Immanuel Kant și perspective asupra Legii

Citind cartea "Religia in limitele ratiunii pure" scrisă de marele filozof german Immanuel Kant, observ faptul că acesta insistă asupra ideii conform căreia omul nu are nevoie de conceptul de "dumnezeu" (sau de "ființa superioară") pentru a produce și pentru a duce o viață morală, după cum citim: "morala, in masura in care este intemeiata pe conceptul de om ca fiinta libera, nu are nevoie nici de ideea unei alte fiinte superioare ei spre a-si cunoaste datoria, si nici de un alt resort decat legea insasi, spre a respecta datoria".

Nu pot decât să îi dau dreptate lui Kant, oricât de mulți creștini vor fi șocați de gestul meu. Doar că domnia sa rămâne limitat la ascultarea naturală, civilă, și nu vede mai departe de această. Realitatea Legii însă este mult mai complexă decât dezvoltarea unei vieți morale. Cu alte cuvinte, Immanuel Kant se rezumă doar la prima uzanță a Legii.

Totuși, pornind de la afirmațiile lui Kant, vreau så fac și eu câteva foarte mici observații privitoare la ideea de moralitate și de ascultare de Lege.

Există o moralitate a acestei lumi de care omul este capabil în sine însuși, dacă se silește în acest sens, și fără să creadă în Dumnezeu. Este acea moralitate a filozofilor. Martin Luther însuși era de părere că omul natural este capabil să împlinească cea de-a doua tablă a Legii, o Lege care este scrisă în inima omului de către Dumnezeu încă de la creație. Astfel, omul poate să producă o ascultare civilă sau socială de Lege și fără să creadă în Dumnezeu. Eu însumi pot să dau oricând mărturie cu privire la acest fapt deoarece cunosc astfel de persoane pioase social sau civil dar necredincioase.

Totuși, acestă ascultare nu este una după voia lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu nu cere omului doar o ascultare civilă sau socială de Legea sa ci ne cere o ascultare spirituală. Iar ascultarea spirituală de Lege nu este posibilă în afara credinței în Dumnezeu. Fără credință, este imposibil omului să răspundă poruncii care spune: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău [...] Să nu ai alți dumnezei afară de mine!" (Ex.20:3).

Porunca aceasta - fundamentul întregii Legi - nu poate fi abordată decât spiritual ci nu civil. De aceea, împlinirea ei - ca de altfel ale celor trei porunci de pe prima tablă a Legii - are nevoie de mai mult decât ceea ce se găsește în omul natural. Are nevoie de ceva supranatural, ceva ce nu este caracteristic omului natural. Ascultarea spirituală de Lege - care este ascultarea plăcută lui Dumnezeu, fiind cunoscută drept a treia uzanță a Legii - este acea ascultare care există doar ca rod al credinței.

Pe baza primei porunci spunem că necredința este un păcat. Necredința este încălcarea primei porunci. Iar acolo unde nu este credință, Scriptura ne învață faptul că toată Legea este călcată, în ciuda unei capacități a omului de a dezvolta o viață morală și în absența credinței. De ce?

Pentru că prima poruncă, spunea Martin Luther, ne cere să ne temem de Dumnezeu, sa îl iubim pe Dumnezeu, să îi dăm ascultare lui Dumnezeu și să ne punem toată încrederea în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, "să nu ucizi" nu pentru că acesta este un bun moral sau o amenințare legalistă ci pentru că ne temem de Dumnezeu, îl iubim pe Dumnezeu, îi dăm ascultare lui Dumnezeu și ne punem toată încrederea în Dumnezeu. De aceea omul spiritual își găsește plăcerea în Legea lui Dumnezeu și iubeste Legea lui Dumnezeu, nu pentru că ea este un bun moral al societății, ci pentru că ea exprimă voia lui Dumnezeu iar omul spiritual se teme de Dumnezeu, îl iubește pe Dumnezeu, îi dă ascultare lui Dumnezeu și își pune toată încrederea în Dumnezeu.

De aici ideea că omul spiritual - omul născut din nou prin auzirea Evangheliei și împărtășirea cu Sacramentul Botezului - este un om care trăiește o viață morală prin credință ci nu prin fapte. Adică o viață în care ascultarea prin fapte - sau noua sa viață morală - este născută de credință. Iar credința vine în urma auzirii Evangheliei, adică este născută în mod supranatural de către Duhul Sfânt prin predicarea Evangheliei.

Deci, fiind darul lui Dumnezeu - născută în om prin lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt prin predicarea Evangheliei - credința nu este naturală omului civil ci ea aparține omului spiritual. Omul civil este capabil de o ascultare civilă după cum Kant bine observă. Dar omul natural nu poate mai mult de atât. De aceea el nu este plăcut lui Dumnezeu. Doar omul spiritual - omul nou în Cristos - poate produce o ascultare spirituală de Dumnezeu, ascultare care stă fundamentată pe cuvântul care spune: "„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău" (Ex.20:2).

Deci, spunem pe drept faptul că fără credință nu poate exista ascultare adevărată de Lege. Cu alte cuvinte, nu poate exista ascultare de Lege acolo unde Evanghelia nu vine prin predicare, nu este auzită și nu naște credință. Doar acolo unde este credință - adică nastere din nou - există o ascultare plăcută lui Dumnezeu.

Ca încheiere, domnul Kant are dreptate cu condiția să distingem între ascultarea sau moralitatea civilă respectiv ascultarea sau moralitatea spirituală. Orice om este capabil de prima dacă dorește și se străduiește. Aceasta este moralitatea filozofică. Însă doar omul născut din nou din apă și din Duh - omul îmbrăcat în Cristos - este făcut capabil de către Dumnezeu pentru ascultare spirituală care este o ascultare a credinței. Nu una filozofică ci una duhovnicească.

Cam atât pentru moment despre Kant și Religia in limitele ratiunii pure.

Atenție, vă rog să interpretați aceste rânduri doar ca o sumară abordare a ideii lui Kant ci nu că fiind o exprimare exhaustivă a teologiei lutherane despre Lege și Evanghelie.