DESPRE Comuniunea Sfinților și unitatea Bisericii

Parcurgând Crezul Apostolic - mărturisirea de credință a Bisericii noastre - descoperim două expresii deosebit de importante: „ἁγίαν καθολικὴν ἐκκλησίαν”, tradusă în latină prin „sanctam Ecclesiam catholicam”, și „ἁγίων κοινωνίαν”, redată în latină prin „sanctorum communionem”. Aceste două expresii sunt strâns legate între ele, deoarece „comuniunea sfinților” se realizează întotdeauna în cadrul „Bisericii sfinte și catolice”, locul unde este celebrat Sacramentul Euharistiei. Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre „κοινωνία” (comuniune), ne referim întotdeauna la comuniunea care are loc în jurul adevăratului trup și adevăratului sânge al Domnului nostru Isus Cristos, în cadrul Sacramentului Euharistiei.

Această comuniune este rodul adus de către Sacramentul Botezului, prin care omul este adus din moartea în păcat la viață spirituală, este îmbrăcat în dreptatea Domnului nostru Isus Cristos și este așezat în sânul Bisericii, pentru a deveni parte din „comuniunea sfinților”, o comuniune reală, trăită în jurul Altarului, unde Biserica este adunată și susținută prin darurile harului Domnului nostru Isus Cristos.

Tradiția Bisericii a înțeles mereu faptul că expresia „κοινωνία” desemnează adunarea celor sfințiți prin Botez, uniți în credință și împărtășire, în jurul trupului și sângelui Domnului nostru Isus Cristos. Sfântul Ioan Gură de Aur observă faptul că Sfântul Apostol Paul, atunci când vorbește despre Sacramentul Euharistie, nu folosește termenul „μετοχή” (participare), ci „κοινωνία” (comuniune), așa cum reiese din cuvintele care spun: ”Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare comuniunea (κοινωνία) cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare comuniunea (κοινωνία) cu trupul lui Cristos?” (1Cor.10:16). Alegerea acestui cuvânt subliniază faptul că cei care se împărtășesc din Sfânta Euharistie devin una în Cristos și între ei. De aceea, când vorbim despre Biserică, nu vorbim despre „trupurile lui Cristos”, ci despre „un singur trup” - „σῶμα Χριστοῦ” -  după cum ne învață Sfântul Apostol Paul când spune: ”Voi sunteţi trupul lui Cristos şi membru fiecare în parte” (1Cor.12:27).

Comuniunea în jurul Sacramentului Euharistiei face, pe cei mulți, un singur trup în Cristos și unii cu alții. Aceasta este înțelegerea pe care Biserica Apostolică a avut-o cu privire la „κοινωνία”, după cum ne învață Sfântul Apostol Paul: „noi toți am fost botezați într-un singur Duh, ca să fim un singur trup” (1Cor.12:13). Sacramentul Euharistiei este, așadar, adunarea celor care cred aceeași Evanghelie și au fost botezați în aceeași credință.

Potrivit învățăturii apostolice, Domnul Isus Cristos este întotdeauna prezent și activ în Sacramentul Euharistiei. El este atât gazda, cât și hrana ospățului, căci el a instituit acest Sacrament și el se dăruiește pe sine în el. La fiecare celebrare euharistică, Domnul Isus Cristos intră în comuniune cu sfinții adunați în Biserică pentru a se împărtăși din trupul și sângele Său.

Încă din vremea apostolică, „comuniunea sfinților” a presupus împărtășirea Sacramentului Botezului și mărturisirea unei credințe comune. Participarea la Euharistie nu a fost niciodată un simplu act de prezență, ci a implicat întotdeauna apartenența reală la Trupul lui Cristos prin credință și prin Botez. Așadar, Biserica a înțeles că „κοινωνία” presupune o unire profundă între oameni care trăiesc și mărturisesc aceeași credință.

Din acest motiv, Biserica a refuzat comuniunea cu aceia care promovau învățături străine de Evanghelie. Iustin Martirul, spre exemplu, afirma că Biserica nu poate avea „κοινωνία” cu cei care susțin idei gnostice. Excluderea ereticilor de la comuniune a fost o practică prezentă încă din primele secole ale creștinismului. „Κοινωνία” nu desemna o simplă participare, ci o relație vie și adevărată, întemeiată pe Sacramentul Botezului și pe o credință comună.

În concluzie, când vorbim despre „κοινωνία” avem în vedere două dimensiuni fundamentale: comuniunea credincioșilor în jurul Sacramentului Euharistiei, celebrat în parohia locală și comuniunea între parohiile locale, unite în jurul aceleiași învățături și aceleiași Euharistii.

Încă din epoca apostolică, Biserica era organizată în comunități locale - sau parohii - răspândite în toată zona mediteraneeană: Roma, Corint, Efes, Filipi, Antiohia sau Ierusalim. Credincioșii acestor parohii locale se considerau frați în Cristos, formând un singur Trup, în ciuda distanțelor geografice. Această unitate era posibilă doar prin mărturisirea aceleiași credințe și prin celebrarea aceluiași Sacrament. Unitatea credinței era esențială, iar aceasta presupunea nu doar proclamarea aceluiași adevăr, ci și respingerea tuturor învățăturilor străine de Evanghelie.

Credința comună presupunea loialitate față de învățătura apostolică și respingerea ereziei. De-a lungul timpului, Biserica a fost mereu în luptă cu învățăturile false care se prezentau drept adevăr. Ereziile se strecurau deseori sub aparența adevărului, iar pentru a le demasca, era nevoie de o mărturisire clară și fermă a credinței.

A vorbi despre „κοινωνία” în Biserica lui Cristos înseamnă a vorbi despre unitatea Bisericii lui Cristos. Așa cum „κοινωνία” îi adună pe credincioși într-o parohie locală într-un singur trup, tot astfel ea unește parohiile între ele într-o singură Biserică – „ἁγίαν καθολικὴν ἐκκλησίαν”. Fie că vorbim despre o parohie locală, fie despre întreaga Biserică, „κοινωνία” presupune o credință mărturisită în mod comun.

Această realitate este confirmată în Faptele Apostolilor, capitolul 15, unde vedem cum Biserica Apostolică răspunde unitar provocărilor aduse de iudaizanți, apărând libertatea creștină. Acest moment reflectă existența unei comunicări vii între parohiile locale. Un alt exemplu este schimbul de scrisori apostolice între parohii, care dovedește unitatea doctrinară a Bisericii.

Însă această comuniune vie a permis și răspândirea învățăturilor false. În fața pericolului eretic, Biserica a fost nevoită să își definească clar credința. Astfel s-a stabilit Canonul Noului Testament și s-a formulat „regula fidei”, adică normele doctrinare ale credinței creștine. Aceste reguli doctrinare nu erau inspirate în sensul în care este inspirată Scriptura, ci constituiau interpretări autorizate și autentice ale Scripturii, menite să apere și să păstreze unitatea credinței în fața ereziilor.

Scriptura a fost întotdeauna văzută ca „norma normans” – adică norma care judecă toate celelalte norme - în timp ce regulile credinței erau declarate drept „norma normata” - sau norme aflate sub autoritatea Scripturii. Acestea au servit drept măsură pentru stabilirea „κοινωνίας” între Biserici și pentru păstrarea unității în învățătura apostolică.

Aceasta este, de fapt, realitatea exprimată de Crezul Apostolic în cuvintele: „ἁγίαν καθολικὴν ἐκκλησίαν” și „ἁγίων κοινωνίαν”. Biserica sfântă, universală și comuniunea sfinților - realitate vie și sacramentală, întemeiată pe Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos.