Credința ȘI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU DIN PERSPECTIVA REFORMEI LUTHERANE

Înainte de a putea discuta conținutul credinței și măsura în care mântuirea depinde de aceasta, trebuie să luăm în considerare mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu și cele două forme ale sale, Legea și Evanghelia. Înțelesul credinței în Isus Cristos poate deveni clar doar în contextul doctrinelor justificării și al persoanei și lucrării lui Cristos. În acest moment, suntem preocupați de structura esențială a credinței, adică de relația sa cu cuvântul lui Dumnezeu, de caracterul său personal și de relația sa cu experiența și cu rațiunea. 

Prima Parte

CREDINȚA ȘI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU 

Obiectul credinței este Dumnezeu în Cuvântul Său 

Nu putem discuta despre concepția lui Luther despre credință fără să ne referim la Cuvântul lui Dumnezeu. Cele două concepte sunt strâns legate unul de celălalt. Prin urmare, nu putem discuta despre înțelegerea lui Luther a Cuvântului lui Dumnezeu fără a ne referi la credință. Pentru că este de natura Cuvântului lui Dumnezeu atât să ne cheme la credință, cât și să lucreze credința în noi. Cu toate acestea, credința este caracterizată de orientarea sa către Cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu și credința sunt legate între ele prin însăși natura lor.

Conceptul de credință al lui Martin Luther nu are nimic în comun cu orice încercare de a crea putere și curaj în noi înșine prin propriile noastre eforturi, cum ar fi gândirea pozitivă, și nici nu este legat de o stare psihologică de încredere care poate exista fără un obiect al încrederii și în afara unei relații personale. În teologia lui Luther, credința există doar ca răspuns al omului la cuvântul lui Dumnezeu. Numai Cuvântul îi oferă baza și conținut credinței. Acest Cuvânt de care este legată credința este cuvântul făgăduinței, adică Cuvântul Evangheliei. Legea lui Dumnezeu este scrisă în inimile tuturor oamenilor. Fiecare știe cel puțin ceva despre ea înainte ca ea să îi fie proclamată. Prin urmare, Legea nu este obiectul credinței, cel puțin nu în același sens în care este Evanghelia. De aceea, credința este hrănită doar de Cuvântul Evangheliei.

Acolo unde nu există promisiunea lui Dumnezeu, nu există credință. Martin Luther acceptă afirmația Sfântului Apostol Paul din Romani 4:13 conform căreia credința și promisiunea lui Dumnezeu sunt mereu împreună. Din acest motiv, auzirea Cuvântului precedă mereu credința, după cum subliniază în mod repetat atât Luther, cât și Sfântul Apostol Paul care ne spune: "Credința vine numai prin auzire" (Rom. 10:14), adică numai prin auzirea predicării Evangheliei. Pentru Martin Luther, credința înseamnă să accepți din toată inima promisiunea lui Dumnezeu făcută în Evanghelia lui Cristos. Credința este un act de voință cu care un om se ține prins de cuvântul făgăduinței. Luther ne spune faptul că cei care au credință trebuie să scoată din mintea lor totul, cu excepția Cuvântului lui Dumnezeu deoarece credința depinde numai și numai de Cuvânt. De aceea, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul este obiectul credinței mântuitoare. Aceasta înseamnă că credința are încredere în Dumnezeu însuși sau în Domnul Isus Cristos. Căci Dumnezeu și Cristos ni se prezintă împreună în Cuvânt. A crede Cuvântul înseamnă, prin urmare, același lucru cu a crede în Dumnezeu prin Cuvânt. Astfel, credința se încrede direct în Dumnezeu. Cuvântul făgăduinței în care cred nu are autoritate în sine, ca și cum ar fi un adevăr universal valabil care își demonstrează propria valabilitate. Mai degrabă, Cuvântul posedă autoritatea personală a Dumnezeului și Domnului meu care îmi vorbește prin acest Cuvânt. Astfel, el nu transmite un adevăr pur obiectiv, ci este mai degrabă un cuvânt de acceptare și de chemare, de promisiune și de poruncă, pe care Dumnezeu mi-l adresează personal. 

Prin urmare, credința este întotdeauna o relație directă cu Dumnezeu însuși și cu Domnul Isus Cristos. A crede înseamnă a-l accepta pe Dumnezeu în Cuvântul său ca fiind veridic și, astfel, a-l recunoaște și a-l onora ca Dumnezeu. Credința este încrederea necondiționată în Dumnezeu în cuvântul său. Nimic altceva din ceea ce face un om nu îi dă lui Dumnezeu atâta onoare precum credința, pentru că credința îl ia în serios pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeu. Necredința neagă faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. Ideea că credința Îl onorează pe Dumnezeu și împlinește prima poruncă este extrem de caracteristică înțelegerii lui Luther despre credință. 

Martin Luther vede credința nu numai din punct de vedere antropocentric, ca singura cale prin care omul este mântuit și câștigă viața veșnică, ci și teocentric. Onoarea lui Dumnezeu este în joc în credință. Atunci când omul crede cu tărie cuvântul lui Dumnezeu, el îl consideră ca fiind veridic, bun și drept. Prin aceasta îi acordă Dumnezeu cea mai mare onoare pe care o poate face. Atunci când omul că acest Cuvânt este adevărat, el îi onorează numele lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, de asemenea, că nu-i putem face lui Dumnezeu o dezonoare mai mare decât să nu-l credem. 

De aceea, Martin Luther ne spune în Catehismul Mare faptul că credința și Dumnezeu aparțin împreună. Ele sunt corelate în două moduri. În primul rând, credința adevărată nu poate avea niciodată alt obiect decât Dumnezeu, pentru că numai în Dumnezeu se poate avea încredere necondiționată. În al doilea rând, doar acea credință care are încredere necondiționată în Dumnezeu îl tratează cu adevărat pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeu. Credința este această relație cu Dumnezeu; iar Dumnezeu este Cel în care putem și trebuie să credem. Dacă vrem să exprimăm ce este credința, trebuie să vorbim despre Dumnezeu. Și dacă vrem să spunem cine este Dumnezeu, trebuie să vorbim despre credință. 

Credința omului îi oferă lui Dumnezeu onoarea datorată divinității sale. Martin Luther rezumă acest lucru făcând afirmație îndrăzneață conform căreia credința creează divinitatea. Unii teologi moderni s-au referit la astfel de afirmații pentru a-și ilustra teza conform căreia ideea de Dumnezeu este derivată antropologic prin obiectivarea de către om a propriei sale ființe, într-un sens în care omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul său. Studiind însă mai departe afirmațiile lui Luther, descoperim faptul că nicio linie de dezvoltare teologică nu îl leagă pe Luther afirmațiile acestor teologi. Aceasta deoarece atunci când Luther spune că credința creează divinitatea, el adaugă imediat faptul că face asta nu în persoana lui Dumnezeu, ci în noi. Martin Luther spune fără menajamente faptul că Dumnezeu există cu adevărat ca Dumnezeu fără noi și înainte ca noi să credem. Cu toate acestea, Dumnezeu însuși vrea, de asemenea, să fie Dumnezeu în noi. Iar Dumnezeu este Dumnezeu în noi doar atunci când noi îl lăsăm să fie Dumnezeul nostru în și prin credință. Așadar, de dragul divinității sale, Dumnezeu așteaptă ca noi să credem și ne poruncește să credem. Tot în acest sens trebuie înțeleasă o altă afirmație îndrăzneață a lui Luther care ne spune faptul că în afara credinței, Dumnezeu își pierde dreptatea, slava, bogăția etc. și nu are maiestate sau dumnezeire acolo unde nu există credință. Această afirmație nu este nici mai mult nici mai puțin decât explicația primei petiții din Micul Catehismul unde Luther ne spune: "Desigur, numele lui Dumnezeu este sfânt în sine, dar ne rugăm în această petiție ca el să fie sfânt și pentru noi". 

Prioritatea lui Dumnezeu și ireversibilitatea relației dintre Dumnezeu și om sunt afirmate în faptul nu credința creează Cuvântul, ci mai degrabă credința îl ascultă și îl primește Iar harul care ne este oferit în Cuvânt trebuie să fie înțeles prin credință. Până atunci, Dumnezeu nu este real pentru noi. Și numai în acest sens, propria noastră gândire și atitudine, credința sau necredința noastră, ne creează realitatea. Gândirea noastră despre Dumnezeu – mai precis credința sau necredința noastră - nu este doar un factor subiectiv fără sens și semnificație pentru realitate ci credința determină mai degrabă relația transcendentă a lui Dumnezeu cu noi. Cu alte cuvinte, așa cum gândești, așa se întâmplă. Dacă tu crezi că Dumnezeu este Tatăl tău, Judecătorul tău, Dumnezeul tău, atunci asta este ceea ce este El. Dacă tu crezi că Dumnezeu este mânios, El asta este. Astfel, activitatea Sa se orientează către gândurile noastre. Astfel de afirmații nu reprezintă o auto-exprimare teologică autonomă a lui Luther, ci doar o explicație a cuvântului lui Isus care ne spune: ”Fi vouă după cum credeți".  

Înțelegând promisiunea Evangheliei, credința primește de fapt promisiunea. Pentru că, prinzându-se de promisiune, credința se ține strâns de Dumnezeu, iar aceasta este plinătatea mântuirii. Prin urmare, credința este descoperirea vieții veșnice. Pentru că oriunde există credință, viața veșnică a început deja. Credința este modul în care, chiar trăind în mijlocul vieții pământești, o transcendem și trăim în Dumnezeu, în plinătatea mântuirii.