Autoritatea Scripturii și a Crezurilor DIN PERSPECTIVA ReformEI LutheranE

Orice studiu intensiv al teologiei lui Martin Luther trebuie să pornească de la ideea conform căreia, Reformatorul de la Wittenberg nu a intenționat să ofere lumii un creștinism nou. Luther a dorit doar să explice corect adevărul conținut în Sfânta Scriptură și în învățăturile Bisericii. Toate lucrările sale teologice pornesc de la un fapt de la sine înțeles, mai precis autoritatea Scripturii și autoritatea derivată a tradiției autentice a Bisericii. 

Vom începe de la acest punct: toată gândirea teologică a lui Martin Luther presupune autoritatea Scripturii ca o învățătură incontestabilă a creștinismului. Teologia lui Luther nu este altceva decât o încercare de a interpreta Scriptura. Forma acestei interpretări este în esență exegetică. Martin Luther nu este un sistematician în sensul scolastic și nici nu este un dogmatician - nici în sensul marilor sisteme medievale și nici în sensul teologiei moderne. Astfel, Martin Luther nu a scris o teologie dogmatică, nici una etică și nici o Summa teologică. Luther nu a produs niciodată ceva asemănător analizelor teologice ale lui Melanchthon sau a Institutelor Religiei Creștine ale lui Calvin. 

Martin Luther a fost profesor de exegeză biblică la Universitatea din Wittenberg. Cea mai mare parte a operei sale teologice constă din prelegeri exegetice despre Vechiul și Noul Testament. Pe unele dintre aceste prelegeri, Luther le-a editat el însuși; altele au fost editate de alții. La aceste prelegeri s-au adăugat predicile. Și în cazul predicilor, unele au fost pregătite pentru publicare de Luther însuși; altele au fost preluate și publicate de către studenții săi. În aceste predici îl auzim pe Luther explicând materialul biblic. Scrierile sale teologice, mai mari sau mai mici, sunt, de asemenea, pline de citate din Scriptură și au în mare parte un caracter exegetic. Martin Luther a pregătit, de asemenea, teze teologice pe care studenții săi urmau să le susțină în cadrul disputelor deschise care făceau parte din examenele pentru obținerea gradelor teologice. Deși a încercat să le prezinte într-o formă teologică cât mai clară și mai scurtă, Luther face în mod constant referiri explicite și implicite la texte biblice, folosind limbajul Bibliei sale latine, traducerea Vulgata. 

O comparație a acestui aspect al operei lui Martin Luther cu marile lucrări teologice ale scolasticii, dezvăluie impulsul nou care domină metoda teologică a lui Luther. Nu există precedent pentru modul în care Luther, ca exeget și ca predicator, gândește în permanentă conversație cu Scriptura. Aproape fiecare pas din teologia sa își primește baza și direcția din Scriptură. Desigur, el îi citează, de asemenea, pe Părinții Bisericii și poate, ocazional – după cum vedem în lucrarea: Robia Voinței sau De Servo Arbitrio (1525) - chiar să apeleze la filosofie sau la rațiunea naturală pentru a furniza dovezi secundare pentru tezele sale teologice. Totuși, în ceea ce privește teologia sa în ansamblu, aceasta rămâne o completare secundară și periferică a metodei sale. 

Este instructiv să îi comparăm pe Toma de Aquino și Luther în acest punct. Desigur, Toma citează, de asemenea, Scriptura; dar, în plus, găsim la el foarte multe referințe la reflecțiile filosofice și ontologice ale lui Aristotel. Spre deosebire de Toma de Aquino, Luther este întotdeauna orientat în primul rând către Scriptură, și adesea numai către Scriptură. Spunând acest lucru, noi nu negăm influența pe care filozofia occamistă a avut-o de fapt asupra lui Martin Luther. Ci ceea ce ne interesează la acest punct este intenția conștientă a metodei teologice a lui Luther. El distinge ceea ce se poate spune pe baza Scripturii de propria sa opinie teologică. Deoarece aceasta din urmă nu poate fi dovedită din Scriptură, Luther consideră faptul că nimeni nu este obligat să o accepte. Din acest motiv, Luther susține doar că el însuși a înțeles Sfânta Scriptură - și i-a învățat pe alții să o înțeleagă - mai bine decât o făcuseră teologii scolastici și uneori mai bine decât unii dintre părinții Bisericii. 

