Despre justificarea numai prin credință și Bisericile Protestante

Deși își revendică originea istorică în Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea care vorbește despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin credință, foarte mulți creștini protestanți din prezent au revenit din punct de vedere dogmatic la sinergismul predicat de către Biserica Medievală și continuat de către Biserica Romano-Catolică din prezent. 

Multe dintre Bisericile care își au originea în diversele treziri spirituale ulterioare Reformei din Secolul al XVI-lea au eșuat în a înțelege distincția dintre Lege și Evangheliei respectiv în a înțelege rolul acestora în salvarea omului. Din acest motiv, aceste Bisericii au eșuat în a înțelege și în a preda învățătura despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai sau doar prin credință. Consecința imediată a acestui eșec teologic a fost aceea că toate aceste Biserici care se declară ca fiind Protestante, prin accentul pus pe pietatea față de Lege ca obiectiv soteriologic, au devenit veritabile Bisericii ale Legii, exact așa cum a fost Biserica Medievală, mai precis exact așa cum sunt Bisericile Romano-Catolice și Bisericile Ortodoxe Răsăritene. 

Privind cu atenție la învățătura dogmatică și la practica liturgică a acestor Biserici apărute în perioada post-Reformă, este ușor de observat faptul că învățătura aproape generală pe care acestea o predică este aceea că primim de la Dumnezeu mântuirea doar prin har dar fiecare dintre noi avem datoria să o păstrăm și să o împlinim în viața noastră prin eforturile noastre de ascultare față de Lege. 

Astfel, efortul de ascultare de Lege devine centrul de greutate al mântuirii omului în toate aceste Bisericii ci nu credința. Astăzi, milioane de creștini cred faptul că mântuirea și calitatea de creștin nu sunt dependente de ceea ce credem și mărturisim ci sunt dependente de modul în care trăim pietatea impusă de Legea lui Dumnezeu. De exemplu, mântuirea și calitatea de creștin sunt dependente de modul în care ne îmbrăcăm, de abstinența de la diverse alimente, de abstinența de la consumul de tutun sau diverse băuturi alcoolice sau chiar non-alcoolice, de durata și de intensitatea rugăciunilor, de abstinența de la orice fel de forma de distracție modernă - precum teatru, film, evenimente sportive, jocuri pe PC, Facebook, dans etc -, de abstinența de la orice formă de atenție dată trupului - precum machiaj, coafură, epilat, purtare de bijuterii, mers la sală, diverse alte activități sportive etc.- sau de încetarea oricărui tip de activitate într-o anumita zi a săptămânii – mai precis ziua Sâmbetei sau ziua Duminicii, după caz. 

Asemenea fariseilor din vechime, cele mai multe dintre Bisericile Protestante din prezent au trecut dincolo de ceea ce Legea lui Dumnezeu afirmă și au creat, la rândul lor, o mulțime de legi suplimentare, numind astfel păcat ceea ce Dumnezeu nu a numit păcat. Orice nesupunere față de aceste standarde de pietate impuse de aceste Biserici Protestante echivalează cu pierderea calității de creștin respectiv cu pierderea mântuirii, indiferent de mărturisirea de credință pe care individul o exprimă. 

În viziunea acestui timp de creștinism, un adevărat creștin nu poate să își mărturisească credința în Cristos și in același timp să meargă la teatru, la cinema, la operă, pe stadion, să poarte cercei sau verighetă, să danseze, să meargă într-un restaurant sau să participe la diverse evenimente mondene. 

Un alt element esențial este acela că acești creștini nu pun aproape deloc accentul pe doctrine. Pentru acești creștinii de factură protestantă nu articularea corectă a învățăturilor Evangheliei, respectiv încrederea în ceea ce ne promite Evanghelia lui Cristos, sunt reperele mântuirii ci raportarea corectă la aceste numeroase legile ale pietății pe care le-a creat o anumită Biserică. Predicile în aceste Biserici nu caută aproape niciodată să explice Evanghelia lui Cristos pentru ca omul să înțeleagă și să creadă promisiunile lui Cristos - adică să cunoască învățătura sănătoasă pentru a avea cu adevărat o credință mântuitoare - ci aproape întotdeauna aceste predici vorbesc despre cum trebuie să ne îmbunătățim supunerea față de regulile impuse de toate aceste legi ale Bisericii, fie prin adăugarea de tot mai multe reguli, fie prin înăsprirea celor deja existente. 

Astfel, capitolul trei din Epistola Sfântului Apostol Paul către Galateni devine de actualitate pentru creștinismul protestant post-modern: "Sunteți atât de fără minte? După ce ați început în Duh, sfârșiți acum în trup?" (Gal.3,3). Cu alte cuvinte, de ce vrem să sfârșim prin faptele Legii ceea ce am început prin credința în promisiunile Evangheliei lui Cristos? 

Sfântul Apostol Paul ne spune: "Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Cristos Isus" (Gal.3,26). Nu suntem fii ai lui Dumnezeu datorită ascultării față de Lege – cu atât mai mult cu cât așa ceva este imposibil - ci datorită credinței noastre în Cristos. Credința nu se naște niciodată din faptele Legii ci doar Dumnezeu singurul o naște in om prin predicarea Evangheliei lui Cristos, după cum spune Sfântul Apostol Paul în Epistola către Romani: "Într-adevăr, oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit. Așadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Și cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator? Însă cum să predice, dacă nu sunt trimiși? După cum este scris: Cât de frumoase sunt picioarele celor care aduc vești bune [...] Deci credința vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos" (Rom.10, 13-15 și 17). 

Astfel, predicarea Evangheliei lui Cristos devine impetuos necesară pentru ca omul să aibă o credință salvatoare. Pot să o spun foarte răspicat: fără predicarea Evangheliei lui Cristos nu poate să existe credința mântuitoare în om. Predicarea faptelor bune pe care noi trebuie să le facem ca să fim mântuiți nu poate da naștere la credința mântuitoare ci cel mult dă naștere la frustrări spirituale, la zbucium interior și, în cele din urmă, la un efort de a mima o pietate falsă. De ce? Pentru că este cu neputință omului să asculte de Lege așa cum Dumnezeu vrea și ne cere să ascultăm. Chiar și pentru omul justificat – adică omul născut din nou - este imposibilă o ascultare perfectă de Lege. Cu alte cuvinte, chiar și pentru creștin este imposibil de trăit o viață total lipsită de păcat. Doar auzirea Evangheliei lui Cristos naște credința adevărată și doar auzirea Evangheliei lui Cristos întreține credința deoarece aceasta ne predică despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în si prin Domnul Isus Cristos, iar Domnul Isus Cristos însuși ne spune astfel: "credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine!" (In.14,1). Credința este cea care ne spune că prin jertfa sa pe cruce, Cristos a iertat păcatul nostru iar acolo unde este iertarea păcatelor este viață veșnică. 

Există două căi pentru ca omul să fie justificat înaintea lui Dumnezeu. O cale este aceea de a împlini Legea și astfel să nu avem păcat - ceea ce Scriptura spune că este absolut imposibil pentru om deoarece aceasta cale este calea auto-justificării prin fapte. Sfântul Apostol Paul ne spune clar: ”prin faptele Legii, nu va fi justificat niciun om înaintea lui, căci prin Lege [vine] numai cunoaşterea păcatului” (Rom.3,20). A doua cale este să fim iertați pentru păcatul nostru - ceea ce Scriptura spune că se întâmplă nu prin faptele noastre ci prin credința noastră în ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Cristos. 

Prima este calea Legii și o cale imposibil de parcurs de om oricât de mult acesta se va strădui. A doua este calea Evangheliei lui Cristos. Aceste căi nu pot fi puse niciodată împreună și niciodată nu pot fi amestecate, căci, spune Sfântul Apostol Paul: "dacă justificarea vine prin Lege, atunci în zadar a murit Cristos" (Gal.2,21). Cristos a murit tocmai pentru că nimeni nu poate să meargă în Împărăția lui Dumnezeu pe calea Legii. Iar Dumnezeu a dat Legea pentru ca nimeni să nu poată să meargă în Împărăția lui Dumnezeu altfel decât prin credința în Cristos. Iar acolo unde este eșec cu privire la Lege, justificarea nu poate să vină decât de la Dumnezeu, din inițiativa lui Dumnezeu, numai prin iertarea pe care Dumnezeu o rostește în și prin jertfa lui Cristos în dreptul eșecului nostru de a asculta de Lege. 

În încheiere, pentru a evita ca cineva să spună: "atunci hai să păcătuim deoarece mântuirea noastră nu depinde de faptele noastre de pietate", răspund astfel: luteranul nu este niciodată și cu niciun chip un om care disprețuiește Legea lui Dumnezeu ci este întotdeauna un om care are privirea ațintită la Cristos. Un om plin de încredere în mesajul Evangheliei. Aceste afirmații nu sunt contradictorii.

Luteranul este un om care nu face niciodată din pietatea personală sursa mântuirii ci face doar din Cristos sursa mântuirii sale. Luteranul nu este un om pasionat de păcat ci este un om plin de pasiune pentru Legea lui Dumnezeu deoarece el a fost eliberat din blestemul Legii și din robia păcatului de către Cristos. Luteranul este omul care nu mai vede Legea ca fiind un blestem pentru el ci ca fiind minunata expunere a voinței sfinte a lui Dumnezeu cu privire la viața lui. Luteranul este un om eliberat de povara păcatului deoarece el știe ca are în Cristos un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu și crede cu tărie mesajul Evangheliei care spune: "nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus" (Rom.8,1)

Nu puțini vor încerca să mă contrazică folosind afirmațiile Sfântului Iacov care spune: "căutați să împliniți cuvântul, nu numai să-l ascultați" (Ic.1,22) respectiv: "credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși" (Ic.2,17). Ași vrea să înțelegeți faptul ca Sfântul Iacov nu vorbește aici despre faptul ca mântuirea vine prin împlinirea a ceea ce Legea poruncește iar în absența acestor fapte cerute de către Lege nu există mântuire. Ci Sfântul Iacov vorbește despre faptul că noi nu trăim o credință care se rezumă doar la o afirmație dogmatică ci trăim o credință care se manifestă atât în plan metafizic – prin încrederea în iubirea lui Dumnezeu - cât și în plan ontologic – prin iubirea manifestată față de aproapele nostru. Iubirea nu este doar o declarație - deși conține și o declarație - ci iubirea este o manifestare practică în ființa omului. Dar faptele iubirii nu vin niciodată din porunca Legii deoarece Legea nu naște niciodată în om iubire ci mereu naște doar ură și împotrivire. Faptele bune nu sunt niciodată faptele impuse de către Legea lui Dumnezeu ci sunt faptele care sunt născute de către Evanghelia lui Cristos, adică fapte născute din iubirea lui Dumnezeu pentru om. 

Faptele despre care vorbește Sfântul Iacov în Epistola lui se nasc nu din porunca Legii ci din credința noastră în Dumnezeu și din iubire noastră față de Dumnezeu. Luteranul nu face fapte bune pentru ca Dumnezeu să îl iubească și să îl aprecieze deoarece noi, luteranii, suntem deja pe deplin încredințați că Dumnezeu ne iubește. Vedem iubirea lui Dumnezeu pentru noi în Cristos. De aceea, Luteranul face fapte bune pentru că el răspunde cu iubire la iubirea Tatălui ceresc în Cristos. 

Și, încă ceva foarte important, în încheiere. Sfântul Iacov vorbește despre faptele de milostenie față de aproapele nostru ci nu despre efortul nostru de a împlini sumedenia de legi care guvernează Bisericile Protestante din prezent. Sfântul Iacov nu spune că omul credincios nu trebuie să meargă la cinematograf, la stadion sau la teatru ci Sfântul Iacov ne spune faptul că o credință adevărată este una care privește mereu cu grijă și dragoste la aproapele nostru. De aceea, această credință produce întotdeauna fapte bune la adresa aproapelui.

Aceasta este despre adevărata învățătură despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin credință și aceasta este nefericita abatere pe care o trăiesc majoritatea Bisericilor Protestante din prezent.