Credința din perspectiva Reformei Lutherane

În acest moment al studiului nostru despre teologia lui Luther nu vom lua în considerare toate aspectele credinței. Înainte de a putea discuta conținutul credinței și măsura în care mântuirea depinde de aceasta, trebuie să luăm în considerare mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu și cele două forme ale sale, Legea și Evanghelia. Înțelesul credinței în Isus Cristos poate deveni clar doar în contextul doctrinelor justificării și al persoanei și lucrării lui Cristos. În acest moment, suntem preocupați de structura esențială a credinței, adică de relația sa cu cuvântul lui Dumnezeu, de caracterul său personal și de relația sa cu experiența și cu rațiunea. 

CREDINȚA ȘI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU 

Obiectul credinței este Dumnezeu în Cuvântul Său 

  Nu putem discuta despre concepția lui Luther despre credință fără să ne referim la Cuvântul lui Dumnezeu. Cele două concepte sunt strâns legate unul de celălalt. Prin urmare, nu putem discuta despre înțelegerea lui Luther a Cuvântului lui Dumnezeu fără a ne referi la credință. Pentru că este de natura Cuvântului lui Dumnezeu atât să ne cheme la credință, cât și să lucreze credința în noi. Cu toate acestea, credința este caracterizată de orientarea sa către Cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu și credința sunt legate între ele prin însăși natura lor.

Conceptul de credință al lui Martin Luther nu are nimic în comun cu orice încercare de a crea putere și curaj în noi înșine prin propriile noastre eforturi, cum ar fi gândirea pozitivă, și nici nu este legat de o stare psihologică de încredere care poate exista fără un obiect al încrederii și în afara unei relații personale. În teologia lui Luther, credința există doar ca răspuns al omului la cuvântul lui Dumnezeu. Numai Cuvântul îi oferă baza și conținut credinței. Acest Cuvânt de care este legată credința este cuvântul făgăduinței, adică Cuvântul Evangheliei. Legea lui Dumnezeu este scrisă în inimile tuturor oamenilor. Fiecare știe cel puțin ceva despre ea înainte ca ea să îi fie proclamată. Prin urmare, Legea nu este obiectul credinței, cel puțin nu în același sens în care este Evanghelia. De aceea, credința este hrănită doar de Cuvântul Evangheliei.

Acolo unde nu există promisiunea lui Dumnezeu, nu există credință. Martin Luther acceptă afirmația Sfântului Apostol Paul din Romani 4:13 conform căreia credința și promisiunea lui Dumnezeu sunt mereu împreună. Din acest motiv, auzirea Cuvântului precedă mereu credința, după cum subliniază în mod repetat atât Luther, cât și Sfântul Apostol Paul care ne spune: "Credința vine numai prin auzire" (Rom. 10:14), adică numai prin auzirea predicării Evangheliei. Pentru Martin Luther, credința înseamnă să accepți din toată inima promisiunea lui Dumnezeu făcută în Evanghelia lui Cristos. Credința este un act de voință cu care un om se ține prins de cuvântul făgăduinței. Luther ne spune faptul că cei care au credință trebuie să scoată din mintea lor totul, cu excepția Cuvântului lui Dumnezeu deoarece credința depinde numai și numai de Cuvânt. De aceea, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul este obiectul credinței mântuitoare. Aceasta înseamnă că credința are încredere în Dumnezeu însuși sau în Domnul Isus Cristos. Căci Dumnezeu și Cristos ni se prezintă împreună în Cuvânt. A crede Cuvântul înseamnă, prin urmare, același lucru cu a crede în Dumnezeu prin Cuvânt. Astfel, credința se încrede direct în Dumnezeu. Cuvântul făgăduinței în care cred nu are autoritate în sine, ca și cum ar fi un adevăr universal valabil care își demonstrează propria valabilitate. Mai degrabă, Cuvântul posedă autoritatea personală a Dumnezeului și Domnului meu care îmi vorbește prin acest Cuvânt. Astfel, el nu transmite un adevăr pur obiectiv, ci este mai degrabă un cuvânt de acceptare și de chemare, de promisiune și de poruncă, pe care Dumnezeu mi-l adresează personal. 

Prin urmare, credința este întotdeauna o relație directă cu Dumnezeu însuși și cu Domnul Isus Cristos. A crede înseamnă a-l accepta pe Dumnezeu în Cuvântul său ca fiind veridic și, astfel, a-l recunoaște și a-l onora ca Dumnezeu. Credința este încrederea necondiționată în Dumnezeu în cuvântul său. Nimic altceva din ceea ce face un om nu îi dă lui Dumnezeu atâta onoare precum credința, pentru că credința îl ia în serios pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeu. Necredința neagă faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. Ideea că credința Îl onorează pe Dumnezeu și împlinește prima poruncă este extrem de caracteristică înțelegerii lui Luther despre credință. 

Martin Luther vede credința nu numai din punct de vedere antropocentric, ca singura cale prin care omul este mântuit și câștigă viața veșnică, ci și teocentric. Onoarea lui Dumnezeu este în joc în credință. Atunci când omul crede cu tărie cuvântul lui Dumnezeu, el îl consideră ca fiind veridic, bun și drept. Prin aceasta îi acordă Dumnezeu cea mai mare onoare pe care o poate face. Atunci când omul că acest Cuvânt este adevărat, el îi onorează numele lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, de asemenea, că nu-i putem face lui Dumnezeu o dezonoare mai mare decât să nu-l credem. 

