Justificarea păcătosului numai prin credință și Dumnezeu ca Dumnezeu

Dumnezeu este singurul Creator. El oferă pur și simplu și o face într-un mod liber. Acest lucru este adevărat — așa cum am văzut în articolul precedent — nu doar în ceea ce privește existența naturală a omului, ci este adevărat în același sens strict și cu privire la existența teologică a omului, la situația și valoarea sa înaintea lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu Creatorul determină în mod fundamental înțelegerea omului despre sine — despre mântuirea sa — la fel de mult ca și despre viața sa pământească. Din acest motiv, Martin Luther caracteriza credința în Dumnezeu Creatorul ca fiind adevărul decisiv suprem. Într-o predică din 1523, Luther ne spune faptul că al mărturisi pe Dumnezeu Tatăl Atotputernicul, Creatorul cerului și al pământului este, fără îndoială, cea mai înaltă expresie a credinței noastre. Acela ce crede cu adevărat acest lucru a fost deja justificat, fiind din nou pus pe drumul cel bun și a ajuns în locul din care Adam a căzut. Puțini ajung să creadă pe deplin faptul că el este Dumnezeul care creează și face toate lucrurile. Un astfel de om trebuie să fi murit față de toate lucrurile — față de bine și de rău, față de moarte și viață, față de iad și cer — și să mărturisească din inimă că nu poate face nimic prin propria putere. A mărturisi credința în Creator înseamnă, așadar, a mărturisi propria neputință și faptul că se așteaptă totul doar de la Dumnezeu.

În acest punct trebuie subliniate două elemente ale activității creatoare a lui Dumnezeu. Mai întâi, ”a crea” înseamnă ”a crea din nimic”. Martin Luther, în teologia sa, accentuiază acest „din nimic”, bazându-se pe ”ex nihilo” din A Doua Carte a Macabeilor (7:28) și din Epistola Sfântului Apostol Paul către Romani (4:17). În ediția din anul 1529 a Sfintei Scripturi, Martin Luther traduce Romani 4:17 astfel: „Lucrurile care nu există, El le cheamă la ființă” (vocat ea quae non sunt, ut sint). Pentru Luther, aceasta este mai mult decât o afirmație despre originea lumii. Este o caracteristică cuprinzătoare a modului în care Dumnezeu creează și lucrează. Ca atare, această caracteristică se manifestă și în felul în care Dumnezeu lucrează mântuirea oamenilor. Și în acest caz, al mântuirii, Dumnezeu creează totul din nimic. Dumnezeu vine la  omul care este un nimic înaintea Lui și îl îmbracă cu dreptatea lui Cristos.

Cu privire la a doua caracteristică a activității creatoare a lui Dumnezeu, Martin Luther subliniază faptul că Dumnezeu face ceea ce face sub vălul sau forma opusului său, și prin urmare și din opusul său. Dumnezeu creează viață sub forma morții, ba chiar creează viață prin moarte. Când intenționează să înalțe pe om, Dumnezeu mai întâi îl smerește. Când intenționează să ne dea darurile sale, mai întâi Dumnezeu ne distruge pe noi și ceea ce avem, făcând astfel loc pentru darul său. Martin Luther face aici referire la cuvintele rugăciunii Anei care spune: „Domnul omoară și învie; El coboară în Șeol și ridică.” (1Sam.2:6). Faptul că Dumnezeu lucrează într-un mod atât de paradoxal și își ascunde lucrarea sub opusul ei este, de asemenea, „natura” lui Dumnezeu. Dumnezeu ne înalță atunci când ne smerește. Dumnezeu ne face drepți atunci când ne face păcătoși. Dumnezeu ne duce în cer când ne aruncă în iad. Dumnezeu ne dă biruință când ne face să fim învinși. Dumnezeu ne dă viață când permite să fim omorâți.”. Folosind limbajul din Isaia 28, Martin Luther descrie de asemenea modul în care Dumnezeu acționează spunând că Dumnezeu face o lucrare străină (opus alienum) pentru a ajunge la lucrarea sa proprie (opus proprium). Astfel, Dumnezeu demonstrează că este Dumnezeu și arată măreția activității sale creatoare, care nu poate fi comparată cu nicio lucrare omenească.

Doctrina lui Martin Luther despre justificare trebuie privită în contextul acestor caracteristici ale creativității lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu creează toate lucrurile din nimic și faptul că el lucrează sub forma opusului sunt ambele aplicabile aici. Luther include în mod expres justificarea ca parte a activității creatoare paradoxale a lui Dumnezeu. Justificarea celui păcătos apare ca un exemplu special al modului în care Dumnezeu lucrează. Fundamentul decisiv pentru înțelegerea lui Luther asupra justificării numai prin credință se află în înțelegerea sa asupra creației.

De ce nu este un om drept înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale, adică prin împlinirea Legii lui Dumnezeu? Primul răspuns la această întrebare este, desigur, acesta: pentru că niciun individ, de la începutul lumii până la sfârșitul ei, nici măcar un creștin, nu împlinește perfect Legea lui Dumnezeu. Ascultarea omului este întotdeauna imperfectă și pătată, în opinia lui Martin Luther.

Dar acesta nu este răspunsul complet și final al lui Martin Luther, după cum este evident dintr-o serie întreagă de afirmații, multe dintre ele provenind din perioada 1531–1533. Astfel, Luther explică în expunerea sa la Galateni 2:16 („Știm... că omul nu este îndreptățit prin faptele legii”) spunând faptul că și dacă un om ar fi împlinit toate poruncile Legii, tot nu ar fi drept înaintea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu pur și simplu nu recunoaște împlinirea Legii ca mijloc de a obține a justificării. Indiferent dacă un om încearcă să împlinească Legea lui Dumnezeu prin propriile sale puteri sau dacă obține dreptatea Legii cu ajutorul puterii lui Dumnezeu, acest lucru nu are o semnificație decisivă. Martin Luther exprimă acest lucru chiar mai radical decât în Comentariul la Galateni, într-un comentariu conversațional făcut cam în aceeași perioadă, mai precis în toamna anului 1531. Aici, el răspunde opiniei lui Augustin, conform căreia, deși încercarea omului de a împlini Legea cu propriile puteri naturale nu duce la justificare, împlinirea Legii cu ajutorul Duhului Sfânt ar duce. Martin Luther explică faptul că adevărata problemă este valabilitatea acestei ultime dreptăți. Luther îi neagă valabilitatea, afirmând faptul că dacă un om ar împlini complet și absolut Legea prin puterea Duhului Sfânt, tot ar trebui să apeleze la mila lui Dumnezeu; căci Dumnezeu a hotărât că îi va mântui pe oameni prin Cristos și nu prin Lege. Oricare ar fi semnificația pe care Legea o mai are, ea nu este destinată să fie folosită ca mijloc de justificare și de mântuire. Aceasta înseamnă că Dumnezeu voiește ca, în niciun caz, relația dintre el și oameni să nu fie determinată de Lege, ci exclusiv și absolut de harul său liber, primit prin credință. Omul nu este doar incapabil să câștige merit înaintea lui Dumnezeu în fapt, ci este incapabil și în principiu. În orice caz, omul depinde de mila lui Dumnezeu pentru mântuirea sa.

Orice doctrină a harului sau a Duhului Sfânt care vede sensul harului Duhului Sfânt în faptul că el creează o capacitate supranaturală de a împlini Legea și, astfel, de a câștiga merit, ratează complet înțelesul voinței lui Dumnezeu. Această doctrină a harului tot întoarce atenția omului spre valoarea faptelor și realizărilor sale etice, chiar dacă acestea sunt împlinite cu ajutorul harului. Faptul că justificarea există doar prin Cristos și doar prin credință, este adevărat independent de faptul că omul păcătos nu poate împlini Legea. Așadar, este valabil și pentru cineva care ar putea s-o împlinească prin puteri supranaturale ale harului, adică pentru creștin. Împlinirea Legii nu are mai multă valoare pentru justificare înaintea lui Dumnezeu decât neîmplinirea ei. Dumnezeu pur și simplu nu dorește să se relaționeze cu omul prin intermediul Legii.

Această voință a lui Dumnezeu își are rădăcina în însăși natura sa și în relația primordială pe care, ca Dumnezeu, el o are cu omul. Dumnezeirea lui constă tocmai în faptul că el este creatorul și dăruitorul. Dorința de a aduce „fapte” ca realizări înaintea lui Dumnezeu este echivalentul unei minciuni care îl dezonorează pe Dumnezeu ca dătător și creator. În primul rând, pentru că omul a primit de la Dumnezeu tot ceea ce ar putea astfel să aducă. A te prezenta înaintea lui Dumnezeu pe baza realizărilor morale sau religioase înseamnă, așadar, nimic mai puțin decât a uita că Dumnezeu este Dumnezeu — adică a uita slava Creatorului. În fiecare moment, tot ceea ce este și are omul este al lui doar pentru că Dumnezeu i l-a dăruit. Într-o astfel de încercare, omul neagă dependența sa totală și constantă de dărnicia lui Dumnezeu. Astfel, se pune pe sine într-o poziție falsă, aceea de a trata cu Dumnezeu ca și cu un partener egal, ca și cum Dumnezeu ar da ceva omului, iar omul i-ar da ceva înapoi. O astfel de relație reciprocă ar însemna, însă, că Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. O astfel de viață este un atac la adresa lui Dumnezeu ca Dumnezeu, pentru că nu este trăită în fiecare clipă ca viață primită de la el.

Rațiunea este atât de evident nechibzuită încât încearcă să transforme în ceva măreț faptul că îi dăruiește lui Dumnezeu ceea ce deja a primit de la el ca dar. Desigur, omul trebuie să aducă înaintea lui Dumnezeu ceea ce el i-a dat. Dar este o absurditate să o facă de parcă nu ar fi darul și proprietatea lui Dumnezeu, ci propria lui realizare. A aduce realizări înaintea Creatorului tuturor darurilor și puterilor în acest mod este o insultă adusă lui Dumnezeu. Singurul lucru cu adevărat potrivit înaintea lui Dumnezeu este mulțumirea, iar tot ceea ce îi aducem trebuie înțeles doar ca expresie a recunoștinței. Astfel, se pierde tonul fals. Însă dacă omul încearcă să aducă înaintea lui Dumnezeu propriile sale realizări, elementul recunoștinței se pierde. Nu trebuie uitat nici că niciun om nu oferă mulțumire lui Dumnezeu prin propria putere, ci și aceasta este un dar de la Dumnezeu. El nu ne dă doar darurile pentru care îi mulțumim, ci și recunoștința însăși. Ori de câte ori omul încearcă să trăiască înaintea lui Dumnezeu pe o altă bază decât iertarea, nu mai rămâne adevărata frică de Dumnezeu.

Dumnezeu însă spune: „Eu voi rămâne Dumnezeu; voi fi iubit, cinstit și temut!” Și pentru ca el să rămână Dumnezeu și să fie temut, el îl iartă pe om și îi poruncește să trăiască numai prin această iertare. Căci asta înseamnă să te temi de Dumnezeu ca Dumnezeu: să-l recunoști ca fiind cel care ne dă totul în dar, fără plată, și care nu vrea altceva de la noi decât să-l lăsăm să ne dăruiască. Cine nu vrea să primească darurile harului liber al lui Dumnezeu fără plată, ia slava de a fi Dumnezeu de la El. Este o îndrăzneală să aduci înaintea lui Dumnezeu, ca și cum ar fi al tău, ceva ce ai primit de la el. Opinia lui Martin Luther este că acesta este cel mai mare păcat dintre toate.

Martin Luther spune faptul că oricine dorește să fie drept înaintea lui Dumnezeu prin realizările sale etice își asumă poziția de creator. A crea dreptate, a distruge păcatul și a da viață — toate acestea sunt lucrări ale Creatorului și numai ale Lui. Dumnezeu ne-a făcut și nu ne-am făcut noi înșine. Această afirmație din Psalmul 100 este adevărată nu doar pentru darul vieții pământești din prima creație, ci și pentru regenerarea spre viața veșnică în cea de-a doua creație. Din acest motiv, pentru Luther, orice doctrină sinergistă este un concept complet denaturat al lui Dumnezeu și al sensului activității umane. Ideea că am putea sau ar trebui să căutăm părtășia cu Dumnezeu prin propriile noastre realizări și astfel să câștigăm viața veșnică nu este doar o nebunie - pentru că noi, ca păcătoși, nu putem face acest lucru - ci este, așa cum spune în mod expres Martin Luther, necredință și blasfemie, pentru că astfel atacăm poziția lui Dumnezeu ca Dumnezeu.

Pretenția omului de a fi adus ceva înaintea lui Dumnezeu care să-i asigure poziția înaintea sa înseamnă nimic mai puțin decât că el se pune în locul lui Dumnezeu și se face pe sine propriul său dumnezeu și creator. Căci omul îndrăznește să facă ceea ce Dumnezeu a rezervat doar pentru Sine; anume să creeze dreptatea și viața. Dorința de a deveni drept prin propriile fapte este echivalentă cu inversarea cuvântului biblic și a spune faptul că nu Dumnezeu ne-a făcut, ci noi înșine. Ambele afirmații sunt la fel de blasfematoare.

Critica lui Martin Luther la moralism este așadar caracterizată de teocentrismul său. Standardul ei este faptul că Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeu. Moralismul este considerat idolatrie și blasfemie. Luther spunea faptul că dreptatea prin fapte este de fapt și în esență idolatrie. Omul abandonează realitatea autentică a lui Dumnezeu și în locul ei pune idolul pe care și l-a construit singur. El își construiește o imagine a naturii și voinței lui Dumnezeu care corespunde propriei sale goliciuni morale, dar care nu are nimic de-a face cu ceea ce Dumnezeu dorește cu adevărat. Aceasta este imaginea unui idol.

Adevăratul Dumnezeu este Dumnezeul împăcării prin Domnul Isus Cristos, Dumnezeul care doar dă și creează. Calea moralismului nu este doar o iluzie etică, întrucât nimeni nu poate păzi poruncile. Este în primul rând o ficțiune religioasă, deoarece Dumnezeul cu care omul crede că are de-a face în acest fel nu este altceva decât un produs al propriei sale imaginații. Dumnezeu este lipsit de adevărata sa dumnezeire și astfel este înlăturat ca Dumnezeu. Omul etic practică și el idolatria în măsura în care nu își găsește siguranța finală în Dumnezeu, ci în sine și în realizările sale. În ochii lui, acestea par să aibă o valoare absolută, pe care Dumnezeu trebuie s-o ia în considerare. Omul etic, așadar, se închină atât sieși, cât și propriilor sale realizări. El este propriul său idol. 

Moralismul și adevărata teamă de Dumnezeu se exclud reciproc. În opinia lui Martin Luther, dorința de a fi drept prin Lege și a avea un Dumnezeu nu pot fi nicidecum combinate. Există o contradicție mai mare între a-l cinsti pe Dumnezeu și a dori să fii drept prin Lege decât între foc și apă sau între Satan și Dumnezeu. Așa a înțeles Luther cuvintele care spun: „La tine este iertare, ca să fii de temut, adică pentru ca tu să rămâi Dumnezeu” (Ps.130:4). Acest verset al psalmului l-a făcut mereu conștient pe Luther de sensul teocentric al justificării. Acesta a fost fundamentul său biblic decisiv. Mândria etică indică pierderea fricii de Dumnezeu și, astfel, negarea faptului că Dumnezeu este Dumnezeu.

Negarea corespunde afirmației. Nu doar critica lui Luther asupra moralismului, ci și evaluarea credinței sunt determinate teocentric. Așa cum moralismul este idolatrie, tot astfel credința în promisiunea lui Dumnezeu în Domnul nostru Isus Cristos este adevărata închinare adusă lui Dumnezeu. Credința este modul corect de a te raporta la Dumnezeu, nu doar în prezent pentru că omul inevitabil eșuează pe calea faptelor, ci dintru început, din pricina a ceea ce este Dumnezeu. Acest lucru este adevărat nu doar pentru că toți oamenii sunt păcătoși, ci pentru că Dumnezeu este Dumnezeu și omul este om. Suntem chemați să credem nu doar pentru că altceva nu le rămâne păcătoșilor, ci pentru că Dumnezeu este Dumnezeu și omul nu-l poate onora ca Dumnezeu în alt mod decât prin credință — pentru că doar credința este împlinirea primei porunci.

Credința este singura atitudine a omului care corespunde naturii lui Dumnezeu, dumnezeirii Sale. Adevărata dumnezeire a lui Dumnezeu constă în faptul că el este creatorul și că el creează din nimic și chiar din contrariul a ceea ce este. Credința corespunde exact acestui fapt. Credința așteaptă ceva de la Dumnezeu acolo unde nu se vede nimic. Credința așteaptă cu speranță împotriva tuturor aparențelor. Dumnezeirea lui Dumnezeu și credința omului se potrivesc. Credința este complet orientată spre Dumnezeu ca Dumnezeu. Nu poți crede și te încrede pe deplin decât în acela care este esențialmente Dumnezeu.

Din nou, omul nu îl poate înțelege, recunoaște și onora pe Dumnezeu ca Dumnezeu în alt mod decât prin credință. Doar credința îl ascultă și i se închină cu adevărat lui Dumnezeu așa cum el este cu adevărat. Este caracteristic pentru caracterul teocentric al doctrinei justificării faptul că Luther, asemenea Sfântului Apostol Paul, privește credința în termeni de ascultare și închinare față de Dumnezeu. Este singura formă de închinare care îi place lui Dumnezeu. Doar credința este adevărata frică de Dumnezeu.

Această înțelegere teocentrică a justificării și a credinței este criteriul decisiv pe care Martin Luther îl folosește pentru a distinge între religia adevărată și cea falsă. Religiile cunoscute de el se împart în două categorii de bază: una include toate religiile din afara Evangheliei — inclusiv distorsionarea romano-catolică a Evangheliei și chiar sistemul de jertfe poruncit de Dumnezeu, așa cum era înțeles de evrei - cealaltă include doar Evanghelia, mai precis religia credinței. Oricât de mult ar diferi religiile din prima categorie între ele, toate sunt de acord că omul trebuie să aducă ceva lui Dumnezeu și că nu are voie să se încreadă într-o împăcare și o justificare necondiționată. Martin Luther plasează iudaismul, islamul, papalitatea, monahismul, entuziaștii și elvețienii în aceeași categorie, pentru că toate încurajează o mândrie omenească prezumțioasă, idolatrie și contrazic adevărata frică de Dumnezeu. Dumnezeu nu dorește acest tip de închinare falsă. Religia credinței necondiționate în mila lui Dumnezeu este singura posibilitate reală de a te închina cu adevărat. Punctul de vedere teocentric al lui Martin Luther trasează astfel o linie de demarcație prin toate religiile lumii.

Martin Luther afirmă explicit faptul că caracterul teocentric al doctrinei sale este criteriul adevărului ei. Doctrina lui este dovedită a fi adevărată prin faptul că îl lasă pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, Îi înalță numele și dă slavă lui ci nu omului. Luther găsește acest criteriu în ceea ce spune Sfântul Apostol Paul: „Oare caut acum să plac oamenilor sau lui Dumnezeu?” (Gal.1:10) Luther folosește acest criteriu al adevărului unei teologii pentru a-și valida propria teologie. Teologia lui Martin Luther îl înalță pe Dumnezeu ci nu pe om. Doctrina lui Martin Luther despre justificarea doar prin credință este astfel complet întemeiată pe principiul său că Dumnezeu este singurul Creator. Doar această înțelegere a justificării tratează cu deplină seriozitate caracterul de creatură al omului, așa cum Luther consideră că este necesar. Justificarea celui nelegiuit este cel mai sublim dintre toate exemplele specifice ale felului în care Dumnezeu creează din nimic și sub o formă contrară.