Despre Confesiunile Luterane din Secolul al XVI-lea

Din punct de vedere istoric, Biserica Luterană reprezintă cea mai veche tradiție creștină protestantă, datând încă din prima parte a Reformei din Secolul al XVI-lea și fiind - intr-un fel - legată de persoana reformatorului german Martin Luther. La 31 octombrie 1517, Martin Luther, pe atunci un călugăr romano-catolic, doctor in teologie, profesor și preot al Bisericii din Wittenberg, a scris: ”Cele nouă zeci și cinci de teze”. Aceste teze au fost o provocare pentru Biserica Romano-Catolică, exclusiv în speranța de a reforma practicile vânzării de indulgențe pe care Martin Luther le considera ca fiind în contradicție cu Sfânta Scriptură. Din păcate - și cu siguranță împotriva intențiilor viitorului reformator - conflictul a escaladat și a condus la o separare de Biserica Romano-Catolică. Toți aceia care au acceptat reformele lui Martin Luther a fost denumiți luterani cu toate că reformatorul a preferat termenul: evanghelici. Deși exprimat inițial ca o jignire, termenul de luteran s-a împământenit în limbajul spiritual iar termenul evanghelic a ajuns să fie folosit astăzi de foarte multe dintre Bisericile ancorate în Reforma Radicală. În consecință, pentru a evita orice formă de confuzie, Biserica născută din focul Reformei din Secolul al XVI-lea ales în mod deliberat să folosească termenul luteran în dreptul creștinilor care au adoptat învățăturile Sfintei Scripturi așa cum au fost acestea interpretate de către Reforma Luterană.  

Bazându-se pe învățătura Sfintei Scripturi, urmașii lui Martin Luther susțin învățături cum ar fi Sola Scriptura - Scriptura ca autoritate principală de credință și de viață -, justificarea doar prin harul lui Dumnezeu și mântuirea numai prin credința în Cristos. Pe măsura ce Reforma a înaintat în teritoriile germane, luteranii au formulat o serie de scrieri pe care le-au declarat ca fiind esențiale în înțelegerea credinței lor creștine. Una dintre cele mai influente lucrări ale Reformei din Secolului al XVI-lea a fost: „Confesiunea Augustana”, sau „Mărturisirea de Credință de la Augsburg”. Acest document al credinței luterane a fost scris de către Philipp Melanchthon și prezentat la Dieta Imperială de la Augsburg în anul 1530. Numeroși creștini de pe tot cuprinsul Imperiului au aderat la aceasta mărturisire de credință. În anul 1580, după ce Martin Luther și Philipp Melanchthon au trecut la Domnul, liderii Bisericii Luterane au adunat toate aceste documente care mărturiseau credința lor și le-au publicat într-o carte intitulată: ”Cartea Concordiei”. Cartea Concordiei este o lucrare vasta despre credința luterană, lucrare care cuprinde: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea, Crezul Atanasian, Micul Catehism al lui Martin Luther, Catehismul Mare al lui Martin Luther, Mărturisirea de Credință de la Augsburg,  Apologia Mărturisirii de Credință de la Augsburg, Articolele de la Schmalkalden, Tratat despre puterea și autoritatea Papei și cele două forme ale Formulei Concordiei, forma Epitome și forma Solidă. Cartea Concordiei a fost semnată și adoptată ca mărturisire oficială de credință de către cincizeci și doi de lideri luterani și de treizeci și cinci de consilii locale ale teritoriilor germane.

Cartea Concordiei, asemenea mărturisirilor de credință ale Bisericii Primare, s-a dorit a fi o regula fidei pentru toți acei creștini care fac parte sau doresc să adere la Biserica Luterană, pentru ca aceștia să poată distinge credința creștină de alte formulări teologice prezente la momentul respectiv și despre care se afirma că sunt eronate sau eretice. Cartea Concordiei conține cele mai importante formulări de credință ale Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea, împreună cu formulările de credință ale Bisericii Primare pe care Biserica Luterană le aprobă și le mărturisește ca fiind în acord cu învățătura predată de către Sfânta Scriptură. Astfel, Cartea Concordiei debutează cu prezentarea Simbolului Apostolic, Simbolului Niceo-constantinopolitan și Simbolului Atanasian.