De aceea, Martin Luther ne spune în Catehismul Mare faptul că credința și Dumnezeu aparțin împreună. Ele sunt corelate în două moduri. În primul rând, credința adevărată nu poate avea niciodată alt obiect decât Dumnezeu, pentru că numai în Dumnezeu se poate avea încredere necondiționată. În al doilea rând, doar acea credință care are încredere necondiționată în Dumnezeu îl tratează cu adevărat pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeu. Credința este această relație cu Dumnezeu; iar Dumnezeu este Cel în care putem și trebuie să credem. Dacă vrem să exprimăm ce este credința, trebuie să vorbim despre Dumnezeu. Și dacă vrem să spunem cine este Dumnezeu, trebuie să vorbim despre credință. 

Credința omului îi oferă lui Dumnezeu onoarea datorată divinității sale. Martin Luther rezumă acest lucru făcând afirmație îndrăzneață conform căreia credința creează divinitatea. Unii teologi moderni s-au referit la astfel de afirmații pentru a-și ilustra teza conform căreia ideea de Dumnezeu este derivată antropologic prin obiectivarea de către om a propriei sale ființe, într-un sens în care omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul său. Studiind însă mai departe afirmațiile lui Luther, descoperim faptul că nicio linie de dezvoltare teologică nu îl leagă pe Luther afirmațiile acestor teologi. Aceasta deoarece atunci când Luther spune că credința creează divinitatea, el adaugă imediat faptul că face asta nu în persoana lui Dumnezeu, ci în noi. Martin Luther spune fără menajamente faptul că Dumnezeu există cu adevărat ca Dumnezeu fără noi și înainte ca noi să credem. Cu toate acestea, Dumnezeu însuși vrea, de asemenea, să fie Dumnezeu în noi. Iar Dumnezeu este Dumnezeu în noi doar atunci când noi îl lăsăm să fie Dumnezeul nostru în și prin credință. Așadar, de dragul divinității sale, Dumnezeu așteaptă ca noi să credem și ne poruncește să credem. Tot în acest sens trebuie înțeleasă o altă afirmație îndrăzneață a lui Luther care ne spune faptul că în afara credinței, Dumnezeu își pierde dreptatea, slava, bogăția etc. și nu are maiestate sau dumnezeire acolo unde nu există credință. Această afirmație nu este nici mai mult nici mai puțin decât explicația primei petiții din Micul Catehismul unde Luther ne spune: "Desigur, numele lui Dumnezeu este sfânt în sine, dar ne rugăm în această petiție ca el să fie sfânt și pentru noi". 

Prioritatea lui Dumnezeu și ireversibilitatea relației dintre Dumnezeu și om sunt afirmate în faptul nu credința creează Cuvântul, ci mai degrabă credința îl ascultă și îl primește Iar harul care ne este oferit în Cuvânt trebuie să fie înțeles prin credință. Până atunci, Dumnezeu nu este real pentru noi. Și numai în acest sens, propria noastră gândire și atitudine, credința sau necredința noastră, ne creează realitatea. Gândirea noastră despre Dumnezeu – mai precis credința sau necredința noastră - nu este doar un factor subiectiv fără sens și semnificație pentru realitate ci credința determină mai degrabă relația transcendentă a lui Dumnezeu cu noi. Cu alte cuvinte, așa cum gândești, așa se întâmplă. Dacă tu crezi că Dumnezeu este Tatăl tău, Judecătorul tău, Dumnezeul tău, atunci asta este ceea ce este El. Dacă tu crezi că Dumnezeu este mânios, El asta este. Astfel, activitatea Sa se orientează către gândurile noastre. Astfel de afirmații nu reprezintă o auto-exprimare teologică autonomă a lui Luther, ci doar o explicație a cuvântului lui Isus care ne spune: ”Fi vouă după cum credeți".  

Înțelegând promisiunea Evangheliei, credința primește de fapt promisiunea. Pentru că, prinzându-se de promisiune, credința se ține strâns de Dumnezeu, iar aceasta este plinătatea mântuirii. Prin urmare, credința este descoperirea vieții veșnice. Pentru că oriunde există credință, viața veșnică a început deja. Credința este modul în care, chiar trăind în mijlocul vieții pământești, o transcendem și trăim în Dumnezeu, în plinătatea mântuirii. 

DUMNEZEU LUCREAZĂ CREDINȚA 

PRIN CUVÂNTUL SĂU 

  Deși credința este un act al omului care este orientat către Cuvântul făgăduinței, nu este un act pe care omul ar trebui sau îl poate produce singur. Mai degrabă, Dumnezeu îl creează prin Cuvânt. Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează credința în om prin predicarea Cuvântului. Astfel, Martin Luther predă faptul că adevărata credință vine numai prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin Evanghelie. Luther face la acest capitol două mari precizări. În primul rând, nu omul, ci Cuvântul este cel care lucrează credința. Doar în Cuvânt experimentează omul lucrarea Duhului. În al doilea rând, nicio altă autoritate în afară de Cuvântul lui Dumnezeu nu poate constitui baza credinței. 

În primul rând, credința nu este rezultatul efortului uman. Credința mântuitoare nu este un produs al omului, ci mai degrabă este minunata creație a lui Dumnezeu în om. Luther subliniază în mod continuu că trebuie să se facă o distincție clară între credința autentică și credința creată de către om în sine. În mod natural, omul, atunci când aude Evanghelia, este capabil să răspundă pozitiv atât intelectual, cât și volițional. El poate face această lucrare de ași da consimțământul. Dar o astfel de credință nu are nimic de-a face cu credința adevărată. Este doar un produs al imaginației. Este doar o fantezie umană în care un om poate vorbi singur. Adâncul inimii omului, însă, nu știe nimic despre această credință. Cu alte cuvinte, într-o astfel de credință, om nu este implicat în mod întreg pentru că el nu este cuprins în întregime de adevărul Evangheliei. Prin urmare, o astfel de credință nu schimbă cu nimic existența unui om. Luther spune în Prefața sa la Epistola către Romani (1522) faptul că credința nu este noțiunea și visul uman pe care unii oameni îl numesc credință, vis uman pe care, atunci când aud Evanghelia, îl nasc prin propriile lor puteri în inima lor ca o idee personală despre credință pe care ei o consideră drept o credință adevărată. Dar, întrucât această formă de credință este doar o închipuire și o idee omenească care nu ajunge niciodată în adâncul inimii, nu urmează nicio îmbunătățire spirituală pentru om. Această credință bricolată este doar o lucrare de natură umană și, de aceea, ea este doar o iluzie pe care un om o poate produce dar care se dovedește deosebit de inadecvată și duce la moarte. În momentele dificile ale vieții, în păcat, în moarte și în iad, o astfel de credință eșuează. 

Totuși, acea credință pe care Dumnezeu o trezește în inimă este puternică pentru a se opune păcatului, morții și iadului. Deoarece Dumnezeu a creat-o prin Cuvântul său, ea are aceeași putere ca și Cuvântul. Aceasta deoarece Dumnezeu este cu adevărat prezent în Cuvântul său. Ca și Cuvântul, această credință este mai puternică decât orice creatură, chiar decât întreaga lume. Această credință este suficient de puternică pentru a învinge orice amenință mântuirea omului. Căci această credință este modul în care Cuvântul, și deci Dumnezeu însuși, este prezent în om. Credința este puterea lui Dumnezeu ci nu este o capacitate umană. În credință, omul participă la puterea lui Dumnezeu. Credința este omnipotentă la fel cum este Dumnezeu însuși. Acest lucru este adevărat pentru credință însă numai în măsura în care Dumnezeu însuși a lucrat-o în inimă prin cuvântul Său. Credința fabricată de om nu este niciodată așa ceva. O astfel de credință fabricată de către om este mereu lipsită de putere. Dumnezeu nu are nimic de-a face cu o astfel de iluzie a omului. 

Martin Luther avertizează împotriva unei astfel de credințe construită de către pe cont propriu, dar nu doar pentru că aceasta eșuează și este neputincioasă în crizele vieții. De asemenea, Luther consideră că încercarea omului de a produce credința pe cont propriu este o prezumție teribilă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că omul își asumă astfel producerea a ceea ce se află doar în puterea creatoare a lui Dumnezeu. Omul trebuie să aștepte ca Dumnezeu să acționeze. În caz contrar, omul atacă gloria lui Dumnezeu ca unic creator. Prin urmare, încercarea omului de a crede prin propria sa putere nu este doar o iluzie, ci și un păcat împotriva lui Dumnezeu.

În al doilea rând, numai Cuvântul produce credință și face acest lucru convingându-l pe om de validitatea sa. Nicio altă autoritate nu poate fi baza credinței, cu excepția autorității Cuvântului, adică a lui Dumnezeu însuși în Cuvântul său. Aceasta constituie marea diferență dintre credința de origine umană și credința de origine divină. Credința de origine umană depinde de persoana umană care rostește Cuvântul; ea crede Cuvântul datorită persoanei și autorității vorbitorului, de exemplu, datorită autorității Bisericii, clerului, ierarhiei sau a unei organizații (cum ar fi un Conciliu sau Sinod al Bisericii). Credința de natură divină, pe de altă parte, depinde numai de Cuvântul care este Dumnezeu însuși. O astfel de credință nu are nevoie de autorități pământești pentru a face cert adevărul Cuvântului, ci doar de cuvântul însuși. Omul atins de către Duhul Sfânt simte că este atât de sigur și că este adevărat încât nimeni nu-l poate smulge vreodată de la el. Luther ilustrează acest lucru cu o referire la samaritenii din Ioan 4:42. Aceștia cred mai întâi din cauza a ceea ce le-a povestit femeia; apoi, însă, în întâlnirea lor cu Cristos recunosc singuri cine este Cristos. 

Nici măcar persoana pământească a lui Isus și lucruri precum miracolele sale nu sunt temeiul ultim al credinței în Cuvânt. Mai degrabă, cuvântul în sine, fără a ține cont de persoană, trebuie să satisfacă inima și trebuie să convingă și să prindă un om în așa măsură încât acesta să se simtă imediat obligat să admită că este adevărat și corect, chiar dacă toată lumea, toți îngerii și toți prinții iadului nu sunt de acord. Cuvântul vine într-adevăr la mine prin martori și autorități pământești, prin Biserică și prin organele sale. Ca și în cazul samaritenilor, există o etapă preliminară în care îl cred pe baza autorității altora. În cele din urmă, însă, nu ei sunt cei care garantează Cuvântul pentru mine. Cuvântul se garantează pe sine. Credința adevărată se sprijină numai pe Cuvânt și nu este influențată de nicio persoană. Cuvântul, prin puterea propriului său adevăr, este independent de toate autoritățile umane. Luther subliniază acest fapt, împreună cu natura exclusivă a auto-autenticării Cuvântului, atunci când pune cuvântul lui Dumnezeu în aceeași categorie cu axiomele matematice care, independent de orice autoritate umană, se prezintă imediat minții umane ca fiind sensibile. Ele sunt atât de evidente de la sine încât nicio autoritate umană nu le poate contrazice. 

