Dumnezeu lucrează credință prin Cuvânt

Deși credința este un act al omului care este orientat către Cuvântul făgăduinței, nu este un act pe care omul ar trebui sau îl poate produce singur. Mai degrabă, Dumnezeu îl creează prin Cuvânt. Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează credința în om prin predicarea Cuvântului. Astfel, Martin Luther predă faptul că adevărata credință vine numai prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin Evanghelie. Luther face la acest capitol două mari precizări. În primul rând, nu omul, ci Cuvântul este cel care lucrează credința. Doar în Cuvânt experimentează omul lucrarea Duhului. În al doilea rând, nicio altă autoritate în afară de Cuvântul lui Dumnezeu nu poate constitui baza credinței. 

În primul rând, credința nu este rezultatul efortului uman. Credința mântuitoare nu este un produs al omului, ci mai degrabă este minunata creație a lui Dumnezeu în om. Luther subliniază în mod continuu că trebuie să se facă o distincție clară între credința autentică și credința creată de către om în sine. În mod natural, omul, atunci când aude Evanghelia, este capabil să răspundă pozitiv atât intelectual, cât și volițional. El poate face această lucrare de ași da consimțământul. Dar o astfel de credință nu are nimic de-a face cu credința adevărată. Este doar un produs al imaginației. Este doar o fantezie umană în care un om poate vorbi singur. Adâncul inimii omului, însă, nu știe nimic despre această credință. Cu alte cuvinte, într-o astfel de credință, om nu este implicat în mod întreg pentru că el nu este cuprins în întregime de adevărul Evangheliei. Prin urmare, o astfel de credință nu schimbă cu nimic existența unui om. Luther spune în Prefața sa la Epistola către Romani (1522) faptul că credința nu este noțiunea și visul uman pe care unii oameni îl numesc credință, vis uman pe care, atunci când aud Evanghelia, îl nasc prin propriile lor puteri în inima lor ca o idee personală despre credință pe care ei o consideră drept o credință adevărată. Dar, întrucât această formă de credință este doar o închipuire și o idee omenească care nu ajunge niciodată în adâncul inimii, nu urmează nicio îmbunătățire spirituală pentru om. Această credință bricolată este doar o lucrare de natură umană și, de aceea, ea este doar o iluzie pe care un om o poate produce dar care se dovedește deosebit de inadecvată și duce la moarte. În momentele dificile ale vieții, în păcat, în moarte și în iad, o astfel de credință eșuează. 

Totuși, acea credință pe care Dumnezeu o trezește în inimă este puternică pentru a se opune păcatului, morții și iadului. Deoarece Dumnezeu a creat-o prin Cuvântul său, ea are aceeași putere ca și Cuvântul. Aceasta deoarece Dumnezeu este cu adevărat prezent în Cuvântul său. Ca și Cuvântul, această credință este mai puternică decât orice creatură, chiar decât întreaga lume. Această credință este suficient de puternică pentru a învinge orice amenință mântuirea omului. Căci această credință este modul în care Cuvântul, și deci Dumnezeu însuși, este prezent în om. Credința este puterea lui Dumnezeu ci nu este o capacitate umană. În credință, omul participă la puterea lui Dumnezeu. Credința este omnipotentă la fel cum este Dumnezeu însuși. Acest lucru este adevărat pentru credință însă numai în măsura în care Dumnezeu însuși a lucrat-o în inimă prin cuvântul Său. Credința fabricată de om nu este niciodată așa ceva. O astfel de credință fabricată de către om este mereu lipsită de putere. Dumnezeu nu are nimic de-a face cu o astfel de iluzie a omului. 

Martin Luther avertizează împotriva unei astfel de credințe construită de către pe cont propriu, dar nu doar pentru că aceasta eșuează și este neputincioasă în crizele vieții. De asemenea, Luther consideră că încercarea omului de a produce credința pe cont propriu este o prezumție teribilă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că omul își asumă astfel producerea a ceea ce se află doar în puterea creatoare a lui Dumnezeu. Omul trebuie să aștepte ca Dumnezeu să acționeze. În caz contrar, omul atacă gloria lui Dumnezeu ca unic creator. Prin urmare, încercarea omului de a crede prin propria sa putere nu este doar o iluzie, ci și un păcat împotriva lui Dumnezeu.

