Despre creștini și proclamarea Evangheliei lui Cristos

În mila lui Dumnezeu, prin credință, noi devenim ucenici ai Domnului Isus Cristos și, astfel, primim privilegiul de a spune mai departe vestea cea buna despre Isus Cristos. Avem astfel atât binecuvântarea cât și datoria de al proclama pe Mântuitorul nostru cu înaintea celor care ne sunt apropiați.

Asemenea cărturarului care îl întreba pe Isus: "cine este aproapele meu?" pentru a afla pe cine anume trebuie să iubească, și noi, justificat sau nu, ne întrebăm uneori "cine este aproapele meu?" ca să știm cui să ii vorbim despre vestea cea buna a Evangheliei lui Cristos. Probabil că cel mai simplu răspuns este că "aproapele" este o expresie care înglobează soții, soțiile, copiii, nepoții, părinții, frații, surori etc. Dar, in realitate, acesta este doar cel mai simplu înțeles al expresiei "aproape". Înțelesul pe care Domnul Isus Cristos îl oferă acestei expresii trece dincolo de familia noastră, de rudele noastre, de parohia din care facem parte, de prieteni, de colegi sau de vecini. Domnul Isus Cristos, în pilda Samariteanului milostiv, ne arată clar faptul că "aproapele" nostru este orice străin cu care, în providența lui Dumnezeu, ne-am putea întâlni în viața noastră de zi cu zi. Practic, "aproapele" nostru este fiecare dintre oameni, indiferent dacă interacționăm cotidian cu ei sa nu. Acestora avem noi binecuvântarea dar și datoria de a le spune despre Domnul Isus Cristos și despre mântuirea pe care el ne-o oferă prin har în jertfa lui. Este scopul nostru să identificăm oportunitățile de a spune altora Vestea cea Bună despre Domnul Isus Cristos celor din jurul nostru.

Vestirea Domnului Isus Cristos începe cu recunoștința noastră personală și vizibilă pentru salvară oferită nouă de către Dumnezeu în Domnul nostru Isus Cristos. Fiecare dintre noi, chiar și credincioși fiind, cădem zilnic în păcat și suntem foarte conștienți de faptul că lăsați de unii singuri nu merităm altceva decât mânia veșnică a lui Dumnezeu. Aceasta nu este numai condiția noastră ci este starea întregii omeniri fără Cristos. Dar, mulțumită lui Dumnezeu, ceva miraculos s-a întâmplat în viața noastră. Atât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru oameni încât l-a trimis pe Fiul Sau cel prețios, Dumnezeu adevărat și veșnic, să devină om, să trăiască asemenea omului, să asculte perfect de Dumnezeu astfel încât să nu se găsească nici cel mai mic păcat în El, să sufere și să moară pentru păcatele fiecăruia dintre noi astfel încât acestea să fie spălate iar noi să fim curățiți și iertați de Dumnezeu. Acest lucru întrece orice fel de pricepere omenească! Dintre toate binecuvântările pe care Dumnezeu ni le dă în viață, fără nici o îndoială că cea mai mare dintre acestea este iertarea păcatelor noastre în jertfa Domnului nostru Isus Cristos deoarece, odată cu iertarea păcatelor vine promisiunea mântuirii veșnice.

Aceasta este vestea ce mare a lui Dumnezeu pentru omenirea pentru care s-a jertfit Domnul Isus Cristos. Noi avem parte de aceasta imensă binecuvântare, de iertarea a păcatelor și de promisiunea mântuirii veșnice. Ce facem noi cu acesta veste? Ne-a dat Dumnezeu aceasta mântuire pur și simplu doar ca să ne mulțumim doar noi cu ea? Sau ne cere Dumnezeu să împărtășim aceasta veste minunata cu toți aceia pentru care Isus Cristos a murit? Isus Cristos a murit pentru toată omenirea păcătoasă. El a obținut iertarea păcatelor și mântuirea pentru toate ființele umane. Dumnezeu vrea ca noi să răspândim acestă veste pentru ca și alții să poată să fie părtași, prin credință, la acesta binecuvântare absolută. Dumnezeu vrea ca prin noi, oamenii să îl cunoască, să îl creadă, să devină parte a Trupului lui Cristos și să se împărtășească din Sfintele Sacramente, devenind astfel copii ai lui Dumnezeu. Iată ce a afirmat Rev. Dr. C. F. W. Walther, primul Episcop al Bisericii Lutherane Sinodul Missouri despre acest aspect deosebit de important:

"o altă îndatorire majoră a unui Sinod este aceea de a rămâne un sinod evanghelic luteran care să nu caute propria sa glorie ci numai slava lui Dumnezeu, concentrându-se mai degrabă asupra creșterii Împărăției lui Dumnezeu și a mântuirii sufletelor decât asupra propriei creșteri. Noi nu suntem aici de dragul nostru ci suntem în credința in Cristos și prin aceasta știm că suntem mântuiți. Dar exista milioane de oameni care nu au credință. De aceea suntem aici, pentru ca noi să putem aduce mântuirea la cât mai mulți oameni ca noi. Doar din acest motiv permite Dumnezeu ca creștinii să trăiască pe acest pământ, pentru ca să lucreze pentru aducerea altora la credința mântuitoare. Dacă nu aceasta ar fi fost intenția lui Dumnezeu, atunci cu siguranță Dumnezeu i-ar fi luat pe cei credincioși la cer".

Într-o lume aproape din ce în ce mai lipsita de dorința de a acționa conform poruncii lui Dumnezeu de a duce Evanghelia la toata lumea și de a face ucenici pentru Cristos, există foarte mulți "creștini" care considera faptul ca misiunea acesta de evanghelizare reprezintă datoria pastorilor sau a misionarolor Bisericii ci nicidecum datoria fiecărui creștin în parte. Acesta este una dintre marile erori ale celor care se considera parte a Trupului lui Cristos. Dumnezeu ne spune faptul că acesta datorie este a fiecărui om mântuit ci nu doar a pastorului sau misionarului. Fiecare creștin, prin botez, are privilegiul de al lauda pe Cel Preaînalt care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină. Ori de cate ori împărtășim Evanghelia, noi împărtășim vestea iertării păcatelor iar aceasta nu este o conversație obișnuită ci reprezintă împlinirea unor dorințe pioase a fiecăruia dintre noi. Când vestim Evanghelia, noi împărtășim oamenilor vestea iertării păcatelor pentru că despre acest lucru este vorba în Cuvântul lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt lucrează credință în inima acelor oameni care aud vestea Evangheliei.

Pastorii, misionarii și laicii – mai precis credincioșii neordonați in slujirea publică a Bisericii - trebuie să lucreze împreuna în împlinirea acestui scop măreț poruncit de către însuși Dumnezeu. Scopul acestei misiuni este să facem ucenici pentru Cristos din toate neamurile, din toate etniile, din toate limbile, practic din toată lumea. Acest lucru se poate face inclusiv în parohiile noaste, acolo unde putem să invităm pe oameni să vină și să asculte promisiunea Evangheliei. Mână în mână, pastorii, misionarii și membrii laici vestesc Evanghelia lui Cristos.

Înțelegerea necesitații misiunii de evanghelizare pornește de la dragostea noastră pentru aproapele nostru și de la dorința ca aceștia să afle mântuirea, asemenea nouă. Aceste dorință trebuie să caracterizeze pe fiecare creștin în parte. Atunci când ne iubim aproapele, este dorința noastră de a acționa în interesul acestuia indiferent despre cine este vorba. Dragostea lui Dumnezeu este turnată de către Duhul Sfânt în inima noastră pentru ca noi să o putem împărtăși cu toți apropiații noștri. Dumnezeu nu are nevoie de faptele noastre bune însă aproapele nostru are nevoie de acestea, spunea Martin Luther. Imediat ce recunoaștem cât de mare este mântuirea noastră proprie și cât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, nu putem să nu dorim ca să îi aducem și pe alții la Evanghelia lui Cristos ca să devină părtași ai acestei minunate binecuvântări. Și tot această dragoste a lui Dumnezeu ne ajuta să depășim toate barierele care ne stau în cale, în mod special cele care țin de noi înșine.

Cum putem să ducem vestea Evangheliei aproapelui nostru? Noi trebuie să le explicăm faptul că datorită păcatelor noastre noi suntem despărțiți etern de Dumnezeu și suntem obiecte ale revărsării mâniei sale împotriva păcatului. Dar Dumnezeu ne iubește atât de mult încât El a trimis un Mântuitor în această lume pentru a ne găsi și pentru a ne aduce înapoi la El. 

În misiunea de evanghelizare, creștinul se lovește de una dintre cele mai des întâlnite întrebări ale veacului acestuia: este politicos să caut să îmi impun propriile mele convingeri religioase altor oameni? Nu sunt oamenii liberi să își formeze propriile lor convingeri?. Noi răspundem prin faptul ca a împărtăși Evanghelia nu este nicidecum un lucru nepoliticos deși recunoaștem faptul că nu de puține ori modalitatea prin care facem acest lucru poate să fie una nepoliticoasă. Astfel, în vestirea Evangheliei noi nu căutăm niciodată sa ne impunem punctul de vedere ci dorim doar să transmitem mesajul într-un mod pașnic și într-un mod plin de iubire și de respect. Noi respectam convingerile fiecărei persoane însă atunci când vine vorba despre locul în care urmează ca omul respectiv să își petreacă veșnicia, nu putem să lăsăm lucrurile nespuse. A vesti Evanghelia nu reprezintă o impunere a opiniilor mele ci este, de fapt, o împărtășire a Cuvântului lui Dumnezeu care are puterea, prin Duhul Sfânt, să nască credință în inima omului care asculta iar prin acestă credință, omul poate să primească binecuvântările lui Dumnezeu. De fapt, a duce veste mântuirii nu este o impunere de opinie ci este cel mai minunat cadou pe care li putem face aproapelui nostru.

Trebuie să mai face câteva remarci în încheierea acestui articol. Martorul lui Cristos trebuie sa fie puternic în cunoașterea Cuvântul lui Dumnezeu și în participarea lui la celebrarea Sfintelor Sacramente. Cu alte cuvinte, martorul lui Cristos trebuie să fie un om al Bisericii. Doar în acest fel suntem păziți de Dumnezeu și suntem în mod constant în contact cu iertarea păcatelor, cu puterea și cu pacea lui Dumnezeu. Doar așa vom ajunge capabili să putem să facem o lucrare cu adevărat bună. Rugăciunea este o altă armă cu care trebuie sa ne înzestram deoarece așa vom putea să cunoaștem oportunitățile pe care ni le oferă Dumnezeu și așa vom putea să primi curajul și capacitatea de a le vorbi oamenilor. 

În încheiere doresc să vă mai rețin cu un aspect important. Datoria de a evangheliza, de a duce vestea Evangheliei pretutindeni, este chemarea pe care a primit-o Biserica de la Domnul nostru Isus Cristos. Cum orice creștin este parte a Trupului lui Cristos, aceasta datorie este datoria fiecăruia dintre noi. Biserica are datoria de a pune un mare accent pe vestirea Evangheliei nu doar în rândul membrilor ei ci, în mod special, în afara ei pentru ca oile pierdute să poată să audă glasul Stăpânului și să vină în turma lui Cristos.

Din păcate, în prezent, sunt foarte multe Biserici Creștine și foarte multi creștini care au pierdut acestă însărcinare sfântă și refuză astfel să împlinească voia și trimiterea expresă a Domnului Isus Cristos de a face ucenici din toate neamurile. Sunt Biserici care nu au nici un fel de plan de misiune și nici nu practică o astfel de misiune, singurul lor efort fiind acela de a sluji unei comunități restrânse, o slujire care și ea lasă de dorit pentru că de la amvoane nu se mai predică Cuvântul ci doar niște povesti meșteșugite pentru a fi pe placul puținilor oameni care mai participă la slujbe. Exista Biserici creștine care trăiesc un calm uimitor în ciuda faptului că maxim 5% dintre membrii le mai intra pe uși la Liturghie.

Lumea creștină este din ce în ce mai plina de astfel de Biserici dezinteresate de ceea ce Cristos le poruncește. Neimplicându-se în misiunea de evanghelizare, aceste Biserici nu doar că se dovedesc neloiale lui Dumnezeu dar se și despart de Acesta prin aceia că nu îi recunosc autoritatea asupra lor. O Biserica Creștină adevărată este o Biserica în care supunerea față de voia lui Dumnezeu este un fapt real. O Biserica Creștină adevărată este o Biserica în care arde dorința de al urma cu adevărat pe Dumnezeu. O Biserica Creștină adevărată este o Biserica în care misiunea este vie și ocupă o bună parte din timpul și eforturile Bisericii. Aceasta este unul dintre cele mai importante semne ale unei Biserici vii, a unei Biserici credincioase, a unei Biserici despre care se poate spune că aparține lui Cristos.