Firește, Martin Luther poate echivala dovada Cuvântului lui Dumnezeu cu cea a axiomelor matematice numai în măsura în care adevărul convinge prin propria sa putere, fără a avea nevoie de alte autorități. În caz contrar, auto-autenticarea lor este complet diferită. Privit în termeni de conținut, Cuvântul pur și simplu nu are caracterul axiomatic al principiilor matematice. Prin urmare, el nu se face înțeles fiecărui om prin propria sa putere. Ci acest lucru se întâmplă numai atunci când Dumnezeu însuși vorbește prin Cuvânt inimii și conștiinței unui om. Autentificarea de sine nu este un atribut al Cuvântului; mai degrabă, ea există doar de la o clipă la alta prin prezența și vorbirea lui Dumnezeu în Cuvântul său. Prin urmare, certitudinea că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat este ceva complet diferit de orice certitudine axiomatică sau a priori. Certitudinea de sine a rațiunii, caracterul probatoriu al adevărurilor raționale, este departe de mărturia Duhului Sfânt. 

Gândul central și caracteristic al lui Martin Luther cu privire la credință este că aceasta se naște atunci când un om este convins lăuntric și spiritual de vocea vie a lui Dumnezeu care îi vorbește în Cuvânt. Conținutul credinței este determinat în consecință. Așa cum Cuvântul nu este nimic mai puțin decât Dumnezeu care se ocupă de oameni pentru a-i salva, tot astfel, această activitate mântuitoare a lui Dumnezeu, și nimic altceva, este conținutul și obiectul credinței. Cu toate acestea, nu îndrăznim să ascundem faptul că Luther ar putea, de asemenea, să vorbească despre credință în termeni destul de diferiți. 

Uneori, Luther operează cu un concept al credinței destul de asemănător cu cel care devenise comun acceptat în teologia timpului său. Această concepție despre credință este în concordanță cu faptul că, deși Luther a criticat unele detalii, el a urmat tradiția timpului său și a acceptat Scriptura ca fiind o carte infailibilă, inspirată în întregul său conținut de către Duhul Sfânt. Prin urmare, pentru Luther, Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura este Cuvântul nu numai atunci când ne vorbește despre Lege și Evanghelie și ne convinge astfel inima și conștiința, ci și - și aceasta este o chestiune de principiu - în orice altceva spune. Privite ca o totalitate, relatările sale istorice, viziunea sa asupra lumii și toate povestirile miraculoase sunt Cuvântul lui Dumnezeu dat de către Duhul Sfânt. Prin urmare, toate cuvintele Scripturii sunt adevăruri incontestabile, care trebuie crezute tocmai pentru că sunt conținute în această carte specială.

Evident, ne confruntăm aici cu un concept de Cuvânt al lui Dumnezeu destul de diferit de cel pe care l-am întâlnit până acum prezentat ca fiind conceptul lui Luther și, prin urmare, și cu un concept diferit de credință. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este înțeles în acest fel, ca fiind identic cu întregul conținut al Scripturii, inclusiv materialul istoric și cosmologic, nu mai putem spune că Cuvântul convinge spiritul uman prin propria sa putere și se validează - așa cum putem spune atunci când Cuvânt descrie faptul că Dumnezeu ne vorbește. Prin urmare, acea credință care are ca obiect Scriptura în totalitatea sa nu poate fi decât o credință care este aproape identică cu credința fabricată, pe care Luther o descrie în altă parte. Această credință implică constrângerea de a crede și de a se supune cu umilință Cuvântului scris ca atare. Această înțelegere a credinței seamănă cu acea credință pe care am prezentat-o până acum ca fiind conceptul central al lui Luther, în măsura în care îi acordă și lui Dumnezeu onoarea care i se cuvine. Conform acestei înțelegeri a credinței, Dumnezeu ne poruncește să credem întregul conținut al Scripturii ca și cum el însuși ar fi autorul și insistă să abandonăm rațiunea, întrebările și îndoielile pe care aceasta ni le pune, în fața faptului că Dumnezeu este cel care ne-a spus toate acestea în Cuvântul său, iar în acest caz asta înseamnă, în Scriptură. Pe acest singur punct de comparație, toate asemănările încetează. Nu se poate scăpa de faptul că aceste concepte tradiționale ale Cuvântului și ale credinței contrazic acea înțelegere a Cuvântului și a credinței care a produs Reforma lui Luther. Utilizându-le, Luther a provocat infiltrarea unor elemente heteronome și contradictorii în înțelegerea teonomică a autorității Cuvântului lui Dumnezeu și a credinței și, prin urmare, și în relația dintre credință și rațiune. Problema a avut, de asemenea, implicații pentru ceea ce era cel mai fundamental în teologia lui Luther, și anume, distincția clară dintre Lege și Evanghelie.

Cuvântul care, prin puterea suverană a Duhului lui Dumnezeu, atestă și se autentifică este Evanghelia. Credința care este convinsă de acest Cuvânt este credința cu adevărat evanghelică. Cu toate acestea, tot ceea ce trebuie să cred doar pe motiv că este stabilit în Scriptură este Lege, iar credința corespunzătoare este o credință legalistă. Aici este un important punct în care claritatea percepției lui Luther se evidențiază. 

De asemenea, Martin Luther continuă să folosească conceptul de credință al Bisericii Medievale în abordarea sa atât a dogmelor cristologice, cât și a celor trinitare. Totuși, abordarea sa diferă prin faptul că, pentru el, aceste dogme sunt stabilite nu în primul rând de autoritatea Bisericii, ci de cea a Scripturii - adică de ceea ce Dumnezeu însuși spune și învață. În acest sens, Luther afirmă faptul că acest lucru trebuie crezut iar oricine nu îl va crede este un eretic. Acestea sunt deci articole care trebuie să fie crezute. 