În al doilea rând, numai Cuvântul produce credință și face acest lucru convingându-l pe om de validitatea sa. Nicio altă autoritate nu poate fi baza credinței, cu excepția autorității Cuvântului, adică a lui Dumnezeu însuși în Cuvântul său. Aceasta constituie marea diferență dintre credința de origine umană și credința de origine divină. Credința de origine umană depinde de persoana umană care rostește Cuvântul; ea crede Cuvântul datorită persoanei și autorității vorbitorului, de exemplu, datorită autorității Bisericii, clerului, ierarhiei sau a unei organizații (cum ar fi un Conciliu sau Sinod al Bisericii). Credința de natură divină, pe de altă parte, depinde numai de Cuvântul care este Dumnezeu însuși. O astfel de credință nu are nevoie de autorități pământești pentru a face cert adevărul Cuvântului, ci doar de cuvântul însuși. Omul atins de către Duhul Sfânt simte că este atât de sigur și că este adevărat încât nimeni nu-l poate smulge vreodată de la el. Luther ilustrează acest lucru cu o referire la samaritenii din Ioan 4:42. Aceștia cred mai întâi din cauza a ceea ce le-a povestit femeia; apoi, însă, în întâlnirea lor cu Cristos recunosc singuri cine este Cristos. 

Nici măcar persoana pământească a lui Isus și lucruri precum miracolele sale nu sunt temeiul ultim al credinței în Cuvânt. Mai degrabă, cuvântul în sine, fără a ține cont de persoană, trebuie să satisfacă inima și trebuie să convingă și să prindă un om în așa măsură încât acesta să se simtă imediat obligat să admită că este adevărat și corect, chiar dacă toată lumea, toți îngerii și toți prinții iadului nu sunt de acord. Cuvântul vine într-adevăr la mine prin martori și autorități pământești, prin Biserică și prin organele sale. Ca și în cazul samaritenilor, există o etapă preliminară în care îl cred pe baza autorității altora. În cele din urmă, însă, nu ei sunt cei care garantează Cuvântul pentru mine. Cuvântul se garantează pe sine. Credința adevărată se sprijină numai pe Cuvânt și nu este influențată de nicio persoană. Cuvântul, prin puterea propriului său adevăr, este independent de toate autoritățile umane. Luther subliniază acest fapt, împreună cu natura exclusivă a auto-autenticării Cuvântului, atunci când pune cuvântul lui Dumnezeu în aceeași categorie cu axiomele matematice care, independent de orice autoritate umană, se prezintă imediat minții umane ca fiind sensibile. Ele sunt atât de evidente de la sine încât nicio autoritate umană nu le poate contrazice. 

Firește, Martin Luther poate echivala dovada Cuvântului lui Dumnezeu cu cea a axiomelor matematice numai în măsura în care adevărul convinge prin propria sa putere, fără a avea nevoie de alte autorități. În caz contrar, auto-autenticarea lor este complet diferită. Privit în termeni de conținut, Cuvântul pur și simplu nu are caracterul axiomatic al principiilor matematice. Prin urmare, el nu se face înțeles fiecărui om prin propria sa putere. Ci acest lucru se întâmplă numai atunci când Dumnezeu însuși vorbește prin Cuvânt inimii și conștiinței unui om. Autentificarea de sine nu este un atribut al Cuvântului; mai degrabă, ea există doar de la o clipă la alta prin prezența și vorbirea lui Dumnezeu în Cuvântul său. Prin urmare, certitudinea că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat este ceva complet diferit de orice certitudine axiomatică sau a priori. Certitudinea de sine a rațiunii, caracterul probatoriu al adevărurilor raționale, este departe de mărturia Duhului Sfânt. 

Gândul central și caracteristic al lui Martin Luther cu privire la credință este că aceasta se naște atunci când un om este convins lăuntric și spiritual de vocea vie a lui Dumnezeu care îi vorbește în Cuvânt. Conținutul credinței este determinat în consecință. Așa cum Cuvântul nu este nimic mai puțin decât Dumnezeu care se ocupă de oameni pentru a-i salva, tot astfel, această activitate mântuitoare a lui Dumnezeu, și nimic altceva, este conținutul și obiectul credinței. Cu toate acestea, nu îndrăznim să ascundem faptul că Luther ar putea, de asemenea, să vorbească despre credință în termeni destul de diferiți. 

Uneori, Luther operează cu un concept al credinței destul de asemănător cu cel care devenise comun acceptat în teologia timpului său. Această concepție despre credință este în concordanță cu faptul că, deși Luther a criticat unele detalii, el a urmat tradiția timpului său și a acceptat Scriptura ca fiind o carte infailibilă, inspirată în întregul său conținut de către Duhul Sfânt. Prin urmare, pentru Luther, Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura este Cuvântul nu numai atunci când ne vorbește despre Lege și Evanghelie și ne convinge astfel inima și conștiința, ci și - și aceasta este o chestiune de principiu - în orice altceva spune. Privite ca o totalitate, relatările sale istorice, viziunea sa asupra lumii și toate povestirile miraculoase sunt Cuvântul lui Dumnezeu dat de către Duhul Sfânt. Prin urmare, toate cuvintele Scripturii sunt adevăruri incontestabile, care trebuie crezute tocmai pentru că sunt conținute în această carte specială.

Evident, ne confruntăm aici cu un concept de Cuvânt al lui Dumnezeu destul de diferit de cel pe care l-am întâlnit până acum prezentat ca fiind conceptul lui Luther și, prin urmare, și cu un concept diferit de credință. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este înțeles în acest fel, ca fiind identic cu întregul conținut al Scripturii, inclusiv materialul istoric și cosmologic, nu mai putem spune că Cuvântul convinge spiritul uman prin propria sa putere și se validează - așa cum putem spune atunci când Cuvânt descrie faptul că Dumnezeu ne vorbește. Prin urmare, acea credință care are ca obiect Scriptura în totalitatea sa nu poate fi decât o credință care este aproape identică cu credința fabricată, pe care Luther o descrie în altă parte. Această credință implică constrângerea de a crede și de a se supune cu umilință Cuvântului scris ca atare. Această înțelegere a credinței seamănă cu acea credință pe care am prezentat-o până acum ca fiind conceptul central al lui Luther, în măsura în care îi acordă și lui Dumnezeu onoarea care i se cuvine. Conform acestei înțelegeri a credinței, Dumnezeu ne poruncește să credem întregul conținut al Scripturii ca și cum el însuși ar fi autorul și insistă să abandonăm rațiunea, întrebările și îndoielile pe care aceasta ni le pune, în fața faptului că Dumnezeu este cel care ne-a spus toate acestea în Cuvântul său, iar în acest caz asta înseamnă, în Scriptură. Pe acest singur punct de comparație, toate asemănările încetează. Nu se poate scăpa de faptul că aceste concepte tradiționale ale Cuvântului și ale credinței contrazic acea înțelegere a Cuvântului și a credinței care a produs Reforma lui Luther. Utilizându-le, Luther a provocat infiltrarea unor elemente heteronome și contradictorii în înțelegerea teonomică a autorității Cuvântului lui Dumnezeu și a credinței și, prin urmare, și în relația dintre credință și rațiune. Problema a avut, de asemenea, implicații pentru ceea ce era cel mai fundamental în teologia lui Luther, și anume, distincția clară dintre Lege și Evanghelie.

Cuvântul care, prin puterea suverană a Duhului lui Dumnezeu, atestă și se autentifică este Evanghelia. Credința care este convinsă de acest Cuvânt este credința cu adevărat evanghelică. Cu toate acestea, tot ceea ce trebuie să cred doar pe motiv că este stabilit în Scriptură este Lege, iar credința corespunzătoare este o credință legalistă. Aici este un important punct în care claritatea percepției lui Luther se evidențiază. 

De asemenea, Martin Luther continuă să folosească conceptul de credință al Bisericii Medievale în abordarea sa atât a dogmelor cristologice, cât și a celor trinitare. Totuși, abordarea sa diferă prin faptul că, pentru el, aceste dogme sunt stabilite nu în primul rând de autoritatea Bisericii, ci de cea a Scripturii - adică de ceea ce Dumnezeu însuși spune și învață. În acest sens, Luther afirmă faptul că acest lucru trebuie crezut iar oricine nu îl va crede este un eretic. Acestea sunt deci articole care trebuie să fie crezute. 

Luther nu face nicio distincție între Evanghelia însăși, care ne cheamă la credință și realizează această credință prin convingerea inimii și a spiritului nostru, și forma doctrinară pe care reflecția teologică a dezvoltat-o din această credință în Evanghelie. Această formă doctrinară nu poate deveni ea însăși obiectul credinței, ci rămâne întotdeauna doar produsul reflecției și al înțelegerii teologice bazate pe credința în Evanghelie. Astăzi luăm această distincție de bună. Cu toate acestea, este o distincție pe care Luther nu a făcut-o niciodată. El i-a chemat pe oameni să creadă în dogma teologică a Bisericii în același sens în care i-a chemat să creadă în Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia.