Păcatul, Evanghelia și chemarea noastră față de aproapele nostru

Păcatul a pătruns în creația lui Dumnezeu și a stricat ordinea naturală rânduită de Creator. În centrul acestei stricăciuni se află moartea – anomalia absolută a unei lumi create de Dumnezeu pentru viață. Păcatul a adus corupție acolo unde Dumnezeu a creat puritate, întuneric acolo unde Dumnezeu a rânduit să fie lumină și minciună acolo unde Dumnezeu a rostit adevărul. Prin păcat, ceea ce fusese făcut să trăiască a ajuns să moară. Ceea ce fusese creat sănătos a devenit bolnav. Ceea ce fusese creat drept a fost făcut strâmb. Ceea ce fusese creat sfânt a fost profanat. Păcatul nu doar că a distrus și ucis omul, ci a subminat întreaga ordine morală și existențială a creației.

Printre expresiile decăderii se numără și distorsionarea identității și vocației sexuale ale ființei umane. Dumnezeu a creat omul „bărbat și femeie” (Gen.1:27), rânduind complementaritatea dintre sexe ca parte a ordinii sale bune. Homosexualitatea este o manifestare a păcatului ci nu este o expresie a libertății sau a diversității umane. Homosexualitatea este un simptom al înstrăinării omului de voia lui Dumnezeu. Nu este o realitate creată de Dumnezeu, ci o deformare a acesteia.

Bun! Am spus foarte clar: homosexualitatea este un păcat, iar homosexualul este un păcătos! Bun! Și ce urmează? Îl lăsăm pe homosexual doar cu atât? Sau îi spunem că trebuie să facă ceva? Să se schimbe, de exemplu? Îmi amintesc de cuvintele Sfântului Profet Ieremia: „Poate un etiopian să-și schimbe pielea sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi, care sunteți deprinși să faceți răul?” (Ier.13:23). Rezultă că, în fața păcatului, speranța noastră nu stă în om, nu stă nici în Lege, ci stă doar în Cristos - cel care a biruit păcatul și moartea și care restaurează prin har ceea ce păcatul a ruinat. Să vă explic.

Speranța nu poate sta în om, deoarece Scriptura îl diagnostichează pe omul păcătos ca fiind mort în păcat. Înrobit păcatului, morții și diavolului, omul păcătos nu vede mai mult decât îi permite această robie să vadă. De aceea, lumea păcătosului este redusă de către păcat doar la păcat. În robia păcatului, păcătosul își găsește plăcerea în păcat și vrea să păcătuiască. El nu știe că dincolo de robie este libertate, deoarece pentru el, a fi liber înseamnă a păcătui. La fel stau lucrurile și cu fericirea celui păcătos: păcătosul este fericit să păcătuiască. Așadar, universul celui păcătos, înrobit păcatului, este limitat la păcat.

Mai am ceva de adăugat la acest capitol - ceva foarte important. Păcătosul este robul diavolului, nu aliatul sau prietenul său. Satana nu are aliați și nici prieteni, deoarece diavolul este ură, trădare și minciună. Omul înrobit diavolului este o victimă a diavolului ci nu aliatul sau prietenul acestuia. El este terorizat, mințit și batjocorit în mod continuu de către diavol. Chiar dacă nu vedem acest lucru, este foarte adevărat ceea ce spun. Pentru că o spune Scriptura. Tocmai de aceea, omul are nevoie să fie eliberat din această robie nemiloasă - o eliberare care nu poate fi produsă decât de Dumnezeu, care se dă pe Sine pentru om, în persona Fiului său care s-a întrupat și care s-a jertfit pe sine ”pentru noi și pentru a noastră mântuire”.

Nici Legea nu poate fi o cale pentru păcătos de scăpare din robia păcatului. Deoarece Legea nu poate face mai mult decât a fost menită de către Dumnezeu să facă. Ea poate doar să expună păcatul și să-l condamne. Legea este bună, sfântă și dreaptă în ceea ce face. Este sfântă pentru că este Legea lui Dumnezeu și cere omului sfințenie. Este bună pentru că ceea ce spune este binele dorit de Dumnezeu. Și este dreaptă pentru că ea cere dreptate și nu este părtinitoare. Legea nu vorbește pentru unii și tace pentru alții!

Așadar, în ceea ce Legea este menită să facă, ea își îndeplinește scopul. Dar Legea nu a fost menită să fie o cale spre mântuirea păcătosului. Aceasta deoarece Legea aprobă doar sfințenia! Acolo unde Legea întâlnește păcatul, ea nu dă viață, ci ucide, după cum spune Sfântul Apostol Paul: „porunca, ea, care trebuia să-mi dea viața, mi-a pricinuit moartea” (Rom.7:10).

Eliberarea omului din robia păcatului și restaurarea ordinii divine are loc în justificare și regenerare - mai precis, prin iertarea păcatelor în și prin Cristos, în jertfa lui, și reînnoirea pe care Duhul Sfânt o lucrează în om, ambele prin auzirea Evangheliei. Justificarea nu este o validare a păcatului, ci o iertare a păcatului în și prin Cristos, în jertfa substitutivă a Fiului lui Dumnezeu pe cruce. În justificare și regenerare, Cristos îl spală în sângele Său pe păcătos de toate păcatele sale. Domnul Isus Cristos îl îmbracă pe păcătos cu propria Sa neprihănire, astfel încât păcătosul se înfățișează ca fiind drept înaintea lui Dumnezeu.

Pentru ca toate acestea să devină realitate în viața omului, păcătosul trebuie să creadă. Pare simplu, dar nu este deloc așa. Aceasta deoarece omul păcătos, omul înrobit păcatului, morții și diavolului. El este un om care nu-L poate vedea pe Dumnezeu altfel decât cu frică și ură. Iată exemplul lui Adam: „Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns.” (Gen.3:10). Mai apoi, spune Sfântul Apostol Paul: „Legea aduce mânie” (Rom.4:15). Omul păcătos care are înaintea lui doar Legea nu poate să se încreadă în Dumnezeu, pentru că tot ce vede este un Dumnezeu mâniat pe păcătos și gata să-l pedepsească. Pentru a crede, păcătosul are nevoie să audă despre iubirea lui Dumnezeu și despre modul în care „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (In.3:16–17). 

Aceste mesaje de împăcare a lui Dumnezeu cu omul păcătos aparțin Evangheliei ci nu Legii. De aceea, păcătosul trebuie să audă Evanghelia. Din două motive: pentru că, spune Sfântul Apostol Paul, „ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului” (Rom.1:16); iar mai apoi el adaugă: „credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Rom.10:17). Fără auzirea Evangheliei, niciun om păcătos nu poate să creadă, și unde nu există credință nu există justificare și regenerare. De aceea ne trimite Domnul Isus Cristos, spunând: „această Evanghelie a Împărăției va fi predicată în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile” (Mt.24:14).

Ce trebuie să facem noi în ceea ce privește problema homosexualității? Să mergem și să predicăm Evanghelia lui Cristos. Predicându-le doar Legea, homosexualii nu-L vor iubi niciodată pe Dumnezeu și se vor ascunde mereu de El. Se vor revolta din ce în ce mai mult împotriva lui Dumnezeu, mai ales că, de cele mai multe ori, ei experimentează (o spun cu băgare de seamă și voi dezvolta acest lucru într-un articol viitor) ura creștinilor față de ei. Iar ura naște ură și alimentează ura. Trebuie să încetăm să mai mergem la homosexuali și să-i înecăm în ura cu care noi, creștinii, le proclamăm Legea. Trebuie să le predicăm Legea și Evanghelia - ambele, nu doar Legea. Și trebuie să facem asta conștienți că Dumnezeu ne cheamă și ne trimite, spunând: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Matei 22:39).

Chemarea Bisericii este, așadar, să proclame fără compromis voia lui Dumnezeu cu privire la creație și sexualitate, dar și să întindă mâna harului celor afectați de păcat. Mărturisind cu fidelitate adevărul și oferind mângâierea Evangheliei, Biserica își împlinește misiunea profetică și pastorală: să conducă păcătosul la Cristos, singurul Mântuitor. Prin urmare, respingem orice teologie care relativizează păcatul și orice abordare legalistă care îl transformă pe păcătos într-un paria irecuperabil. În spiritul Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, afirmăm că omul păcătos este îndreptățit numai prin credință, fără faptele Legii (Rom.3:28) și că Biserica este locul unde harul lui Dumnezeu restaurează chipul Său în cei pierduți.