Luther nu face nicio distincție între Evanghelia însăși, care ne cheamă la credință și realizează această credință prin convingerea inimii și a spiritului nostru, și forma doctrinară pe care reflecția teologică a dezvoltat-o din această credință în Evanghelie. Această formă doctrinară nu poate deveni ea însăși obiectul credinței, ci rămâne întotdeauna doar produsul reflecției și al înțelegerii teologice bazate pe credința în Evanghelie. Astăzi luăm această distincție de bună. Cu toate acestea, este o distincție pe care Luther nu a făcut-o niciodată. El i-a chemat pe oameni să creadă în dogma teologică a Bisericii în același sens în care i-a chemat să creadă în Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia.

DESPRE NATURA PERSONALĂ A CERTITUDINII CREDINȚEI

Cuvântul lui Dumnezeu se autentifică pentru mine - aceasta este ceea ce am afirmat până în acest moment. Acum, însă, trebuie să subliniem, de asemenea, așa cum face Martin Luther, faptul că acest Cuvânt se autentifică în fața mea. Prin urmare, există în om ceva despre care Cuvântul dă mărturie că este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este ceva diferit de viața interioară a omului. Mai mult, Cuvântul stă împotriva omului și îi vorbește din exterior. De aceea, Cuvântul trebuie să fie auzit și nimeni nu-l poate rosti pentru sine. Cu toate acestea, atunci când este auzit, el pătrunde în om în așa fel încât îi mișcă ființa lăuntrică și îl convinge. Cuvântul îl convinge și îi dovedește astfel că este adevărul lui Dumnezeu. Luther se referă la ceea ce se află în interiorul omului și despre care Cuvântul aduce o mărturie convingătoare cu termenii biblici de inimă sau conștiință. Aici există certitudinea credinței. 

Eu sunt inimă sau conștiință însă numai ca individ, o ființă personală complet unică și de neînlocuit. Cuvântul lui Dumnezeu îmi vorbește ca individ și face din mine un individ care este în relație directă cu Dumnezeu. Nicio altă persoană sau grup nu se interpune între noi. Nimeni nu-mi poate lua locul, nimeni nu poate interveni și să-mi ia harul și responsabilitatea inerente faptului că stau singur și de unul singur în fața lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu și acest "eu însumi" aparțin împreună. Cuvântul mă face să stau în fața lui Dumnezeu în unicitatea și singurătatea absolută a propriului meu eu și mă cheamă la o credință care, fiind în întregime a mea, este deopotrivă autentică și sigură. Înțeleasă în acest sens, credința este un act necondiționat personal.

Toate acestea sunt spuse de același Luther care este foarte conștient de realitatea comunității creștine. De realitatea comunității în credință și de efectul de întărire al credinței părinților și fraților asupra propriei mele credințe. Luther ara convins de faptul că credința Bisericii mă ajută în incertitudinea mea" În toate acestea însă un lucru rămâne clar: credința celorlalți nu mă poate ajuta decât să cred pentru mine însumi. Nimeni nu poate crede vreodată pentru altcineva ca și cum credința sa ar fi un substitut pentru credința cu totul personală a celuilalt. Fiecare dintre noi trebuie să creadă doar pentru sine. 

Un creștin este o persoană de sine stătătoare; el crede pentru el însuși și nu în numele altcuiva. Toată comunitatea creștină din lume și restul mijlocirilor noastre în numele altora nu pot înlătura această singurătate supremă. Dimpotrivă, nu pot decât să ne ajute să o atingem. Luther stabilește singurătatea credinței făcând referire la moarte. În moarte, fiecare dintre noi este complet singur și trebuie să-și moară propria moarte. Nimeni altcineva nu-ți poate lua locul și nimeni altcineva nu poate lupta pentru tine. Adică nimeni altcineva nu poate duce lupta credinței în marele ceas de încercare și perplexitate al morții. Dacă credința mea trebuie să reziste în acel moment, atunci ea trebuie să fie în totalitate credința mea personală și certitudinea mea cea mai personală. În această criză finală, toate judecățile autorităților pământești nu-mi sunt de niciun ajutor. Trebuie să fiu absolut și personal sigur pentru mine însumi. Prin urmare, credința este o chestiune extrem de serioasă. Sunt pierdut dacă, pe moarte fiind, nu sunt personal la fel de sigur de Cuvântul lui Dumnezeu precum sunt de propria mea existență. Numai printr-o astfel de certitudine conștiința are pace.  

Astfel, vedem că Luther consideră problema certitudinii credinței drept una foarte serioasă. Acest lucru se datorează faptului că mântuirea este o realitate cu adevărat personală pentru el: este părtășia cu Dumnezeu - o părtășie, totuși, care nu este actualizată decât în însăși ființa omului, în subiectivitatea credinței sale. Ca urmare, întrebarea lui Luther despre mântuire ia în mod necesar forma unei întrebări despre certitudinea credinței. Această certitudine a credinței este mai mult decât o simplă condiție subiectivă a persoanei înseși; adică, a avea această certitudine este același lucru cu a fi mântuit. 

Ași vrea să ne întoarcem la teologia crucii predicată de către Luther, deoarece sensul credinței poate fi înțeles pe deplin doar în acest cadru de referință. 

Credința adevărată este îndreptată spre Cuvântul făgăduinței și la început nu are nimic în afară de acest Cuvânt. Cuvântul oferă o realitate care este ascunsă și care nu poate fi văzută. Prin urmare, această realitate nu este obiectul experienței personale, ci ceva ce poate fi cuprins numai prin credința în Cuvânt. Astfel, credința se află în opoziție cu experiența noastră și cu vederea noastră. 

Credința percepe realitatea într-un mod diferit de cel al vederii și al experienței. Martin  Luther citează în mod repetat Evrei 11:1: "Credința este dovada a ceea ce nu se vede". Mai târziu, Luther traduce aceste cuvinte afirmând că ea ne învață să nu ne îndoim de ceea ce nu putem să vedem. Deoarece Dumnezeu însuși este ascuns. Noi îl avem pe Dumnezeu și ceea ce promite Cuvântul său doar crezând în acest Cuvânt. Ascunderea lui Dumnezeu și credința omului aparțin astfel împreună. 

Da, Luther poate spune chiar că Dumnezeu se ascunde pe sine și voința sa mântuitoare tocmai pentru a face loc acelei credințe la care Dumnezeu însuși ne-a chemat. Dacă credința este preocupată în mod esențial de realitatea ascunsă, atunci este adevărat faptul că este necesar ca tot ceea ce trebuie crezut să fie ascuns pentru a putea exista loc pentru credință. Iar Luther afirmă faptul că poate fi ascuns mai profund decât atunci când pare să fie exact opusul a ceea ce vedem, simțim și experimentăm. Dumnezeu și mântuirea sa sunt astfel ascunse sub opusul lor. 

Pentru ochiul natural, Dumnezeu pare să facă opusul a ceea ce dorește în cele din urmă. De aceea, credința nu trebuie doar să trăiască fără experiență ci ea are chiar experiența împotriva ei și trebuie să persevereze și să se afirme în opoziție cu experiența. Din acest motiv, credinciosul este ispitit și chinuit toată viața sa de dovezile empirice ale simțurilor sale. Astfel, credinciosul se luptă întotdeauna cu îndoiala. Încercarea și ispita nu sunt excepția, ci devin regula în viața credinciosului. 

Martin Luther descrie opoziția dintre credință și experiență referindu-se în special la necazurile și problemele acestei vieți și la marea tentație a disperării în care ne aruncă acestea. Inima noastră este chinuită de realitatea prezentă a necazurilor grave. Cuvântul făgăduinței vorbește despre o răscumpărare care se află undeva în viitor și care este încă ascunsă. Deoarece nu putem vedea acest viitor ascuns, nu putem vedea nici sfârșitul necazului prezent. Vedem doar începutul, dar nu și sfârșitul. Viziunea noastră este prea slabă și prea mioapă; ea nu poate înțelege acea mântuire ascunsă care nu poate fi văzută. 

Cu toate acestea, Dumnezeu vede sfârșitul necazului nostru; și El este cel care ne spune cuvântul făgăduinței. Din acest motiv, trebuie să luăm aminte la ceea ce spune el în cuvântul său, mai degrabă decât la propria noastră inimă mioapă. Necazurile vremelnice arată mult mai diferit pentru Dumnezeu decât pentru noi. Dumnezeu spune: Pentru Mine necazul tău este doar un punct, o clipă, o picătură, o scânteie. Dar rațiunea transformă un punct matematic într-o linie infinită, pentru că nu vede sfârșitul necazului. Domnul spune însă: Eu am o viziune mai bună decât tine. Rațiunea nu cunoaște însă matematica divină și cerească, potrivit căreia toate necazurile pământești sunt doar un moment, un punct matematic. A crede înseamnă să abandonăm punctul de vedere al rațiunii și al propriei noastre inimi și să riscăm pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe perspectiva Sa. Credința vede realitatea necazurilor așa cum o vede Dumnezeu. Atunci necazurile și neliniștile care par atât de mari și teribile pentru ochiul natural devin destul de mici, chiar nimic. Ce sunt ele în comparație cu Dumnezeu și cu realitatea harului Său etern în Cristos? Aceasta este ceea ce ne învață matematica divină și cerească. 

Îndoiala și ispita sunt cele mai dureroase în punctul în care sunt obligat să concluzionez că necazurile și dificultățile acestei vieți, care ascund scopul lui Dumnezeu pentru viața mea și îl pun sub semnul întrebării, nu sunt doar "nu"-ul lui Satana și al lumii, ci și "nu"-ul lui Dumnezeu pentru mine. Și astfel îmi privesc soarta în lumina Legii lui Dumnezeu. Luther a clarificat această situație în mod extraordinar în discuția sa despre povestea femeii siro-feniciene. Ceea ce face ca această încercare specială să fie atât de dureroasă este faptul că Isus Cristos însuși își asumă o poziție identică cu cea pe care inima noastră, în momentul ei de perplexitate și îndoială, i-o atribuie. El însuși spune "nu", iar inima noastră consideră acest "nu" ca fiind absolut definitiv. Dar nu așa stau lucrurile în realitate. De aceea, inima trebuie să întoarcă spatele unor astfel de sentimente și, cu o credință puternică în cuvântul lui Dumnezeu, să prindă "da"-ul adânc și tainic care este sub și deasupra "nu"-ului. Aceasta este ceea ce ne învață întâlnirea lui Cristos cu femeia siro-feniciană. Povestea este scrisă pentru a ne instrui și a ne mângâia pe noi toți, astfel încât să știm cât de adânc își ascunde Dumnezeu harul său și să nu ne gândim la el după propriile noastre sentimente și reacții, ci exact după cuvântul său.

Toate acestea ating punctul culminant atunci când principalul "nu" al lui Dumnezeu ne este adresat direct prin Legea lui Dumnezeu. Inima și conștiința noastră trebuie să fie de acord cu Legea și cu acuzația ei la adresa noastră. Dumnezeu are dreptate atunci când ne condamnă și ne osândește în mânia Sa. Cu toate acestea, chiar și atunci, inima trebuie să-L țină pe Dumnezeu la Cuvântul său de promisiune, care spune că îi va accepta pe păcătoși, nu pe cei neprihăniți. 

