Extra Ecclesiam Nulla Salus

Momentul definitoriu în maturizarea mea teologică a fost înțelegerea faptului că nu există o „relație personală” cu Dumnezeu în afara Mijloacelor Harului, care sunt rânduite și administrate de către Cristos însuși, prin Biserica sa. Conform Mărturisirilor Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea, Dumnezeu lucrează mântuirea într-un mod obiectiv și sacramental, prin predicarea Evangheliei și administrarea Sfintelor Sacramente, adică prin Mijloacele Harului (media gratiae).

Această lucrare mântuitoare nu este una generică sau informală, ci are loc într-un cadru instituțional și sacramental bine determinat. Cristos Însuși a încredințat această slujire Bisericii, spunând: „Cum m-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” (In.20,21) respectiv: „Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i […] și învățându-i” (Mt.28,19–20). Biserica, așa cum o înțelegem în cadrul luteran-confesional, nu este o creație umană sau o adunare voluntară de natură umană, ci Biserica este comuniunea sfinților, în care Evanghelia este predicată curat și complet iar Sacramentele sunt administrate potrivit cu Evanghelia.

Această definiție exclude automat ideea că Biserica poate fi redusă la un fel de agoră creștină sau un fel de forum de reflecție teologică. Martin Luther afirma clar faptul că acolo unde se găsește Cuvântul proclamat, acolo se găsește și Biserica; și acolo unde nu se află Cuvântul, acolo nu este Biserica. Iar Cuvântul, în înțelegerea Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, nu este un simplu mesaj despre Dumnezeu ci este mijlocul prin care Dumnezeu lucrează activ mântuirea păcătosului, după cum citim: “nu mi-e rușine de Evanghelia lui Cristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”(Rom. 1,16).

În acest cadru teologic, distincția dintre Biserica Lutherană Confesională și celelalte Biserici Protestante și Neo-protestante devine una foarte clară. Dacă pentru Bisericile Protestante și cele Neo-protestante accentul cade pe experiența spirituală individuală, pe interpretarea personală a Scripturii sau pe diverse întâlniri carismatice, pentru Biserica Lutherană, comuniunea credinciosului cu Cristos este una sacramentală, liturgică și comunitară și are mereu loc în cadrul Bisericii. Cristos nu este accesibil credinciosului într-un mod mistic, intelectual sau prin diverse experiențe spirituale interioare, ci Cristos vine la noi ”in persona”, prin Cuvântul predicat, prin Absoluțiune, prin Botez și prin Euharistie.

Rolul pastorului, în acest context, nu este acela de învățător independent al Bibliei, ci de instrument rânduit al lucrării lui Cristos de mântuire a omului păcătos. De aceea, pastorul lutheran slujește ”in persona Christi”, așa cum învață Apologia Confesiunii Augustana (1531) atunci când ne spune faptul că Biserica posedă autoritatea de a ierta păcatele și de a administra Sacramentele. Și această autoritate nu este una de natură umană, ci este o autoritate divină conferită de Cristos însuși.

Această teologie exclude ideea că oficiul pastoral poate fi redus la rolul unui profesor, facilitator sau moderator în interpretarea individuală a Scripturii. Martin Luther a fost categoric în acest sen, afirmând faptul că predica este ea însăși Cuvântul lui Dumnezeu și cel ce o rostește, deși este om păcătos, este gura prin care ne vorbește Cristos. În viziunea lutherană, predica este considerată „Verbum externum”, adică proclamarea publică a Cuvântului lui Dumnezeu, a cărei autoritate nu derivă din persoana sau vrednicia celui care predică, ci din Cuvântul însuși, care este obiectiv și inspirat de către Dumnezeu. Prin urmare, când pastorul rostește Absoluțiunea, Cristos însuși este cel care iartă. Atunci când pastorul predică, Cristos însuși ne vorbește. Iar atunci când pastorul consacră pâinea și vinul folosind cuvintele Evangheliei, Cristos însuși este prezent cu Trupul și Sângele Său în Sacramentul Euharistiei.

Această teologie sacramentală oferă o înțelegere profundă a relației personale cu Dumnezeu. Relația omului cu Dumnezeu nu este o relație bazată pe trăiri interioare sau diverse emoții subiective, ci este o relație reală, vie, lucrătoare și mântuitoare, care se desfășoară în cadrul Bisericii prin Mijloacele Harului. Astfel, Biserica nu este un simplu loc de întâlnire al credincioșilor, ci este locul prezenței reale și mântuitoare a lui Cristos.

În absența Mijloacelor Harului, Biserica devine o comunitate informală sau un atelier teologic. Oficiul Pastoral este substituit de o catedră academică, iar proclamarea mântuirii este înlocuită de interpretări subiective. De aceea, în multe comunități protestante sau neo-protestante, mântuirea este înțeleasă ca existând în afara Bisericii și independent de Biserică, ceea ce este o ruptură de învățătura creștină istorică și, evident, de învățătura Reformei Lutherane. În viziunea majorității protestanților și a neo-protestanților, Biserica este doar un context educațional spiritual ci nu un loc al întâlnirii mântuitoare a păcătosului cu Cristosul cel înviat.

Însă Biserica Lutherană Confesională rămâne fidelă modelului Noului Testament, Bisericii Apostolice și Reformei Lutherane. Biserica este locul unde se proclamă iertarea păcatelor în Numele lui Cristos, unde Sacramentele sunt distribuite ca daruri reale ale mântuirii. Biserica este locul unde Cristos vine la poporul Său în chip mântuitor, în Cuvânt, în apă, în pâine și în vin. Iar acolo unde sunt prezente Cuvântul, Sacramentele și Oficiul Pastoral, acolo este Biserica. Și acolo unde este Biserica, acolo este mântuirea, căci în afara Bisericii nu este mântuire.