Primul document de credință al Bisericii Luterane prezentat în Cartea Concordiei este Confesiunea Augustană. Aceasta a fost scrisă în anul 1530 de către Philipp Melanchthon și prezentată înaintea împăratului Carol al V-lea în cadrul Dietei Imperiale de la Augsburg. Cel de-al doilea document de credință prezentat în Cartea Concordiei este Apologia Confesiunii Augustană. Acesta a fost scris tot de către teologul german Philipp Melanchthon, în anul 1531, ca un răspuns detaliat la documentul Augustanae Confessionis Responsio, un document teologic redactat de către teologii romano-catolici în frunte cu Johanes von Eck și în care erau criticate afirmațiile Confesiunii Augustană. Apologia Confesiunii Augustană urmează aceleași articole de credință ca și Confesiunea Augustană cu mențiunea că Apologia Confesiunii Augustană detaliază aceste afirmații ale teologiei luterane.

Cel de-al treilea document de credință al Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea prezentat de către Cartea Concordiei este documentul intitulat Articolele Schmalkaldice. Acest document este fundamentat pe controversele teologice existente între Biserica Luterană și Biserica Romano-Catolică, și, spre deosebire de documentele de credință precedente, este un document mult mai matur din punct de vedere teologic. Articolele Schmalkaldice au fost de scrise către reformatorul Martin Luther în anul 1537, la două decenii de la momentul în care au fost afișate pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg celebrele teze împotriva modului în care indulgențele erau promovate spre a fi vândute. În paginile acestui document este prezentată poziția teologiei luterane cu privire la Trinitate și Evanghelia Domnului Isus Cristos, punându-se accentul pe justificarea omului în și prin Cristos. Acestea sunt afirmații teologice la care Biserica Luterană, în viziunea reformatorului Martin Luther, nu trebuie să renunțe sub nici o motivație. În secțiunea finală a Articolelor Schmalkaldice, Martin Luther face o critică a teologiei romano-catolice în baza ideilor prezentate în primele părți ale documentului.

Următorul document prezent în Cartea Concordiei poartă denumirea de: Un Tratat despre Puterea și Primatul Papei și a fost scris în anul 1537, avându-l ca autor pe Philipp Melanchthon. Documentul critică pretențiile Bisericii Romano-Catolice cu privire la autoritatea deținută de către papă. Documentul Un Tratat despre Puterea și Primatul Papei a fost considerat drept o anexă a Confesiunii Augustană iar în acest document - într-o manieră asemănătoare reformatorului Martin Luther - Philipp Melanchthon îl denunță pe Papă ca fiind anticristul datorită faptului că este apărătorul unor învățături false și un persecutor al creștinilor care urmează învățătura adevărată a Evangheliei lui Cristos.

Trebuie reținut faptul că ordinea în care Cartea Concordiei prezintă documentele luterane de credință din Secolul al XVI-lea nu este una istorică. Acesta este motivul pentru care Micul Catehism și Catehismul Mare - ambele scrise de către reformatorul Martin Luther în anul 1529 - sunt prezentate după documentele de credință din anii 1530, 1531 respectiv 1537.

Micul Catehism și Catehismul Mare au fost scrise după o călătorie din anul 1528 în cadrul căreia reformatorul Martin Luther a vizitat Bisericile Luterane din Saxonia. Vizita aceasta l-a pus pe reformatorul german față în față cu o realitate sumbră. Situația aceasta ne este prezentată de către Martin Luther chiar în prefața Micului Catehism, acolo unde reformatorul german deplânge condițiile deplorabile și mizerabile pe care le-a descoperit în Bisericile Luterane vizitate în ceea ce privește capacitatea pastorilor luterani de a articula în mod coerent și corect credința luterană. Pentru a rezolva această situație nefericită, reformatorul german scrie în anul 1529 Micul Catehism pentru a fi folosit ca manual de cateheză și pentru înțelegerea credinței creștine în cadrul familiei, acesta conținând explicații pentru acele învățături pe care Martin Luther le considera fundamentale pentru a putea să fi creștin. Este vorba despre cele Zece Porunci, explicarea Crezului Apostolic, explicarea rugăciunii Tatăl Nostru, explicarea Sacramentului Sfântul Botez, a doctrinei despre mărturisirea și iertarea păcatelor și a Sacramentului Sfintei Euharistii. Pe lângă aceste explicații, Luther expune și câteva rugăciuni pentru uzul zilnic al creștinului, un exemplu de act de mărturisire și de iertare a păcatelor cât și secțiune de întrebări și răspunsuri dedicate acelora care intenționau să se împărtășească cu trupul și sângele Domnului Isus Cristos în cadrul Sacramentului Euharistiei.