Cele mai profunde îndoieli și ispite apar din faptul că voința și Cuvântul lui Dumnezeu vin la noi sub forma dublă a Legii și a Evangheliei. Credința există în tensiunea dintre Lege și Evanghelie. Deoarece Legea și Evanghelia sunt contrare una alteia. Ori de câte ori credem Evanghelia, trebuie să facem acest lucru în opoziție cu propria noastră inimă și conștiință, care sunt atât de determinate de către Lege. Astfel, conștientizarea corectă a Legii ne face să ne îndoim și să disperăm după harul lui Dumnezeu. Aici, credința trebuie să facă chiar mai mult decât doar să străpungă acea realitate pământească care contrazice cuvântul lui Dumnezeu. Ea trebuie să străpungă propriul cuvânt al Legii lui Dumnezeu și mânia exprimată în Legea sa. Credinciosul trebuie, de asemenea, să se îndepărteze de sentimentele și condamnarea propriei conștiințe și să se întoarcă doar la Evanghelie. 

Trebuie să facem lumină cu conștiința noastră și trebuie să credem în Cristos și în Evanghelia iertării păcatelor mai mult decât credem în propria noastră conștiință. A fi ispitit de Lege pentru a nu crede Evanghelia rămâne parte din experiența noastră creștină atâta timp cât trăim. Îndoiala nu este prezentă în mod constant, dar ea revine întotdeauna. Certitudinea pe care Duhul Sfânt o creează prin Evanghelie și îndoiala pe care Legea o lucrează stau în conflict una cu cealaltă de-a lungul vieții noastre. Este adevărat că certitudinea credinței învinge întotdeauna prin ajutorul Duhului lui Dumnezeu. Dar până în viața viitoare, îndoiala nu va fi complet încheiată și certitudinea nu va domni complet. 

Așadar, credința își asumă întotdeauna o șansă și credinciosul este întotdeauna un erou. Creștinul este genul de erou care se confruntă constant cu lucruri absolut imposibile. Dar eroismul credinței este întotdeauna legat de angoasa îndoielii și a ispitei. În lupta cu ispita se presupune că omul vechi trebuie să moară, iar credința să experimenteze întreaga putere a Cuvântului lui Dumnezeu și să-și atingă astfel forța deplină. Luarea în considerare a propriei morți chinuitoare a lui Cristos și a îndoielilor și ispitelor dureroase ale Răstignitului ajută credința să atingă acest scop, să îndure cele mai dificile necazuri și angoase fără a ceda disperării. Numai dacă Cristos este cu noi, putem suporta cele mai grele necazuri și angoase fără a cădea în deznădejde. 

EXPERIENȚĂ ÎN CREDINȚĂ 

Credința se luptă întotdeauna cu contradicțiile experienței naturale. Dar credința și experiența nu sunt pur și simplu în opoziție absolută și în conflict absolut una cu cealaltă. Pentru că există un astfel de lucru ca experiența generată de credința însăși. Aceasta este diferită de tipul obișnuit de experiență empirică; este o experiență într-o nouă dimensiune. 

În primul rând, credința se experimentează pe sine. Ca act uman, credința este pur și simplu asumarea unei șanse. Îmi pun viața în joc încrezându-mă în Cuvântul lui Dumnezeu. Capacitatea noastră de a crede este atât de puțin implicată încât credința nu este întotdeauna conștientă de propria sa existență. Martin Luther poate spune chiar că cineva care este sigur că crede nu crede deloc, în timp ce altcineva care pare să fie complet împotmolit în îndoială și disperare crede cu adevărat cel mai puternic. 

A crede înseamnă a fi sigur de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceasta nu include faptul că credința este sigură de propria sa existență ca credință. Și totuși, credința este și o experiență. Experimentez cum Cuvântul lui Dumnezeu este puternic asupra mea și că, așa cum am auzit, mă convinge și mă prinde atât de mult încât mă ia captiv și nu mă mai lasă să plec. Acest element trebuie, în orice situație, să fie luat în considerare împreună cu celălalt element de a risca orbește pe Cuvânt. 

Ca act propriu, poate fi foarte bine să îmi asum o șansă cu frică și cutremur. Dar chiar și acest lucru este ceva la care sunt constrâns de Cuvântul lui Dumnezeu și de către Duhul Sfânt. Amintiți-vă de distincția lui Martin Luther între credința falsă născută de către sine și credința adevărată. Credința adevărată se distinge în mod caracteristic de credința creată de către om prin faptul că este creată de Duhul Sfânt prin Cuvânt. Și credința știe acest lucru. ea hrănește acest lucru despre sine. 

Cineva, desigur, poate să nu dorească și nici să nu poată să vorbească despre propria sa credință. Ba poate chiar să simtă că nu are credință. Cu toate acestea, el poate depune mărturie despre puterea Cuvântului adevărului care nu-l lasă să plece și care îi învinge în mod repetat îndoiala. Luther folosește o serie întreagă de expresii pentru a descrie acest element al experienței în credință. Cuvântul satisface inima, convinge, o apucă, o ia captivă, spune Luther. Apoi, tot Luther ne spune faptul că inima simte cât de adevărat și drept este cuvântul. Inima trebuie să cunoască, să simtă și să guste.  Astfel, credința în sine este o experiență tocmai pentru că se ține pur și simplu de Cuvânt. Prin faptul că știe în mod repetat că se bazează pe Cuvânt, credința a experimentat puterea cuvântului prin Duhul Sfânt. 

Admitem faptul că această experiență a credinței nu este constantă. Sub presiunea suferinței, ea poate chiar să dispară. Așa cum Cristos pe cruce nu și-a mai simțit propria dumnezeire, tot așa creștinul, în funcție de omul său exterior, poate să nu mai simtă credința prin care este copilul lui Dumnezeu. În astfel de momente, credința se târăște și se ascunde. Atunci încetează bucuria pe care o dă credința. Credința rămâne complet singură, fără experiență. Nu mai rămâne decât să privească la Cristos pe cruce. Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa. Luther știe că, din când în când, credința trebuie să treacă prin astfel de momente de angoasă, dar că acestea vor trece la rândul lor și experiența bucuriei credinței va reveni. 

Credința nu numai că se experimentează pe sine, dar experimentează și viața. Atunci când creștinul crede Cuvântul, el experimentează faptul că Cristos - cu puterea sa de a învinge păcatul, diavolul și anxietatea morții - este prezent cu el. Desigur, credința nu se bazează pe experiența anterioară. Secvența corectă este aceea că credința preceda întotdeauna experiența, iar această secvență trebuie păstrată. Trebuie să credem Cuvântul chiar și atunci când experimentăm opusul a ceea ce ne promite el; adică atunci când nu avem nicio experiență anterioară și chiar și atunci când experiența contrazice Cuvântul. Pe de altă parte, însă, ceea ce credem devine un obiect al experienței noastre. Credința și experiența sunt două lucruri diferite. Dar aceeași credință care trebuie să creadă și crede în opoziție cu experiența simte că, crezând, dobândește experiența a ceea ce crede.

La început, creștinul ascultă Cuvântul și crede în puterea mântuitoare a lui Isus Cristos, dar apoi experimentează această putere în propria sa inimă El experimentează puterea etică a harului pe care îl primește în Cuvânt. Harul în sine este ascuns și, prin urmare, trebuie crezut. Efectele sale, însă, nu rămân ascunse, ci, dimpotrivă, sunt evidente și, ca atare, sunt un semn că harul este prezent. Într-o astfel de experiență, credința se exersează și se întărește. Prin aceasta, ea experimentează realitatea răscumpărării prin Cristos. Din acest motiv, creștinii trebuie să fie chemați, în conformitate cu 2 Petru 1:10, să facă ceea ce este drept și să obțină astfel confirmarea faptului că sunt mântuiți, așa cum cred deja. 

Martin Luther explică, de asemenea, relația dintre credință și experiență într-o predică de Paști fundamentată pe Marcu 16:1-8, predicată în anul 1526. Luther exprimă aici foarte clar opoziția dintre credință și experiență. Anterior am spus adesea că experiența și credința sunt două tipuri diferite de lucruri. Caracteristica credinței este că ea nu caută experiența, ci mai degrabă lasă rațiunea deoparte, închide ochii și se dedică pur și simplu Cuvântului. Ea urmează Cuvântul prin moarte și viață. Experiența este limitată doar la ceea ce rațiunea și mintea pot înțelege, adică ceea ce auzim, vedem, simțim sau recunoaștem prin simțurile exterioare. Din acest motiv, experiența este împotriva credinței și credința împotriva experienței. Conform experienței mele, păcatele mele sunt încă aici. Această concluzie este însă contrară Evangheliei lui Cristos cel răstignit și înviat. De aceea, trebuie să las în urmă experiența, și să-mi umplu urechile cu Cuvântul. Să-mi umplu inima cu el și să mă țin de Cuvânt. Chiar dacă nu pare că păcatele mele au fost îndepărtate, deoarece încă le simt prezența, nu trebuie să acord atenție acestui sentiment, ci să insist constant că moartea, păcatul și iadul au fost cucerite chiar dacă încă simt că sunt blocat în moarte, păcat și iad. Mai presus de toate, acest sentiment este cel care ar trebui să ne determine să credem. 

Credința și experiența sunt astfel în conflict una cu cealaltă. Astfel începe o luptă în care experiența luptă împotriva Duhului și a credinței, în timp ce Duhul și credința luptă împotriva experienței. În această luptă este valabilă regula conform căreia cu cât mai multă credință, cu atât mai puțină experiență și viceversa. Acest lucru, însă, este conform voinței lui Dumnezeu: păcătoșenia continuă să rămână în noi pentru a oferi ocazia exercitării și creșterii zilnice a credinței. 

Atunci când are loc această creștere a credinței, experiența scade, adică păcatul care rămâne în creștin și robia sa față de moarte devin din ce în ce mai puțin o povară și o încercare pentru el. Luther poate spune chiar că atunci primim o altă înțelegere, o altă experiență. Acest lucru nu se întâmplă complet până când nu murim și nu suntem complet dezbrăcați de vechiul Adam. Experiența rațiunii încetează complet doar în eternitate. Credința, însă, iese din conflictul cu rațiunea către viziunea acelei răscumpărări, în care a crezut. Astfel, credința ne conduce foarte liniștit prin păcat, moarte și iad, contrar tuturor experiențelor și a tot ceea ce rațiunea poate înțelege. După aceea vom vedea răscumpărarea în fața ochilor noștri. Abia atunci vom fi pe deplin conștienți de ceea ce am crezut, și anume că moartea și toate necazurile au fost cucerite. Toate acestea înseamnă că tensiunea dintre credință și experiență rămâne pe tot parcursul vieții noastre. Ea nu este însă întotdeauna la fel de intensă; în schimb, credința câștigă din ce în ce mai mult teren în fața experienței. Tensiunea va fi pe deplin rezolvată, totuși, doar escatologic - atunci când a crede devine a vedea în cerul nou și pământul nou ale lui Dumnezeu. 

Până atunci, dând slavă lui Dumnezeu prin credința că este bun și milostiv, ne ucide sentimentul și îl supune pe omul vechi din noi până când tot ceea ce rămâne este credința în bunătatea lui Dumnezeu, credința singură fără sentiment.