezeu. Astfel, Liturghia Lutherană rămâne o mărturie vie a harului lui Dumnezeu și un fundament esențial al vieții spirituale a Bisericii.