Catehismul Mare a fost scris de către Martin Luther tot în anul 1529, având la bază predicile reformatorului german. Documentul a avut același scop cu Micul Catehism, mai precis instruirea credincioșilor luterani în vederea înțelegerii minimului necesar pentru a putea sa fie creștini. Spre diferență însă de Micul Catehism, Catehismul Mare, deși tratează exact aceleași teme, face acest lucru într-un mod amănunțit din punct de vedere teologic. De asemenea, Martin Luther a intenționat să facă din Catehismul Mare o unealtă de instruire și edificare pentru slujitorii Bisericii lui Cristos, ajutându-i pe pastorii mai puțin educați teologic să înțeleagă și să predice corect religia creștină.

Istoria Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea nu este nici pe departe una lină și glorioasă. Din contră, Biserica Luterană s-a confruntat foarte repede cu controverse care își aveau originea atât în exterior cât și în interiorul ei. Tânăra Biserică Luterană a avut parte de controverse teologice cu Biserica Romano-Catolică, controverse care au condus la redactarea a trei documente de credință: Confesiunea Augustană, Apologia Confesiunii Augustană și Articolele Schmalkaldice, așa cum deja am văzut.

La doar câțiva ani distanță față de protestul lui Martin Luther la Wittenberg, undeva în jurul anului 1522, idei aparent asemănătoare cu cele ale lui Martin Luther apar și la Zürich, fiind susținute de către un preot romano-catolic pe nume Huldrych Zwingli. Acesta din urmă a pretins că toate aceste concepte teologice le-a descoperit independent de teologul german Martin Luther. Focul aprins de către Martin Luther în Saxonia avea să se răspândească, în scurt timp, dincolo de granițe, astfel că, un nou punct important al Reformei Protestante avea să devină orașul elvețian Geneva, acolo unde, începând cu vara anului 1536, va activa un al treilea teolog de referință al mișcării protestante, francezul Jean Calvin. În paralel, pe 21 ianuarie 1525, în Elveția, un mic grup de oameni au fost rebotezați deoarece ei credeau că adevăratul botez al Noului Testament este doar pentru cei care își mărturisesc public credința în Cristos. Pentru acești oameni, botezul copiilor mici nu era unul valabil pentru că el nu se baza pe o mărturisire coerentă, liberă și publică a credinței. Acesta a fost începutul mișcării Anabaptiste și al Bisericii Fraților Elvețieni. Astfel, la mai puțin de patru decenii după nașterea Reformei Luterane la Wittenberg, Europa avea să experimenteze existența a patru sisteme teologice de orientare protestantă. Aparent acestea împărtășeau câteva învățături comune, dar în realitate ele au susținut învățături teologice contradictorii, aspect care a făcut imposibilă unificarea acestor sisteme teologice protestante pentru următorii cinci sute de ani.

Toată această situație și-a pus amprenta asupra Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea. În anul 1540, sub influența teologiei lui Jean Calvin, Philipp Melanchthon aduce o modificare semnificativă Confesiunii Augustană. Astfel, în Articol X modificat, Melanchthon lasă de înțeles că în Sfânta Euharistie nu avem o prezență substanțială a trupului și sângelui Domnului Isus Cristos ci o prezență mai degrabă spirituală, așa cum afirma și teologul francez Jean Calvin. Controversa acesta care a afectat luteranismul a purtat denumirea de cripto-calvinism și a împărțit luteranismul în două mari tabere. Cripto-calviniștii, adepții ideilor despre Euharistie predate de către Philipp Melanchthon, au predominat în sud-vestul Germaniei, acolo unde influența teologiei lui Jean Calvin era foarte puternică. Un al doilea grup - mult mai numeros - a purtat denumirea de gnesio-luterani și au rămas fideli textului din 1530 a Confesiunii Augustană, respingând și condamnând modificarea adusă de către Philipp Melanchthon.

