Sola Scriptura între Reforma Luterană și Protestantismul Radical

„Sola Scriptura” este un concept îndelung promovat de marea familie protestantă a Bisericii Creștine, anume Bisericile care își revendică originea spirituală în Reforma din Secolul al XVI-lea. Un alt concept destul de promovat de către aceleași Biserici este cel care spune: „Ecclesia semper reformanda est”, sugerând faptul că Biserica trebuie să fie mereu într-un continuu proces de reformare, ca și când mereu ar fi ceva de reformat la Biserica creștină. Toate Bisericile care uzează cele două idei le privesc mereu interconectate. Astfel, pe măsură ce Biserica se tot reformează, și conceptul „Sola Scriptura” trebuie să se reformeaze. De aceea, în prezent, Bisericile Reformate, Prezbiteriene, Baptiste, Penticostale, Adventiste și altele asemenea lor vorbesc despre „Sola Scriptura” diferit de modul în care a vorbit Biserica Luterană în timpul Reformei din Secolul al XVI-lea. Nu este deloc greșit să spunem că tradiția protestantă este dezbinată chiar în ceea ce privește înțelegerea unei învățături care, aparent, pare să o unească.

Martin Luther și Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea au înțeles „Sola Scriptura” ca o eliberare a Bisericii de toate acele învățături dogmatice și practici liturgice care se ridicau ca un zid în fața Evangheliei, împiedicându-i pe oameni să vadă, să înțeleagă și să guste promisiunile pline de har ale Evangheliei mântuirii lui Cristos. Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea nu a dat însă niciodată un sens exclusivist conceptului de „Sola Scriptura”, ca și când nimic altceva în afara Scripturii nu mai trebuie să fie prezent în viața Bisericii. În Reforma Luterană, principiul „Sola Scriptura” era menit să vorbească despre prioritatea Evangheliei lui Cristos în credința și în închinarea Bisericii. Tot ceea ce ține de Tradiția Bisericii trebuie să graviteze în jurul Evangheliei lui Cristos, să aibă rădăcinile înfipte în Evanghelia lui Cristos, să își tragă seva din Evanghelia lui Cristos, să se supună Evangheliei și, nu în ultimul rând, să trimită credinciosul pentru mântuire numai la Evanghelia lui Cristos. Evanghelia lui Cristos este unica sursă de cunoaștere a lui Dumnezeu în Cristos pentru mântuirea noastră, iar Evanghelia este unica putere a lui Dumnezeu pentru mântuirea celui care crede (cf. Rom.1,16). Astfel, Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea afirma, prin sloganul „Sola Scriptura”, faptul că Sfânta Scriptură este singura normă inspirată, infailibilă și complet suficientă pentru doctrina proclamată de către Biserică și pentru întreaga viață de credință și închinare a Bisericii.

Cel mai important aspect care ține de principiul „Sola Scriptura” în Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea este unul de natură hermeneutică. „Sola Scriptura” este principiul care spune faptul că Sfânta Scriptură trebuie lăsată să vorbească singură. Sfânta Scriptură este singura care interpretează Sfânta Scriptură. Nimic din ceea ce este exterior Sfintei Scripturi nu trebuie implicat în vorbirea Sfintei Scripturi și nici în interpretarea vorbirii Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură trebuie înțeleasă exact așa cum ea vorbește, fără artificii care implică rațiunea umană, logica naturală sau diverse forme de interpretare alegorică. Toate acestea din urmă nu fac decât să supună Sfânta Scriptură unor norme de interpretare umană care distrug revelația scrisă a lui Dumnezeu și distrug Evanghelia lui Cristos. Astfel, înțelegerea luterană a „Sola Scriptura” vine să spună că Biserica trebuie să lase Sfânta Scriptură să vorbească liberă și singură și să-i asculte și să-i urmeze vorbirea.

Principiul „Sola Scriptura” a însemnat pentru Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea stabilirea unei ierarhii a autorităților în Biserica Creștină, în care Sfânta Scriptură are autoritatea supremă, fiind declarată „norma normans” (sau: norma mai presus de toate normele), iar Tradiția și toate învățăturile bisericești devin subordonate Scripturii, fiind declarate „norma normata” (sau: norma care normează). Se observă din aceste definiții faptul că Tradiția Bisericii rămâne foarte importantă pentru Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea, aceasta având o calitate de normă. Însă Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea afirmă faptul că Tradiția Bisericii normează doar în măsura în care acesta se supune în totalitate Sfintei Scripturi și nu contrazice cu nimic și nici nu eclipsează Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos.

Martin Luther găsea Tradiția ca fiind o adevărată comoară a Bisericii, acesta afirmând astfel: „Nu respingem în mod arbitrar tradițiile, ci vrem ca ele să fie în armonie cu Scriptura și cu Evanghelia.” (Against the Roman Papacy, an Institution of the Devil, AE 41:113). Astfel, Luther nu a urmărit distrugerea Tradiției, ci restaurarea ei în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, în Biserica Luterană, Tradiția este onorată și păstrată în măsura în care ea este în acord cu Evanghelia lui Cristos și proclamă Evanghelia lui Cristos.

Martin Luther, dar și alți teologi importanți ai Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea, au fost influențați de scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii și au considerat că reforma Bisericii nu trebuie să fie o inovație adusă Bisericii, ci trebuie să rămână o întoarcere la temelia apostolică a credinței creștine, așa cum aceasta a fost mărturisită de către Biserica Apostolică și Biserica Post-Apostolică. De aceea, Confesiunile Luterane de Credință din Secolul al XVI-lea, începând cu Confesiunea Augustana (1530), nu caută să stabilească o nouă Biserică, ci caută să arate faptul că învățătura Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea este conformă cu Biserica Creștină a primelor secole. Această legătură cu Tradiția Bisericii nu este un gest pur simbolic al Bisericii Luterane, ci o convingere profundă că acolo unde Părinții Bisericii învață potrivit Sfintelor Scripturi, glasul lor merită ascultat și urmat în Biserica din prezent.

Liturghia istorică, atât de centrală în viața Bisericii, nu a fost abandonată de către Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea, ci a fost reformată. Biserica Luterană nu a înțeles prin „Sola Scriptura” o înlăturare a ritualurilor și ceremoniilor istorice ale Liturghiei, ci a înțeles nevoia unei purificări a acestora de toate erorile și superstițiile adăugate în Liturghie de către papalitate în Evul Mediu. Astfel, Martin Luther a păstrat structura istorică a Liturghiei apusene, a continuat și încurajat utilizarea imnurilor în Liturghie, a rugăciunilor tradiționale, a veșmintelor liturgice și a calendarului bisericesc, dar a pus toate aceste chestiuni liturgice sub lumina clară a Evangheliei. Astfel, Tradiția liturgică nu a fost înlăturată de către Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea, ci a fost reformată astfel încât să revină în slujba Evangheliei, așa cum fusese în primele veacuri creștine.

Importanța teologică a Tradiției Bisericii este recunoscută în mod constant în Cartea Concordiei (1580), unde autorii Confesiunilor Luterane de Credință se sprijină pe consensul Bisericii vechi și citează frecvent Sfinții Părinți pentru a dovedi că doctrina luterană nu este o inovație teologică, ci este o restaurație. Totuși, această apreciere a Tradiției nu este una naivă sau necritică. Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea a introdus un discernământ teologic sănătos care spune faptul că Tradiția este valoroasă pentru Biserică, dar, spre deosebire de Sfânta Scriptură, Tradiția Bisericii nu este inspirată de către Duhul Sfânt și nici nu este infailibilă. Tradiția Bisericii este „norma normata”, fiind produsul efortului uman ci nu produsul inspirației divine. De aceea, Tradiția Bisericii trebuie mereu verificată și validată de către „norma normans”, adică de către Sfânta Scriptură, care este singura inspirată de către Dumnezeu și singura infailibilă. Iar acolo unde tradițiile omenești contrazic Evanghelia, ele trebuie imediat lepădate, oricât de vechi, de frumoase sau de răspândite ar fi. Doar acolo unde Tradiția Bisericii proclamă învățătura curată a Sfintei Scripturi, ea este un dar de mare preț moștenit de către Biserica Creștină din generație în generație.

Așadar, pentru Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea, conceptul „Sola Scriptura” nu a fost motto-ul unei revoluții de distrugere a vechiului creștinism, ci o lucrare de restaurare la creștinismul original. Conceptul „Sola Scriptura” a reconfirmat autoritatea supremă a Sfintei Scripturi, dar nu în opoziție cu Tradiția Bisericii, ci doar împotriva unei tradiții corupte care se îndepărtase de Cristos.

