Despre conceptele de ”Revelația progresivă” și  ”Lumină parțială”

Recent, un prieten aparținând unei Biserici care s-a născut din trezirile moralisto-legaliste americane ale Secolului al XIX-lea, mi-a mărturisit faptul că, în viziunea sa, reformatorul Martin Luther nu ar fi primit ”întreaga lumină a adevărului de la Dumnezeu”, ci doar o parte din ea. Potrivit acestei concepții, fiecare generație ar primi o porțiune tot mai mare din adevăr, iar datoria omului ar fi să trăiască pe deplin adevărul parțial care i-a fost descoperit, urmând ca Dumnezeu să ofere, în timp, mai multă lumină generațiilor creștine următoare. Această idee, centrală în Biserica Adventistă din care provine amicul meu, își are originile în gândirea lui John Wesley, întemeietorul metodismului, care susținea că mântuirea depinde de răspunsul moral al omului la lumina primită. În esență, această viziune teologică mută centrul mântuirii de la Cristos și jertfa lui la omul care depune eforturi sincere să coopereze cu harul în lumina primită, configurând astfel o nouă formă rafinată de sinergism moralist regăsit în multe grupări protestante radicale.

Sfânta Scriptură ne învață limpede faptul că „Dumnezeu este lumină, și în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Dumnezeu nu se descoperă omului în mod fragmentar sau parțial, ci în adevărul deplin, desăvârșit și neschimbător. În Dumnezeu nu există nicio urmă de relativitate, ne spune Scriptura, iar adevărul său nu se diluează în funcție de epoci sau de capacitatea omului de a-l primi. A susține că revelația divină este una „progresivă” - în sensul că fiecare epocă primește doar o parte din adevăr - echivalează cu afirmarea că Dumnezeu s-a revelat pe sine doar pe jumătate și că adevărul său ar fi imperfect, amestecat cu erori și minciuni. Însă învățătura Scriptei Scripturi despre natura divină contrazice o asemenea concepție afirmând faptul că Dumnezeu este lumina întreagă, iar adevărul său este total și indivizibil, după cum citim: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17) și mai apoi: „Cristos este același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13:8).

Adevărul nu poate exista niciodată „pe jumătate”, căci adevărul pe jumătate este minciună. Indiferent cât de mică ar fi distorsiunea, minciuna corupe întregul adevăr. Scriptura nu ne învață niciunde faptul că Dumnezeu a dat „lumini succesive”, ci că Dumnezeu s-a revelat pe deplin în Isus Cristos, care este: „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Coloseni 1:15) și „plinătatea dumnezeirii trupește” (Coloseni 2:9).

Revelația divină nu este un proces de adăugare treptată de informații sfinte, ci un act desăvârșit al lui Dumnezeu, împlinit complet în persoana divino-umană a Domnului Isus Cristos și consemnat în Sfintele Scripturi. Sfânta Scriptură conține plinătatea revelației lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătosului. Nu există un „adevăr parțial” pentru Sfinții Patriarhi ai Vechiului Testament, unul mai mare pentru Sfinții Apostoli ai Noului Testament, unul puțin mai mare pentru Părinții Bisericii, nul puțin și mai mare pentru Reforma Lutherană,  și altul pe deplin revelat Bisericii Adventiste. Cuvântul lui Dumnezeu, spune chiar Scriptura, a fost, este și rămâne același, după cum citim: ”cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna” (Isaia 40:8).

Omul, însă, din pricina naturii sale căzute, nu poate cuprinde prin sine tot acest adevăr. Chiar Scriptura ne învață faptul că: „pentru omul firesc, lucrurile Duhului lui Dumnezeu sunt o nebunie” (1 Corinteni 2:14). Problema nu constă însă în lipsa de lumină dinspre Dumnezeu, ci în orbirea spirituală a omului. Adevărul lui Dumnezeu a fost întotdeauna prezent și a fost întotdeauna complet, dar omul l-a întunecat prin rațiunea sa autonomă și prin amestecul cu minciuni.

Din această confuzie izvorăsc toate ereziile și teologiile moderne liberale: omul combină adevărul lui Dumnezeu cu filosofia proprie, crezând că produce o religie mai rațională, adică mai coerentă. Dar acest amestec nu dă naștere unui adevăr, ci unei minciuni totalizatoare, căci adevărul nu poate fi combinat cu eroarea fără a fi distrus.

În Reforma Lutherană, Dumnezeu nu a oferit oamenilor un nou nivel al revelație sale, ci Dumnezeu a restaurat înțelegerea unicei sale revelații. Reforma lui Martin Luther nu a fost o descoperire divină adițională, ci a fost o redescoperire a Evangheliei deja revelate omului în Cristos, deja prezentă în Sfânta Scriptură și în învățătura Bisericii Apostolice, dar care fusese întunecată de tradiții omenești și de superstiții. Reforma Lutherană nu a inventat Biserica, ci a curățit-o de minciună și eroare.

Dumnezeu nu dă omului doar „cât poate duce”, ci îi oferă totul: adevărul deplin, desăvârșit, mântuitor, revelat în persoana lui Isus Cristos și vestit în Sfânta Scriptură. Omul nu poate invoca drept scuză o „revelație parțială” pentru necredința sa. Ceea ce numim „adevăr fragmentat” este rodul neascultării omului, nu al unei revelații incomplete din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne oferă lumina întreagă. Dacă noi alegem să trăim în întuneric, vina este a celui ce și-a închis ochii, nu a celui care luminează.

Unele curente protestante de factură ”nomistă” (legalistă) din prezent susțin ideea că Dumnezeu s-a descoperit progresiv și încearcă să rezolve astfel întrebarea: „ce se întâmplă cu cei din trecut care nu au avut acces la adevărul deplin?”. Conform acestei viziuni, Dumnezeu așteaptă de la om doar fidelitatea față de lumina primită. Astfel, dacă o persoană a avut parte doar de un sfert de adevăr, se presupune că Dumnezeu așteaptă ca aceasta să trăiască și să se conformeze acelui sfert de adevăr. În acest mod, se pretinde că problema creștinilor din trecut și a non-creștinilor este rezolvată di punct de vedere spiritual, afirmându-se că și aceștia au parte de o oarecare „lumină” divină și vor fi judecați conform acesteia ci nu alteia.

Totuși, o asemenea concepție, deși aparent echitabilă, deplasează centrul mântuirii de la Cristos la om. Ea transformă mântuirea dintr-un dar al harului într-un rezultat al efortului moral uman. Mântuirea devine condiționată de fidelitatea cu care omul trăiește cantitatea de lumină primită, chiar dacă aceasta este una incompletă și amestecată cu întuneric. Omul poate, în acest cadru, să primească mântuirea chiar urmând unele învățături eronate, iar crucea lui Cristos devine doar un reper al mântuirii ci nu temelia unică a acesteia.

Din perspectivă lutherană confesională, o astfel de viziune subminează însă Evanghelia, deoarece mântuirea nu depinde nici de gradul de cunoaștere și nici de efortul moral al omului, ci de lucrarea deplină, plină de har,  a lui Dumnezeu, înfăptuită în persoana lui Isus Cristos și aplicată credinciosului prin predicarea Cuvântului și administrarea Sfintelor Sacramente, după cum citim: „căci prin har ați fost mântuiți, prin credință; și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8–9).

Revelația lui Dumnezeu nu este una progresivă în sensul că omul primește treptat adevărul, ci este mereu deplină și desăvârșită în Cristos. Orice idee care subordonează mântuirea efortului uman sau „luminii parțiale” oferă creștinismului un fundament eronat. Mântuirea este un dar al harului, ancorat exclusiv în lucrarea lui Cristos, ci nu o răsplată proporțională cu gradul de cunoaștere sau moralitatea individuală. Astfel, credința lutherană confesională reafirmă faptul că adevărul și mântuirea sunt întotdeauna oferite integral de Dumnezeu și că omul răspunde prin credință și ascultare ci nu prin meritul propriu sau prin calcularea „luminii primite”. În Cristos, toate epocile și toate sufletele se întâlnesc cu adevărul deplin și nemijlocit al lui Dumnezeu, iar acest adevăr nu cunoaște timp sau progres, ci este etern și neschimbător.