În acest moment, nu dorim să discutăm despre cât de departe a mers Martin Luther în interpretarea Scripturii. Nici nu vom vorbi despre critica sa privitoare la canonul Scripturii. Aceste chestiuni nu schimbă faptul că Luther - chiar și atunci când a criticat Scriptura - nu a dorit niciodată să fie altceva decât un ascultător și un student al Scripturii. 

În acest sens, Luther a fost un exemplu perfect al propriilor sale învățături cu privire la autoritatea Sfintei Scripturi în Biserică. Sfânta Scriptură nu este nimic altceva decât înregistrarea mărturiei apostolice a lui Cristos și, ca atare, este și trebuie să rămână autoritatea decisivă în Biserică. Deoarece Sfinții Apostoli sunt temelia Bisericii, autoritatea lor este fundamentală creștinismului. Nicio altă autoritate nu poate să fie egală cu autoritatea lor în Biserică. Orice altă autoritate din Biserică derivă din această autoritate a învățăturii Apostolilor și este validată de către conformitatea sa cu învățătura acestora. Aceasta înseamnă că numai Scriptura poate stabili și poate fundamenta articolele de credință în Biserica Creștină. Luther predica faptul că Sfânta Scriptură oferă tot ceea ce este necesar pentru mântuire. Creștinii nu au nevoie de niciun alt adevăr pentru mântuirea lor în afară de adevărul proclamat în și de către Scriptură. Acest lucru se aplică articolelor de credință, precum și tuturor instrucțiunilor etice ale creștinismului. După cum au spus dogmaticienii luterani de mai târziu, Scriptura este suficientă pentru mântuirea omului. Nicio dogmă și nicio regulă a Bisericii care nu este conținută în Sfânta Scriptură nu este necesară pentru mântuire. 

Prin urmare, în opinia teologică a lui Martin Luther, nici Biserica, nici vreun reprezentant sau lider al Bisericii, nici măcar Conciliile Bisericii, nu au autoritatea de a stabili articole de credință sau porunci în Biserica lui Cristos. Acest lucru nu înseamnă faptul că teologia Bisericii trebuie disprețuită și respinsă. Ci, ceea ce vrem să spunem este faptul că valabilitatea teologiei depinde de conformitatea ei cu Scriptura. Teologia împreună cu toate normele Bisericii trebuie întotdeauna judecate și criticate pe baza Scripturii. Aceasta deoarece numai Scriptura este adevăratul stăpân al tradițiilor și doctrinelor Bisericii. 

Numai Scriptura este autoritatea capabilă să decidă în cazuri de controverse doctrinare. Astfel, declarațiile învățătorilor și Părinților Bisericii nu sunt niciodată puse pe același plan cu articolele de credință predate de către Sfânta Scriptură. Pentru că acestea nu oferă vreo certitudine necondiționată de care conștiința are nevoie, o certitudine pe care doar Scriptura - care este în totalitatea ei Cuvântul lui Dumnezeu - o oferă. Ne putem încrede necondiționat doar în Cuvântul lui Dumnezeu și nu în învățătura Părinților Bisericii; nu pentru că această învățătură este una automat una falsă, ci pentru că învățătorii Bisericii pot greși și au și greșit, din păcate, nu de puține ori. Martin Luther învăța faptul că doar Scriptura nu greșește niciodată. Prin urmare, numai ea are autoritate necondiționată în Biserică. Autoritatea teologilor Bisericii este mereu una relativă și condiționată de alinierea cu Sfânta Scriptură. Fără autoritatea cuvintelor din Scriptură, nimeni nu poate stabili afirmații doctrinare în Biserică.

