Teologia Crucii în înțelegerea Reformei Lutherane

În Disputa de la Heidelberg din 1518, Martin Luther descrie esența adevăratei teologii ca fiind teologia crucii. Opusul acesteia este teologia gloriei.

Declarațiile de bază ale lui Luther cu privire la teologia crucii indică, de asemenea, contrastul dintre aceste două tipuri de teologie. Luther afirma faptul că acea persoană care privește lucrurile invizibile ale lui Dumnezeu ca și cum ar fi clar perceptibile în acele lucruri care s-au întâmplat în realitate nu merită să fie numită teolog. Merită însă să fie numit teolog cel care înțelege lucrurile vizibile ale lui Dumnezeu văzute prin suferință și cruce. 

Pentru a înțelege aceste teze, trebuie să avem în vedere Exodul 33:18 și continuarea, respectiv Romani 1:20 și continuarea, deoarece conceptele lui Luther sunt preluate din aceste două pasaje biblice. În Exodul 33, Moise îi cere lui Dumnezeu spunând: "Arată-mi slava Ta". Dumnezeu răspunde: "Nu poți să-mi vezi fața, pentru că omul nu mă va vedea și să trăiască". În loc de aceasta, Dumnezeu îl așază pe Moise într-o crăpătură a stâncii și își pune mâna în fața lui până când slava Sa a trecut pe acolo. Apoi Dumnezeu își ia mâna și Moise vede spatele lui Dumnezeu, dar nu și fața Lui plină de slavă. 

Caracterizarea teologiei false de către Luther este preluată din Romani 1:20. El îi îndeamnă pe oameni să se îndepărteze de tipul de teologie descris acolo. Pentru a face acest lucru, el folosește cuvintele lui Paul din 1Corinteni 1:21 și următoarele: "Pentru că, întrucât în înțelepciunea lui Dumnezeu, lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu prin înțelepciune, a binevoit Dumnezeu, prin nebunia a ceea ce predicăm, să mântuiască pe cei care cred". Teologia descrisă în Romani 1:20 a fost posibilă atunci când omul a fost creat. Dar oamenii au folosit-o greșit. Acum nu-i mai face pioși, ci mai degrabă nebuni. Prin urmare, Dumnezeu urmează acum o altă metodă. Ceea ce este important acum nu este cunoașterea naturii invizibile a lui Dumnezeu în lucrările sale, ci cunoașterea părții sale din spate, vizibilă prin suferințe. 

Natura invizibilă a lui Dumnezeu este opusă vizibilului; partea sa din spate este în opoziție cu gloria feței sale. Natura sa invizibilă este descrisă prin atributele sale maiestuoase (Rom.1:20), iar spatele său vizibil prin umanitatea, slăbiciunea și nebunia crucii (1Cor.1:25). În plus, cunoașterea lui Dumnezeu din faptele sale și cunoașterea lui Dumnezeu din suferințele sale sunt, de asemenea, opuse una alteia. Deoarece oamenii au folosit greșit cunoașterea lui Dumnezeu prin fapte, Dumnezeu a dorit din nou să fie recunoscut în suferință și să condamne înțelepciunea despre lucrurile invizibile prin înțelepciunea despre lucrurile vizibile, astfel încât cei care nu l-au onorat pe Dumnezeu așa cum s-a manifestat în faptele sale să îl onoreze așa cum este el ascuns în suferințele sale, spunea Luther. El continua spunând faptul că nu este suficient pentru nimeni și nu îi folosește la nimic să îl recunoască pe Dumnezeu în slava și măreția sa, dacă nu îl recunoaște în umilința și rușinea crucii. Astfel, revelația lui Dumnezeu și ascunderea sa în suferință (Is.45:15) sunt, de asemenea, opuse una alteia. Altfel spus, directă sau indirectă, cunoașterea lui Dumnezeu este paradoxală. Teologia slavei corespunde cererii lui Filip din Ioan 14:8: "Arată-ne pe Tatăl". Răspunsul lui Isus, însă, îl cheamă pe acest om care îl caută pe Dumnezeu în altă parte, înapoi la el însuși: "Cel care m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl". Din acest motiv, adevărata teologie și cunoaștere a lui Dumnezeu se găsesc în Cristos cel răstignit. 

Teologia gloriei Îl cunoaște pe Dumnezeu din faptele Sale; teologia crucii Îl cunoaște din suferințele Sale. Contextul acestor afirmații din disputa lui Luther și referințele lui Luther la Romani 1:20 și 1Corinteni 1:21 arată clar că Luther folosește cuvântul "lucrări" pentru a descrie lucrările lui Dumnezeu în creație și cuvântul "suferințe" pentru a descrie crucea lui Cristos. Cu toate acestea, în același timp, el adâncește semnificația acestor expresii. Luther folosește cuvântul "lucrări" nu numai în sensul lucrărilor lui Dumnezeu, ci și în sensul lucrărilor omului; iar cuvântul "suferințe" se referă nu numai la suferința lui Cristos, ci și la suferința omului. Luther face trecerea de la una la alta ca și cum ar fi evidentă. Aceasta nu este o neclaritate sau o confuzie logică în gândirea sa, ci o afirmație legitimă, a cărei valabilitate este profund înrădăcinată în materialul în discuție. 

Pentru Luther, preocuparea pentru adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și preocuparea pentru atitudinea etică corectă nu sunt separate și distincte, ci, în cele din urmă, sunt una și aceeași. Teologia gloriei și teologia crucii au fiecare implicații pentru ambele. Teologia naturală și metafizica speculativă, care caută să învețe să-L cunoască pe Dumnezeu din lucrările creației, fac parte din aceeași categorie ca și justiția prin muncă a moralistului. Ambele sunt modalități prin care omul se înalță la nivelul lui Dumnezeu. Astfel, ambele fie îl conduc pe om la mândrie, fie sunt deja expresii ale unei astfel de mândrii. Ambele servesc la "umflarea" ego-ului omului. Ambele folosesc același standard pentru Dumnezeu și pentru relația omului cu Dumnezeu: slava și puterea. În această privință, Luther vorbește nu numai despre gloria lui Dumnezeu, ci și despre dragostea omului pentru gloria și farmecul propriilor sale lucrări. 

Cu toate acestea, Dumnezeu dorește să fie cunoscut și onorat conform unui standard diferit. Crucea se opune ambelor elemente ale teologiei gloriei, și aceasta în două sensuri, ca cruce a lui Cristos și ca cruce a creștinului. Teologia crucii lucrează cu un standard exact contrar celui al teologiei gloriei și îl aplică atât la cunoașterea lui Dumnezeu de către om, cât și la înțelegerea omului despre sine și despre relația sa cu Dumnezeu. Acest standard este crucea. Aceasta înseamnă că: Teologia gloriei caută să-L cunoască pe Dumnezeu direct în puterea, înțelepciunea și gloria sa evident divine; în timp ce teologia crucii îl recunoaște în mod paradoxal tocmai acolo unde s-a ascuns, în suferințele sale și în tot ceea ce teologia gloriei consideră a fi slăbiciune și nebunie. Teologia gloriei îl determină pe om să stea în fața lui Dumnezeu și să încheie un târg pe baza realizărilor sale etice în împlinirea legii, în timp ce teologia crucii îl vede pe om ca pe unul care a fost chemat să sufere. Crucea omului distruge încrederea omului în sine, astfel încât acum, în loc să vrea să facă ceva singur, el îi permite lui Dumnezeu să facă totul în el. Un astfel de om a fost condus de la activismul moralist la receptivitatea pură.

Luther recunoaște relația interioară și chiar identitatea dintre intelectualismul religios și moralism. El arată că ambele sunt în opoziție cu crucea. Acestea sunt două dintre cele mai profunde intuiții ale teologiei sale. Crucea distruge simultan atât teologia naturală, cât și conștiința de sine a ethosului natural al omului. Afirmația lui Luther conform căreia Dumnezeu este cunoscut doar în suferință este o afirmație ambiguă sau - mai corect - indică corelația profundă dintre Cristos suferind, în care Dumnezeu se face cunoscut, și omul suferind, care este singurul om capabil să intre în comunitate cu Dumnezeu. 

Trecerea lui Luther de la crucea lui Cristos la suferința creștinului și de la slăbiciunea lui Dumnezeu în Cristos la demolarea încrederii în sine moraliste a omului este semnificativă și în alt mod. Aceasta înseamnă că cunoașterea lui Dumnezeu nu este o cunoaștere teoretică, ci mai degrabă o chestiune care ține de întreaga existență a omului. Nu putem vedea crucea ca o realitate obiectivă în Cristos fără să ne cunoaștem pe noi înșine ca fiind răstigniți împreună cu Cristos. Crucea înseamnă faptul că Dumnezeu ne întâlnește în moarte, în moartea lui Cristos, dar numai atunci când experimentăm moartea lui Cristos ca fiind propria noastră moarte. Moartea lui Cristos ne conduce la o întâlnire cu Dumnezeu doar atunci când devine moartea noastră. Contemplarea morții lui Cristos devine în mod necesar o moarte împreună cu el. 

Pe scurt, teologia lui Luther a crucii înseamnă că crucea îl ascunde pe Dumnezeu și astfel: doar suferinței lui Dumnezeu pregătite de El pentru noi prin și cu Cristos.

***

În comentariul său la teza 20 din Disputa de la Heidelberg, Luther tratează în mod evident "faptele" ca fiind faptele de creație ale lui Dumnezeu. El se referă chiar în mod explicit la Romani 1:20. Începând cu discuția Tezei 21 însă, lucrurile nu sunt atât de sigure. Acolo, Luther spune că teologia slavei preferă faptele în dauna suferinței și preferă slava în dauna crucii. Pe baza a ceea ce precedă această afirmație, cineva s-ar putea gândi din nou la faptele lui Dumnezeu. Dar fraza este ambiguă și nu există nicio îndoială că frazele următoare se referă la faptele oamenilor. Luther se referă la teologia gloriei ca fiind un dușman al crucii lui Cristos, pentru că ea urăște crucea și suferința, dar iubește faptele și gloria faptelor. Teologia glorie consideră crucea ca fiind un rău. Teologia crucii, în schimb, o consideră un bine pentru că prin cruce, faptele sunt detronate și vechiul Adam, care este edificat în special de fapte, este răstignit. Luther nu mai vorbește despre faptele lui Dumnezeu, ci despre faptele oamenilor prin care ei se edifică și se afirmă. Luther continuă spunându-ne faptul că este imposibil ca o persoană să nu fie înălțată de faptele sale bune dacă nu a fost mai întâi distrusă de suferință și rău până când nu a știut că este lipsită de valoare și că faptele sale nu sunt ale sale, ci ale lui Dumnezeu. 

În același mod, Luther trece de la ideea suferințelor lui Cristos, în care Dumnezeu este ascuns, deși vrea să fie cunoscut, la ideea suferințelor omului. Suferințele omului, după cum indică pasajul amintit din încheierea discuției lui Luther despre Teza 21, sunt puse în contrast cu faptele omului și cu pretențiile pe care omul le face pe baza activității sale etice. Dușmanii crucii lui Cristos sunt, de asemenea, dușmani ai propriei lor cruci. Ei nu vor să meargă pe calea suferinței. Ambiguitatea conceptelor de suferință și de fapte și schimbarea utilizării lor - după ce a vorbit despre faptele omului de-a lungul Tezei 21, Luther vorbește din nou despre faptele lui Dumnezeu în Teza 22 - face ca întreaga secțiune să fie foarte greu de înțeles. Este de înțeles că unii au încercat să evite dificultatea interpretând fiecare dintre cele două concepte într-un singur sens. Dar această înțelegere a secțiunii nu poate fi menținută având în vedere textul clar și, de asemenea, profunzimea gândurilor lui Martin Luther. 

Teologia crucii pătrunde în întreaga gândire teologică a lui Luther. Toată teologia adevărată este, pentru Luther, înțelepciunea crucii. Aceasta înseamnă faptul că crucea lui Cristos este standardul după care se măsoară toate cunoștințele teologice autentice, fie că este vorba de realitatea lui Dumnezeu, de harul Său, de mântuirea Sa, de viața creștină sau de Biserica lui Cristos. Crucea înseamnă că toate aceste realități sunt ascunse. Crucea îl ascunde pe Dumnezeu însuși. Pentru că ea dezvăluie nu puterea, ci neputința lui Dumnezeu. 

Puterea lui Dumnezeu nu apare direct, ci paradoxal sub neputință și umilință. Astfel se face că harul lui Dumnezeu este ascuns sub mânia sa și că darurile și beneficiile sale sunt ascunse sub cruce, cu alte cuvinte, sub suferință și moarte. Lumea vede doar mânia și necazul. Deoarece și noi, creștinii, facem parte din acea lume, și noi simțim doar mânia și necazul. Astfel, de multe ori, realitatea lui Dumnezeu contrazice complet standardele lumii. În ochii lumii - și aceștia sunt de multe ori și ochii noștri - adevărul lui Dumnezeu pare a fi o minciună, iar minciunile lumii par a fi adevărul. Lumea - și creștinii, de asemenea, pentru că și ei aparțin acestei lumi - îl judecă pe Dumnezeu pe baza a ceea ce face el cu ai săi și ajunge la concluzia că este un fel de diavol. Diavolul, însă, pare a fi un fel de dumnezeu, domnul acestei lumi. Aceasta este impresia teribilă pe care o dă realitatea lumii. Toți oamenii - inclusiv creștinul - trebuie să o îndure înainte ca miracolul credinței să poată avea loc. Omul care crede trebuie să treacă în mod repetat de la această experiență la acea credință care recunoaște realitatea harului, adevărului și credincioșiei lui Dumnezeu ascunse sub opusul ei. 

Luther face același lucru atunci când discută despre ascunderea împărăției lui Cristos. Atât păgânii, cât și evreii sunt scandalizați de afirmația că cel răstignit este chiar Dumnezeu. Acest lucru contrazice atât rațiunea lor, cât și experiența lor.  Salvarea pe care acest Dumnezeu o aduce poporului său este exact opusul a ceea ce orice om speră să obțină de la Dumnezeu. Astfel, copiii lui Dumnezeu sunt ascunși de lume și chiar de ei înșiși. Nici ei și nici lumea nu îi recunosc pentru ceea ce sunt în fața lui Dumnezeu. Psalmul 1 îi numește pe cei drepți ca fiind binecuvântați. Cu toate acestea, binecuvântarea aceasta este ascunsă în Duhul, adică în Dumnezeu, astfel încât nu poate fi cunoscută decât prin credință. Omul pe care David îl numește aici binecuvântat este unanim declarat de lume ca fiind cel mai nenorocit dintre toți, așa cum Isaia îl privea pe Cristos, pe care îl numește cel mai de jos dintre toți (Is.53:3).

Această teologie a crucii determină, de asemenea, viziunea lui Luther asupra Bisericii. Adevărata biserică a lui Cristos nu poate fi identificată cu instituția istorică care se numește Biserică și cu erorile, păcatele, diviziunile și ereziile acesteia. Mai degrabă, adevărata Biserică este ascunsă sub această realitate empirică. Vom reveni la acest punct atunci când vom discuta doctrina lui Luther despre Biserică. Apariția pământească a bisericii este o ofensă, spunea Luther, deoarece diavolul o poate acoperi cu infracțiuni și diviziuni, astfel încât să trebuiască să te simți ofensat de ea. Și Dumnezeu o poate ascunde în spatele defectelor și neajunsurilor de tot felul, astfel încât să devii neapărat un prost și să emiți o judecată falsă asupra ei. 

Creștinătatea nu poate sa fie cunoscută prin vedere, ci numai prin credință. Iar credința are de-a face cu lucrurile care nu se văd. Teologia crucii determină, de asemenea, înțelegerea lui Luther cu privire la justificare. Omul cu care Dumnezeu are de-a face este un păcătos, un om care nu experimentează și nu simte nimic în afară de mânia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, tocmai acest om este cel care trebuie să îndrăznească să creadă cuvântul Evangheliei și să se considere drept și plăcut lui Dumnezeu. ”Da”-ul lui Dumnezeu pentru el este ascuns într-un soi de ”nu” sever. Dar credința este arta de a-L înțelege pe Dumnezeu în opusul său și de a te agăța de acest "da" adânc și ascuns sub și deasupra "nu"-ului prin încrederea fermă în cuvântul lui Dumnezeu. 

Toate acestea arată clar că teologia crucii duce la o nouă înțelegere a ceea ce noi numim realitate. Adevărata realitate nu este ceea ce lumea și rațiunea cred că este. Adevărata realitate a lui Dumnezeu și a mântuirii sale este însă una paradoxală și este ascunsă sub opusul său. Rațiunea nu este capabilă nici să o înțeleagă, nici să o experimenteze. Judecată după standardele rațiunii și ale experienței, adică după standardele lumii, adevărata realitate este ireală și exact opusul ei este real. 

Numai credința poate înțelege această realitate adevărată și paradoxală. Ca urmare, în întreaga teologie a crucii a lui Luther, punctele de vedere ale rațiunii, ale simțurilor, ale experienței și ale lumii apar în opoziție cu punctul de vedere al credinței și cu experiența acordată acesteia.

Aceasta înseamnă că, prin însăși natura sa, credința intră întotdeauna în conflict cu realitatea pe care lumea și rațiunea și experiența noastră despre lume sunt capabile să o vadă. Creștinul este în mod constant atacat de ispită spirituală. Înțelegerea de către Luther a ispitei spirituale ca o caracteristică esențială a existenței creștine face parte din teologia crucii. Existența creștinului este în pericol pentru că el se află în mijlocul realității sub impresia pe care i-au dat-o rațiunea și experiența rațională. A crede înseamnă a trăi în contradicție permanentă cu realitatea empirică și a se încrede în ceea ce este ascuns. Credința trebuie să îndure să fie contrazisă de rațiune și experiență; și trebuie să străpungă realitatea acestei lumi fixându-și privirea pe cuvântul făgăduinței. 

Acest lucru presupune că credința nu este o poziție pe care cineva ia poziție, ci o mișcare mereu nouă. Realitatea empirică a existenței umane și a lumii, experiența necazului, a mâniei și a morții nu încetează și nu poate fi evitată. Creștinul nu o poate depăși în mod constant decât ținându-se tare de cuvânt în credință. Creștinul este întotdeauna tentat să permită impresiei sale despre realitate să îl facă să se îndoiască de adevărul lui Dumnezeu și să îl privească ca pe o minciună. El nu poate poseda raiul comunității cu Dumnezeu fără să facă în mod repetat acea coborâre în iad care are loc atunci când se îndoiește și chiar disperă de harul lui Dumnezeu. 

Astfel, credința se află într-un conflict constant; și ea prinde viață doar atunci când pătrunde în realitatea accesibilă rațiunii. Acest fapt își găsește expresia teologică în necesitatea de a prezenta multe adevăruri creștine în afirmații paradoxale. Gândurile lui Luther cu privire la mânia lui Dumnezeu ne vor oferi exemple mai concrete în acest sens. O prezentare sistematică trebuie să exprime nu numai punctul de vedere al credinței, ci și ispitele și îndoiala în care se naște credința și cu care este întotdeauna legată. Numai astfel poate descrie ruptura credinței de cadrul de referință disponibil rațiunii. Teologia crucii este teologia credinței. Teologia credinței este și rămâne, totuși, teologia ispitei. Gândirea și vorbirea teologică nu au loc în afara îndoielii și ispitei și a depășirii ispitei de către credință. Mai degrabă, este și rămâne o gândire în cadrul acestui proces, adică o gândire în cadrul îndoielii. 

Martin Luther consideră că, de la căderea omului în păcat, adevărata teologie este posibilă doar ca teologie a crucii. Pentru Luther, ca și pentru Paul (1Cor.1:21), teologia crucii nu a fost inițial singura posibilitate. Luther poate spune că înțelepciunea cu care un om învață să-L cunoască pe Dumnezeu în faptele sale este, în sine, la fel de bună ca Legea lui Dumnezeu. Ca toate darurile bune, însă, acesta este folosit de păcătos pentru a se înălța pe sine. Prin urmare, numai teologia crucii conduce acum la o adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu. 

Legătura strânsă pe care Luther o stabilește între teologia crucii și păcătoșenia omului nu anulează faptul că această teologie, de asemenea, exprimă înțelegerea lui Luther despre faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. Teologia crucii înseamnă că Dumnezeu se ascunde în lucrarea sa de mântuire și că acționează și creează în mod paradoxal, în timp ce își camuflează lucrarea pentru a face să pară că face contrariul. În acest fel, Luther consideră că Dumnezeu se glorifică pe sine ca Dumnezeu. Dumnezeu are puterea de a crea din nimic; el poate chiar să creeze ceva din opusul său. Acest lucru este demonstrat prin inversarea tuturor standardelor și relațiilor pământești. Dumnezeu arată că este Dumnezeu tocmai prin faptul că este puternic în slăbiciune, glorios în umilință, viu și dătător de viață în moarte. Astfel, în gândirea lui Luther, teologia crucii și faptul că Dumnezeu este Dumnezeu sunt strâns legate. 

Este cu greu necesar să adăugăm că, în teologia sa a crucii, Luther urmează exemplul lui Paul. El dă o nouă forță și putere afirmațiilor lui Paul despre modul în care viața lui Dumnezeu lucrează în moarte și puterea Sa în neputință. Paul a fost predecesorul lui Luther în înțelegerea crucii ca standard valabil pentru cunoașterea lui Dumnezeu și pentru înțelegerea omului despre sine. În Teza 24 din Disputa de la Heidelberg, Luther afirmă faptul că înțelepciunea umană nu este rea în sine și nici Legea nu trebuie eludată; dar fără teologia crucii, omul folosește în mod greșit cele mai bune în cel mai rău mod. 

O prelegere după The Theology of Martin Luther, Paul Althaus