În mod special după trecerea la Domnul a reformatorului Martin Luther, Biserica Luterană s-a confruntat cu mai multe controverse teologice. O primă astfel de controversă se concentra pe învățăturile credinței creștine considerate ca având importanță secundară. Această controversă a afectat Biserica Luterană în perioada 1548-1555. A fost urmată de o controversă care viza rolul și importanța faptelor bune în mântuire. Principalul personaj al acestei controverse, care a afectat Biserica Luterană în perioada 1551-1562, a fost teologul german Georg Major care afirma faptul că fapte bune sunt necesare pentru mântuirea omului. A treia controversa care a afectat lutheranismul din a doua jumătate a Secolului al XVI-lea a avut ca fundament teologia sinergistă pe care Philipp Melanchthon a adoptat-o și a promovat-o în mod special după moartea lui Martin Luther. Această controversă a măcinat luteranismul între anii 1550-1560. Următoarea controversă majoră a fost generată de către teologul Matthias Flacius care, în perioada 1560-1575, a susținut faptul că păcatul originar nu este doar un accident care a afectat natura umană ci o parte substanțială a omului căzut. Între anii 1549-1566, Biserica Luterană este nevoită să facă față controversei inițiată și susținută de către Andreas Osiander care nega caracterul juridic al justificării și, de asemenea, susținea faptul că Isus Cristos este dreptatea noastră numai în baza naturii sale umane. O altă controversă care a marcat istoria timpurie a Bisericii Luterane a fost promovată de către Johannes Agricola în perioada 1527-1556. Această controversă - cunoscută și sub denumirea de antinomistică – afirma că pocăința nu este lucrată de Legea lui Dumnezeu ci doar de către Evanghelia lui Isus Cristos. A urmat apoi controversa cripto-calvinistă despre care am amintit deja pentru ca, în final, luteranismul Secolului al XVI-lea să fie afectat de o controversă care afirma faptul că coborârea Domnului Isus Cristos în Iad a fost parte din suferința și umilința trăită în urma întrupării.

Acesta este contextul teologic în care ia naștere, în anul 1570, ultimul document de credință conținut în Cartea Concordiei. Acest document poartă denumirea de Formula Concordiei. Formula Concordie este rezultatul efortului depus în vederea trasării unei norme de credință conservatoare de către un grup de teologi luterani conduși de către teologii Martin Chemnitz și Jakob Andrea. În Cartea Concordiei, Formula Concordiei apare cu o formă concentrată, denumită: Epitome Articulorum, și o formă detaliată, denumită în limba latină: Solida Declaratio. Ambele documente se concentrează pe aceleași teme de credință, mai precis, păcatul originar, voința liberă, dreptatea care vine prin credință, faptele bune înaintea lui Dumnezeu, distincția dintre Lege si Evanghelie, a treia funcție pe care o îndeplinește Legea lui Dumnezeu, Sacramentul Sfintei Euharistii, divinitatea și umanitate Domnului Isus Cristos, coborârea Domnului Isus Cristos în Iad, alegerea din veșnicii și conceptul adiaphora.

Perioada dintre a doua jumătate a Secolului al XVI-lea si până spre finalul secolului al XVII-lea, lutheranismul a fost caracterizate de ceea se numește: ortodoxia luterană. Acesta a fost o perioadă manifestată printr-un creștinism mai intelectualizat, perioadă în care Biserica Luterană a fost acuzată – de anumite grupări pietiste - că a arătat prea mult interes pentru dogmatică și prea puțin interes pentru evlavia practică. Pentru cercetătorul obiectiv, însă, această perioada demonstrează efortul cu care teologii luterani din Secolul al XVII-lea au lucrat pentru definirea luteranismului în termeni de doctrină, aspect foarte important în dezvoltarea ulterioară a Bisericii Luterane. În timp, Biserica Luterană s-a răspândit din Germania în țări din întreaga lume și a devenit una dintre cele mai răspândite confesiuni protestante.

Deși există o varietate de moduri in care s-ar putea răspunde la întrebare: ce este un luteran confesional? cel mai simplu răspuns este următorul: un luteran este o persoană care crede, învață și mărturisește adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu așa cum acestea sunt cuprinse și mărturisite în Cartea Concordiei. Pentru luterani, autoritatea Sfintelor Scripturilor este completă, clară, sigură și finala. Sfintele Scripturi sunt acceptate de către mărturisirile luterane de credință ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.  Biblia este Cuvântul pur, infailibil și inalterabil al lui Dumnezeu. Mărturisirile luterane de credință reprezintă baza, regula, și norma care cere ca toate doctrinele să fie judecate în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu. Deoarece mărturisirile luterane de credință sunt complet de acord din punct de vedere doctrinal cu Cuvântul lui Dumnezeu, ele servesc ca standard pentru  Bisericile Luterane Confesionale în a determina învățătura care este în acord cu Sfintele Scripturi și trebuie astfel predicată. Biserica Luterană Confesională este o Biserica care predică Evanghelia lui Cristos și care crede adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, așa cum acestea sunt explicate și predate în Cartea Concordiei. Bisericile Luterane Confesionale insistă asupra faptului că toate doctrinele Bisericii trebuie să fie conforme cu standardele confesionale stabilite de către mărturisirile luterane de credință din Secolul al XVI-lea. Este dorința lui Dumnezeu ca Sfânta sa Biserica să fie în acord cu privire la doctrină astfel încât credincioșii să trăiască în aceeași credință și în pace unul cu altul. Acesta este motivul pentru care luteranii consideră drept o comoara toate mărturisirile prețioase ale adevărului creștin pe care le au cuprinse în Cartea Concordiei. Pentru luteranii confesionali, nu există nici o altă colecție de documente sau declarații ale Bisericii lui Cristos care să prezinte atât de clar învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu precum o fac documentele care alcătuiesc Cartea Concordiei.

Reformatorul Martin Luther spunea că există o diferență între doctrină și viața creștină, o diferență ca de la cer la pământ. Viața omului poate să fie una necurată, păcătoasă, și chiar inconsistentă; dar doctrina Bisericii lui Cristos trebuie să rămână curată, sfântă și neschimbată. Acest lucru este valabil deoarece puritatea doctrinei este dată de către Cuvântul lui Dumnezeu și adevărul lui Dumnezeu este sigur, curat, sfânt și neschimbat. Acest lucru este spiritul confesional al luteranismului din Secolul al XVI-lea și acesta trebuie să fie și spiritul Bisericilor Luterane din întreaga lume în prezent.

Luterani confesionali au considerat întotdeauna faptul că crezurile și confesiunile sunt necesare pentru bunăstarea Bisericii lui Cristos. La fel ca Biserica lui Cristos, toți creștinii sunt chemați să-și mărturisească credința lor astfel încât Biserica să continue să proclame Evanghelia pură. Este imposibil ca o Biserica să se declare ca fiind o Biserică non-confesională, la fel cum este imposibil ca o Biserica să fie una ne-mărturisitoare. De aceea atunci când o Biserica Luterana subscrie la mărturisirile luterane de credință din Secolul al XVI-lea, aceasta este o modalitate prin care - de bună voie și cu bucurie – această Biserică își mărturisește credința și proclamă pentru lume credința și doctrina pură.

Biserica lui Cristos trebuie să își recapete acest spirit! Biserica lui Cristos trebuie fie deschisă la dorințele și la nevoile oamenilor dar nu și la erorile doctrinare care ne amenință în prezent. Biserica Lutherană Confesională trebuie să se opună erorilor doctrinare oriunde acestea apar și pot afecta unitatea Bisericii noastre. De asemenea, Biserica trebuie să caute comoara unității doctrinare despre care  mărturisirile de luterane de credință din Secolul al XVI-lea vorbesc. Doar atunci ne vom putea numi creștini luterani confesionali.