Totuși, acele părți ale tradiției Bisericii care se dovedesc a fi în armonie cu Scriptura au, de asemenea, autoritate în Biserică, dar vorbim despre o autoritate care derivă din autoritatea Scripturii ci nu au vreo autoritate prin sine însele. Aceasta a fost atitudinea lui Martin Luther față de cele trei Crezuri Ecumenice ale Bisericii Antice. Martin Luther le-a acceptat, nu pentru că fuseseră adoptate de către Conciliile Bisericii – pentru că acest lucru nu garantează automat ortodoxia lor - ci pentru că reformatorul era convins că aceste crezuri sunt conforme cu Sfânta Scriptură. Prin urmare, Luther le-a acceptat în mod explicit pentru sine și le-a subliniat, în special împotriva anti-trinitarienilor cu care Reforma Luterană s-a confruntat. Începând cu anul 1533, jurământul cerut studenților care primeau titlul de doctor în teologie la Universitatea din Wittenberg includea subscrierea la aceste trei Crezuri. Martin Luther le-a publicat adăugându-le propriul său comentariu în anul 1538. În anul 1528, el mărturisea în mod expres că este de acord cu conținutul acestor trei Crezuri. Zece ani mai târziu – în 1538 - Luther depune din nou mărturie cu privire la faptul că aceste trei Crezuri aparțin adevăratei Biserici Creștine, care a păstrat până acum aceste crezuri sau confesiuni. De exemplu, Martin Luther laudă Crezul Apostolic ca fiind cel mai bun dintre toate, considerându-l un rezumat scurt și adevărat al articolelor de credință. De asemenea, Luther apreciază Crezul Athanasian ca fiind un crez care protejează Crezul Apostolic. 

Prin acceptarea acestor crezuri ale Bisericii, Martin Luther a acceptat dogmele de bază ale Bisericii Primară privind Trinitatea și persoana Domnului nostru Isus Cristos. De asemenea, Luther a fost de acord cu Biserica Primară în ceea ce privește respingerea ereticilor. Cu toate acestea, Luther a criticat frecvent terminologia dogmelor în anumite puncte. El și-a păstrat pentru sine și a acordat și altora libertatea de a nu folosi terminologia Bisericii Primare, cu condiția ca substanța dogmelor să fie păstrată.

Autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu cu care ne confruntăm în Scriptură și în crezuri se stabilește în spiritul și inima noastră prin experiență. Desigur, Martin Luther știa, de asemenea, că există elemente ale adevărului creștin care sunt dincolo de experiență și care trebuie pur și simplu crezute. Dar atunci când vine vorba de inima și de centrul Evangheliei – adică de  mesajul păcatului și al harului - Martin Luther apelează nu numai la Scriptură și la consensul Bisericii, ci și la propria sa experiență spirituală. Nu există nicio îndoială că experiența este unul dintre principiile teologiei lui Martin Luther. Desigur, această experimentare teologică nu este pentru Luther o sursă de cunoaștere în sine, dar este cu siguranță un mediu prin care se primește cunoașterea. Cunoașterea teologică se obține prin experimentare. 

Acesta este terenul pe care se sprijină teologia lui Luther. Reformatorul de la Wittenberg intenționează să scoată din obscuritate la lumină, vechiul adevăr al Scripturii și al dogmei creștine și să lase să strălucească adevărata lor semnificație. Teologia lui Martin Luther este concepută ca un comentariu, ca o expunere a textelor Scripturii și ale credințelor care curg din aceste texte. În acest proces de expunere, adevărul vechi devine, în mod evident, un adevăr nou, deoarece este primit într-o situație nouă de către oameni ale căror preocupări teologice sunt determinate de către teologia medievală. Martin Luther a experimentat personal această situație. El cunoștea din experiență agonia de a pune cele mai profunde întrebări spirituale și, de asemenea, cunoștea libertatea omului de a găsi răspunsul. La rândul său, noua sa interpretare aduce cu sine propriile tensiuni și contradicții, după cum vom vedea, în special cu referire la atitudinea sa față de Sfânta Scriptură. Cu toate acestea, Luther nu pune niciodată la îndoială validitatea de bază a autorității Cuvântului lui Dumnezeu. 

O expunere a teologiei Reformei Lutherne inspirată din ”The Theology of Martin Luther”, Paul Althaus

Urmăriți înregistrarea video a prelegerii aici: