Lutheranismul confesional – doctrină, închinare și misiune

În prezent, asistăm la o renaștere a confesionalismului lutheran în lume, dar, în mod special, în Europa de Sud-Est, prin misiunea Bisericii Lutherane Confesionale împreună cu și sub autoritatea The Lutheran Church – Missouri Synod. Inima acestui confesionalism este mărturia fidelă a Evangheliei lui Cristos. În contextul contemporan, mulți se întreabă: care este rolul Confesiunilor de Credință în misiunea Bisericii? Cum influențează acestea doctrina și închinarea noastră? Declarații precum „eu sunt creștin evanghelic luteran” ridică nevoia unei clarificări asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat un luteran confesional și o Biserică Lutherană Confesională.

NORMA NORMANS ȘI NORMA NORMATA

Un luteran confesional se definește prin consacrarea deplină a credinței sale Sfintelor Scripturi, considerate ca fiind: „norma normans”, adică standardul suprem și autoritatea finală după care se evaluează toate învățăturile și pe care se fundamentează întreaga credință lutherană. Aceasta înseamnă că nicio tradiție umană și nicio interpretare umană, oricât de venerabile ar fi din punct de vedere istoric, nu pot depăși sau contrazice autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură rămâne astfel fundamentul absolut al credinței și al învățării lutherane.

Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea, cum ar fi Mărturisirea de la Augsburg, Apologia acesteia sau Formula Concordiei, sunt considerate ca fiind: „norma normata”, acestea fiind subordonate Scripturii și servind drept interpretări teologice și mărturii fidele ale acesteia. Practic, Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea reflectă și explică ceea ce Sfânta Scriptură învață, oferind Bisericii un ghid doctrinar clar și consistent. Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea nu sunt însă folosite pentru a valida Scriptura. Această ordine a autorității subliniază fidelitatea luteranilor confesionali față de revelația divină și evită orice risc de idolatrizare a tradiției sau a documentelor istorice.

Acest principiu se manifestă în atitudinea „quia” („deoarece”), prin care luteranii confesionali aderă la Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea doar în măsura în care acestea corespund învățăturii Bibliei. Aceasta oferă o protecție doctrinară solidă împotriva deviațiilor și sincretismului religios. Spre deosebire de unele Biserici non-confesionale, care afirmă faptul că Biblia singură constituie mărturia credinței fără a defini clar doctrinele esențiale, luteranii confesionali recunosc că interpretarea corectă a Scripturii trebuie să fie ghidată și susținută de Confesiuni bine întemeiate. Astfel, fidelitatea față de Scriptură se exprimă nu doar prin acceptarea textului biblic, ci și printr-o aplicare doctrinară coerentă și ordonată în viața Bisericii.

JUSTIFICAREA: OBIECTIVĂ ȘI SUBIECTIVĂ

Lutheranii confesionali afirmă credința într-o ”justificare obiectivă”, universală, care se aplică tuturor oamenilor prin Cristos. Aceasta înseamnă că păcatele întregii lumi au fost purtate de Domnul nostru Isus Cristos, iar prin jertfa sa toți oamenii sunt declarați neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. Scriptura subliniază această realitate universală: „după cum prin neascultarea unui singur om, mulți [adică toți] s-au făcut păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, mulți [adică toți] vor fi făcuți neprihăniți” (Rom.5,18-19). Sfântul Apostol Ioan spune: „El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, și nu numai pentru ale noastre, ci și pentru păcatele întregii lumi” (1In.2,2) iar Sfântul Profet Isaia adaugă: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is.53,6). Deși Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea nu dedică un articol separat acestei doctrine a justificării obiective, principiul teologic este prezent și susținut constant ca parte a învățăturii despre harul universal al lui Dumnezeu.

În paralel, luteranii confesionali cred în ”justificarea subiectivă”, individuală, care se realizează în viața fiecărui credincios. Aceasta se referă la modul în care omul primește neprihănirea lui Cristos prin credință personală, nu prin faptele Legii: „Omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii” (Rom.3,28). Această justificare subiectivă este considerată „articulus stantis et cadentis ecclesiae”, adică învățătura centrală în funcție de care Biserica stă sau cade. Este inima teologiei luterane, fundamentul certitudinii mântuirii personale și baza întregii vieți spirituale a credinciosului.

Astfel, luteranii confesionali recunosc o complementaritate între cele două aspecte ale justificării. Cristos a realizat obiectiv dreptatea tuturor oamenilor, iar credinciosul, prin credință, primește această neprihănire în mod personal, trăind efectele mântuirii în viața sa. Această învățătură protejează Biserica de eroare și de legalism, păstrând credința în harul lui Dumnezeu, pur și simplu prin credință, centrul mesajului evanghelic.

MIJLOACELE HARULUI

Luteranii confesionali recunosc mijloacele harului ca instrumentele prin care Dumnezeu lucrează activ mântuirea oamenilor. Aceste mijloace sunt trei: Cuvântul lui Dumnezeu, Absoluțiunea și Sfintele Sacramente.

Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă prima și cea mai importantă cale prin care Dumnezeu oferă omului harul său mântuitor. Prin auzirea, citirea și predicarea Scripturii, credincioșii aud mesajul Evangheliei: că neprihănirea lor este complet realizată în și prin Cristos și primită doar prin credință. Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar informativ, ci este creativ și eficient în viața omului credincios. Duhul Sfânt îl folosește pentru a transforma inimile, a întări credința și a întări mântuirea personală a fiecărui credincios.

Lutheranii confesionali recunosc absoluțiunea ca un mijloc specific al harului, prin care credinciosul primește iertarea păcatelor de la pastor, prin Cuvântul Evanghelie. În cadrul confesării, păcătosul își mărturisește păcatele pastorului, iar prin cuvintele pastorului, în acord cu Evanghelia, primește iertarea păcatelor. Absoluțiunea nu este o putere a omului de a ierta, ci un mijloc prin care Dumnezeu aplică harul său. Absoluțiunea întărește conștiința credinciosului, aduce pace și siguranță sufletească și face parte integrantă din viața sacramentală a Bisericii Lutherane.

Sfintele Sacramente - Botezul și Euharistia - sunt mijloace vizibile prin care harul lui Dumnezeu se aplică în mod concret credinciosului. În Botez, credinciosul este unit cu moartea și învierea lui Cristos, primind iertarea păcatelor și viața nouă în Duhul Sfânt. În Euharistie, credinciosul participă la trupul și sângele lui Cristos, primind întărirea spirituală și comuniunea cu El, prin primirea adevăratului trup și sânge ale lui Cristos. Sacramentele nu sunt simple simboluri anamnetice, ci mijloace reale ale harului, prin care Dumnezeu comunică mântuirea omului.

Prin urmare, mijloacele harului nu sunt instrumente pasive, ci sunt căi active prin care Dumnezeu lucrează în mod personal și comunitar pentru mântuirea celor care cred promisiunea Evangheliei. Mijloacele harului reprezintă legătura dintre promisiunea divină și credincios, fiind esențiale pentru viața Bisericii și pentru păstrarea purității Evangheliei în lucrarea misionară și pastorală.

Luteranii confesionali afirmă că fără aceste mijloace, harul lui Dumnezeu nu poate fi aplicat în mod concret, iar credința nu poate fi întărită sau menținută. Ele sunt, așadar, comoara Bisericii, instrumente prin care Dumnezeu realizează lucrarea Sa de mântuire în lume.

CENTRALITATEA EVANGHELIEI

Un lutheran confesional este, în mod inseparabil, un creștin „evanghelic” în sensul istoric al termenului. El este un credincios profund centrat pe Sfânta Evanghelie, adică pe mesajul central al justificării păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin credință în Domnul Isus Cristos. Evanghelia nu reprezintă doar o doctrină între altele, ci piatra de temelie a credinței, standardul după care toate învățăturile și practicile Bisericii sunt evaluate, corectate și crezute.

Pentru lutheranul confesional, Evanghelia definește atât identitatea Bisericii, cât și viața spirituală a credincioșilor. Nicio tradiție umană, nicio opinie personală și nicio tendință teologică nu pot prevala asupra mesajului mântuitor al lui Cristos în Evanghelie. Astfel, atât doctrinele fundamentale - cele necesare pentru mântuire, cât și doctrinele secundare – cele care nu influențează mântuirea - sunt evaluate și judecate în lumina Cuvântului Evangheliei, nu în funcție de moda teologică sau de presiunile sociale, politice, economice, naționale sau culturale.

Evanghelia singură servește drept busolă spirituală, ghidând învățătura, închinarea și misiunea Bisericii Lutherane Confesionale. Luteranul confesional afirmă că fiecare doctrină trebuie să se sprijine pe Evanghelia lui Cristos, iar orice învățătură care diminuează sau distorsionează Evanghelia lui Cristos este respinsă. În centrul Evangheliei se află atât mărturia despre mântuirea universală a păcătosului în Cristos, cât și aplicarea personală a acestei mântuiri prin credință, prin mijloacele harului, în viața fiecărui credincios. Astfel, credința lutherană confesională nu este doar una teoretică, ci și una practică și transformatoare, modelând întreaga viață spirituală și comunitară a Bisericii.

ÎNCHINAREA LITURGICĂ ȘI ADIAPHORA 

Închinarea luterană este, înainte de toate, o expresie a credinței centrate pe Sfânta Evanghelie. Ea nu există pentru satisfacerea gusturilor estetice sau pentru demonstrații de pietate formală, ci pentru glorificarea lui Dumnezeu prin proclamarea mântuirii numai prin Isus Cristos. În cadrul acestei închinări, elementele esențiale sunt Cuvântul lui Dumnezeu și Sacramentele, mijloacele harului prin care Duhul Sfânt creează și întărește credința. Fiecare predică, rugăciune, imn sau ritualuri trebuie să sublinieze Evanghelia, centrul credinței luterane.

Totodată, închinarea luterană recunoaște existența unor ritualuri și ceremonii care sunt declarate ”adiaphora” - adică aspecte liturgice neesențiale mântuirii care nu sunt nici poruncite dar nici interzise de Scriptură. Acestea includ elemente precum gesturile liturgice, forma rugăciunilor, muzica, veșmintele liturgice sau alte practici culturale și tradiționale. Deși diferite comunități pot manifesta aceste aspecte într-un mod divers, unitatea Bisericii nu este compromisă atât timp cât doctrina, predicarea și administrarea Sacramentelor rămân fidele Evangheliei (Formula Concordiei, Art. 10).

Astfel, închinarea luterană este simultan ordonată și flexibilă. Este ordonată în ceea ce privește elementele fundamentale care proclamă Evanghelia, și flexibilă în privința elementelor adiaphora, care permit adaptarea la contextul cultural și la nevoile comunității. Această abordare reflectă profund principiul confesional-lutheran care afirmă faptul că fiecare ritual și ceremonial liturgic trebuie să servească Evangheliei și să nu o diminueze, transformând închinarea liturgică într-o continuă aplicare a mântuirii universale în și prin Cristos în viața fiecărui credincios.

Prin urmare, centralitatea Evangheliei în Biserica Lutherană Confesională nu este doar una doctrinară ci și una liturgică. Biserica, prin închinarea sa, predică credința, întărește sufletele și modelează viața comunitară, păstrând un echilibru între fidelitatea doctrinară și libertatea în aspectele neesențiale. În acest mod, Liturghia lutherană devine o mărturie vie a Evangheliei, o expresie practică și transformatoare a credinței confesionale.

MISIUNEA BISERICII LUTHERANE

Luteranii confesionali se definesc drept creștini misionari, într-un sens profund și practic al termenului. Credința lor nu este doar una doctrinară, liturgică sau contemplativă, ci este una activă și orientată spre lume, având ca scop răspândirea mesajului mântuitor al Evangheliei către toți oamenii. În centrul misiunii stă predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, conform poruncii Domnului Isus Cristos care spune: „aceasta este vestea bună care trebuie propovăduită în toată lumea” (Mt.24,14).

Misiunea Bisericii nu se reduce la apărarea adevărului doctrinar, deși aceasta este esențială. Lutheranul este chemat să împărtășească activ Evanghelia tuturor oamenilor, indiferent de cultură, naționalitate sau condiție socială. Aceasta include atât lucrarea pastorală, cât și misiunea în afara Bisericii, prin predicare, învățare, acțiuni umanitare și exemplul unei vieți trăite în credință.

Predicarea Evangheliei nu este un act opțional sau un complement al vieții spirituale ci este un imperativ divin, esențial pentru împlinirea planului lui Dumnezeu în lume. Fiecare credincios lutheran, în măsura vocației sale, este chemat să participe la această lucrare, contribuind la creșterea Bisericii și la răspândirea mântuirii oferite prin Isus Cristos tuturor păcătoșilor care cred și se pocăiesc.

Astfel, misiunea Bisericii Lutherane Confesionale combină fidelitatea doctrinară cu acțiunea practică. Biserica proclamă adevărul Evangheliei, apără credința Reformei Lutherane și extinde harul lui Dumnezeu în lume, rămânând constant ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu prin mijloacele harului. Misiunea Bisericii nu este doar o sarcină externă, ci o manifestare a credinței interne, care modelează întreaga viață spirituală și comunitară a Bisericii.

CARTEA CONCORDIEI

Cartea Concordiei, publicată în 1580, reprezintă colecția oficială a mărturisirilor de credință luterane și servește drept standard doctrinar al Bisericii Lutherane Confesionale. Cartea Concordiei adună documentele confesionale fundamentale care definesc credința, închinarea și misiunea Bisericii Lutherane, oferind o bază clară pentru păstrarea fidelității față de Evanghelie și Scriptură.

Cartea Concordiei include următoarele documente confesionale ale Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea:

·       Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea și Crezul Athanasian - mărturii ecumenice care afirmă credința comună a Bisericii universale în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt;

·       Micul Catehism al lui Martin Luther (1529) - un ghid practic pentru instruirea credincioșilor în doctrină, viață creștină și sacramente;

·       Marele Catehism al lui Martin Luther (1529) - o expunere mai amplă și detaliată a credinței luterane, destinată Oficiului Pastoral a Bisericii;

·       Confesiunea Augustana (1530) și Apologia Confesiunii Augustana (1531) - prezentarea oficială a învățăturilor Reformei Luterane în fața autorităților, apărarea lor împotriva erorilor și clarificarea doctrinei mântuirii numai prin credință;

·       Articolele Schmalkaldice (1536) - o reafirmare a doctrinelor esențiale, în special a justificării numai prin credință, într-un context de conflict religios și politic;

·       Formula Concordiei (1577) – documentul final care rezolvă disputele doctrinare interne și unifică Biserica Lutherană în credință și practică.

Aceste documente confesionale reflectă preocuparea profundă a Reformei Luterane pentru puritatea Evangheliei, fidelitatea față de Scriptură și continuitatea identității confesionale. Ele oferă un cadru clar pentru închinarea liturgică, predicarea Evangheliei și administrarea Sacramentelor, asigurând că Biserica rămâne ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu. Prin Cartea Concordiei, luteranii confesionali se mențin fideli tradiției Reformei Lutherane, protejând integritatea doctrinară și spirituală a Bisericii pentru generațiile prezente și cele viitoare.

SCURTĂ CONCLUZIE

Un lutheran confesional este un creștin care trăiește și mărturisește credința fundamentat pe Sfânta Scriptură, în conformitate cu învățătura Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea, în armonie cu Cartea Concordiei. Aceasta se reflectă în mai multe aspecte fundamentale:

Un lutheran confesional acceptă Sfânta Scriptură ca fiind norma supremă (norma normans). Sfânta Scriptură este criteriul absolut după care toate doctrinele și practicile Bisericii sunt evaluate, iar autoritatea ei nu poate fi subordonată niciunei tradiții sau opinii omenești.

Un lutheran confesional recunoaște Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea ca mărturie fidelă a Scripturii (norma normata). Confesiunile sunt considerate expresii credincioase ale învățăturii biblice și sunt acceptate „quia”, doar în măsura în care acestea concordă cu Sfânta Scriptură, servind ca un ghid pentru păstrarea purității Evangheliei.

Un lutheran confesional crede în justificarea obiectivă și subiectivă. Lutheranul confesional afirmă faptul că Domnul Isus Cristos a purtat păcatele lumii și că fiecare credincios este declarat neprihănit numai prin credință, nu prin fapte, acest principiu fiind fundamentul mântuirii personale și al învățăturii Bisericii.

Un lutheran confesional uzează de mijloacele harului: Predicarea Cuvântului, Absoluțiunea și Sacramentele. Credința este creată și întărită prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și prin administrarea corectă a Botezului și a Euharistiei, mijloacele concrete prin care Duhul Sfânt lucrează în oameni.

Un lutheran confesional este centrat pe Evanghelie și protejează doctrinele fundamentale. Evanghelia lui Cristos rămâne centrul vieții spirituale și al identității Bisericii. Toate învățăturile sunt evaluate prin prisma acesteia, iar orice doctrine care o slăbesc sau o distorsionează sunt respinse.

Un lutheran confesional respectă practica liturgică ordonată și flexibilă în adiaphora. Închinarea lutherană este practică și ordonată, dar există libertate în chestiunile neesențiale (adiaphora), atât timp cât doctrina, predicarea și administrarea Sacramentelor rămân fidele Evangheliei.

Un lutheran confesional este implicat activ în misiune, proclamând Evanghelia lumii întregi. Predicarea și răspândirea Evangheliei nu sunt opționale, ci un imperativ divin. Lutheranul confesional contribuie activ la lucrarea lui Dumnezeu în lume, respectând mandatul misionar al Bisericii.

În esență, luteranul confesional trăiește credința sa în armonie cu Cartea Concordiei, asigurând astfel unitate doctrinară, fidelitate față de Cristos și Scriptură, și integritate în învățătura, închinarea și misiunea Bisericii. Credința lutherană confesională nu este doar teoretică, ci practică, formând viața spirituală și comunitară a Bisericii în mod durabil și autentic.