În ceea ce privește tradițiile radicale ale protestantismului – reprezentate de către Bisericile Reformate, Prezbiteriene, Baptiste, Penticostale, Adventiste și altele asemenea lor – acestea subminează chiar principiul hermeneutic care a fost reprezentat de către conceptul „Sola Scriptura”. Toate aceste tradiții radicale afirmă faptul că Sfânta Scriptură trebuie lăsată să vorbească singură, însă această vorbire trebuie să fie înțeleasă coerent doar prin implicarea rațiunii logice, menită să judece vorbirea Sfintei Scripturi pe baza coerenței raționale. De aceea, tot ceea ce Sfânta Scriptură vorbește trebuie filtrat hermeneutic de către rațiune, iar acolo unde vorbirea Scripturii pare că sfidează logica, interpretarea trebuie să urmeze linia supunerii Scripturii față de această logică. Astfel, aceste tradiții radicale ale protestantismului par cumva să încerce, în hermeneutica lor, să apere integritatea logică a vorbirii Scripturii pentru a nu lăsa senzația că Dumnezeu nu este rațional. Aceasta, în timp ce Reforma Luterană a înțeles faptul că, nu de puține ori, vorbirea Sfintei Scripturi depășește înțelegerea rațională umană și acele afirmații nu trebuie să fie readuse în logica umană, ci doar acceptate ca atare, prin credință.

În ceea ce privește Tradiția Bisericii, tradițiile radicale ale protestantismului au uzat și uzează de principiul „Sola Scriptura” pentru a impune așa-numitul „principiu regulativ”. Acest principiu reprezintă o normă teologică și liturgică ce definește modul în care Bisericile Creștine trebuie să creadă și să se închine lui Dumnezeu. Principiul regulativ afirmă faptul că doar ceea ce este poruncit explicit de către Dumnezeu în Sfânta Scriptură este permis să fie uzat de către Biserică, iar ceea ce nu este poruncit explicit de către Dumnezeu în Sfânta Scriptură trebuie respins. Confesiunea de la Westminster (1646) afirmă în felul următor: „Nimic nu trebuie admis în închinarea publică decât ceea ce Dumnezeu a poruncit expres în Scriptură” (Cap.XXI, Art.I). În contrast cu această înțelegere a principiului „Sola Scriptura”, Reforma Luterană afirmă în Apologia Confesiunii Augustana (1531) următoarele: „Noi păstrăm tradițiile Bisericii atunci când acestea slujesc Evangheliei și nu contrazic Scriptura” (Art.XV).

Tradițiile radicale ale protestantismului folosesc conceptul de „Sola Scriptura” nu pentru a da autoritate absolută Sfintei Scripturi, ci pentru a înlătura absolut orice formă de altă normă din Biserică. Cu alte cuvinte, în aceste tradiții, Sfânta Scriptură nu mai este norma absolută (norma normans) care guvernează toate celelalte norme (norma normata), ci devine unica normă existentă (solo norma), toate celelalte norme fiind excluse din Biserică. Consecința imediată este vizibilă în închinarea Bisericii, unde Liturghia istorică este complet eliminată pe motiv că nu este poruncită de către Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Astfel, toate formele arhitecturale, ritualurile, ceremoniile, obiectele de artă, obiectele de cult, calendarul bisericesc și orice alte practici de cult care nu sunt menționate explicit în Sfânta Scriptură – de exemplu: lumânări, veșminte liturgice, cruci, procesiuni, tămâie, semnul crucii, icoane, statui etc. - sunt eliminate complet, deoarece nu pot fi justificate printr-un mandat biblic explicit.

Astfel, tradițiile radicale ale protestantismului - reprezentate de către Bisericile Reformate, Prezbiteriene, Baptiste, Penticostale, Adventiste și altele asemenea lor - folosesc conceptul de „Sola Scriptura” în sensul expresiei „doar Biblia mea și Duhul Sfânt”, ignorând crezurile Bisericii, închinarea istorică a Bisericii și tot ceea ce Biserica a formulat teologic în multele ei secole de existență. Reforma Luterană din Secolul al XVI-lea refuză o astfel de abordare a conceptului de „Sola Scriptura”, amintind faptul că acest concept a fost inițial uzat pentru a pune crezurile Bisericii, închinarea istorică a Bisericii și tot ceea ce Biserica a formulat teologic în multele ei secole de existență sub autoritatea Sfintei Scripturi și pentru a le interpreta în lumina mântuitoare a Evangheliei. Astfel, în timp ce pentru Biserica Luterană principiul „Sola Scriptura” cheamă la reformare, în Bisericile Reformate, Prezbiteriene, Baptiste, Penticostale, Adventiste și altele asemenea lor, principiul „Sola Scriptura” cheamă la respingere. În timp ce pentru Biserica Luterană principiul „Sola Scriptura” spune faptul că Sfânta Scriptură este norma absolută, dar se acceptă și norma Tradiției dacă aceasta slujește Evangheliei, în Bisericile Reformate, Prezbiteriene, Baptiste, Penticostale, Adventiste și altele asemenea lor, principiul „Sola Scriptura” spune faptul că Sfânta Scriptură este unica normă, Bisericile acestea rupându-se de Tradiția Bisericii, de Sfintele Sacramente și de eclesiologia istorică.

În timp ce în Bisericile Luterane principiul „Sola Scriptura” conduce la o readucere a Bisericii pe fundamentul apostolic al proclamării Evangheliei, al administrării Sfintelor Sacramente și al eclesiologiei apostolice, în Bisericile care provin din tradiția radicală a protestantismului, principiul „Sola Scriptura” conduce la spiritualism, legalism și sectarism. Majoritatea Bisericilor care provin din tradiția radicală a protestantismului afirmă în prezent faptul că Duhul Sfânt vorbește și convertește într-un mod direct, interior și personal, adică într-un mod superior sau independent de Sfânta Scriptură și de mijloacele harului - predicarea Evangheliei, Absoluțiunea și administrarea Sfintelor Sacramente. Aceasta în timp ce Bisericile Luterane învață faptul că Duhul Sfânt lucrează întotdeauna numai prin mijloacele stabilite de Dumnezeu - Sfânta Scriptură, predicarea Evangheliei, Absoluțiunea și administrarea Sfintelor Sacramente.

Modul de înțelegere a principiului „Sola Scriptura” de către Bisericile care provin din tradiția radicală a protestantismului reduce viața creștină la legalism, adică la niște reguli, porunci și norme de comportamente exterioare, adesea în numele sfințeniei sau al separării creștinului de lume. În schimb, Bisericile Luterane au înțeles faptul că Legea trebuie predicată pentru a-l conduce pe omul păcătos la Cristos, ci nu pentru a oferi omului un drum personal spre mântuire. Mântuirea este prin har, prin credința în promisiunile lui Cristos date nouă în Evanghelie, ci nu prin ascultarea și conformarea creștinului cu diverse reguli, porunci și norme de comportamente exterioare.

În concluzie, diferențele dintre înțelegerea principiului „Sola Scriptura” în tradiția luterană și în tradițiile radicale ale protestantismului sunt profunde și au implicații majore asupra vieții bisericești, a închinării și a teologiei. Reforma Luterană afirmă faptul că Sfânta Scriptură este norma absolută (norma normans) care guvernează toate celelalte norme ale Bisericii, dar acceptă și prezența Tradiției bisericești în măsura în care aceasta slujește Evangheliei și nu contrazice Sfânta Scriptură. Astfel, Biserica Luterană menține o legătură vie cu continuitatea apostolică și liturgică, păstrând închinarea istorică, Sfintele Sacramentele și eclesiologia apostolică. În schimb, tradițiile radicale ale protestantismului reduc „Sola Scriptura” la o normă exclusivă (solo norma), respingând orice altă autoritate normativă în afara Bibliei, ceea ce conduce, în practică, la o radicală simplificare a închinării, la sectarism, legalism și o spiritualitate subiectivă, total desprinsă de mijloacele harului instituite de către Dumnezeu.

Astfel, principiul „Sola Scriptura”, când este corect înțeles și aplicat în cadrul Reformei Luterane, devine un instrument de reformare care reafirmă rolul central al Evangheliei, al predicării, al administrării Sfintelor Sacramente și al tradiției autentice în viața Bisericii. Orice abatere de la această înțelegere riscă să slăbească fundamentul apostolic al Bisericii și să transforme credința creștină într-un set rigid de reguli exterioare, în detrimentul adevăratei libertăți și mântuiri în Cristos, exact așa cum se întâmplă în Bisericile care provin din tradiția radicală a protestantismului.