Sfânta Scriptură din perspectiva Reformei Lutherane - Partea 1

DE LA CUVÂNT LA SCRIPTURĂ

Mijlocul prin care Dumnezeu îl întâlnește pe om este Cuvântul. Pentru Martin Luther, Cuvântul este, înainte de toate, cuvântul rostit, adică proclamarea vie care are loc într-o anumită situație. Dar Cuvântul viu este, în același timp, un cuvânt limitat, deoarece conținutul său este Cuvântul Apostolic. Cristos i-a însărcinat pe Sfinții Apostoli să răspândească vestea că El este Mântuitorul și să predice mântuirea pe care El o aduce lumii. În acest scop, le-a promis și le-a dăruit Duhul Său Sfânt. Prin urmare, Sfinții Apostoli sunt, în proclamarea lor despre Cristos, învățătorii legitimi și infailibili ai creștinismului. Toată proclamarea creștină nu poate decât să transmită și să explice acest Cuvânt Apostolic. Predicarea Sfinților Apostoli este sursa și standardul constant al Cuvântului pe care Biserica îl proclamă.

Proclamarea Sfinților Apostoli a fost inițial un Cuvânt rostit sau oral. Acest lucru corespunde naturii Evangheliei. Căci Evanghelia nu este pur și simplu comunicarea unui adevăr pe care cineva l-ar putea citi și învăța; ci, mai degrabă, Evanghelia este un apel adresat oamenilor. Din acest motiv, forma originară a Evangheliei este proclamarea orală. Cuvântul rostit nu este o formă preliminară imperfectă a Scripturii, adică a Cuvântului tipărit, iar Sfânta Scriptură nu reprezintă un progres al Cuvântul oral. Cuvântul oral rămâne întotdeauna forma fundamentală a Evangheliei. Sfânta Scriptură își are sursa existenței și există de dragul proclamării orale. Sfânta Scriptură a apărut ca un element necesar doar pentru că este un ajutor indispensabil în proclamarea Cuvântului. Scriptura scrisă este necesară din cauza pericolului ca predicarea să fie denaturată într-un mod eretic, dacă mesajul apostolic normativ ar fi uitat. Creștinătatea are, așadar, nevoie de Sfânta Scriptură, care nu este altceva decât memorialul durabil al predicării apostolice în formă scrisă. Acest lucru face, de asemenea, ca creștinii să fie mai puțin dependenți de învățătorii lor. Căci învățătorii pot și ei să greșească și să devină falși învățători. Prin urmare, este necesar ca Bisericile să nu depindă în mod absolut de aceștia, ci să aibă un standard prin care să își poată critica și corecta învățătorii. Iar Sfânta Scriptură oferă acest standard.

Pentru Martin Luther, Vechiul Testament și litera scrisă, Noul Testament și proclamarea orală merg mereu împreună. Desigur, ambele Testamente sunt acum Scriptură scrisă, dar acest lucru nu elimină diferența fundamentală a semnificației faptului de a fi scrise: Vechiul Testament este, în mod original și fundamental, un material scris; Noul Testament este scris doar într-un sens derivat un material scris. Faptul că Noul Testament este scris nu este esențial pentru caracterul său de bază.

CRISTOS, SINGURUL CONȚINUT AL SCRIPTURII

Martin Luther nu ignoră caracterul divers al Sfintei Scripturi. El observă stilurile diferite în care au scris Sfinții Apostoli și modurile variate în care aceștia au predat. Știe că bogatul conținut al Scripturii include legi, relatări istorice, rugăciuni, proclamări, profeții etc. Însă, din punct de vedere teologic, adică în ceea ce privește tema sa esențială, Luther vede Sfânta Scriptură ca pe o mare unitate. Sfânta Scriptură are un singur conținut. Iar acesta este Cristos. Nu există nicio îndoială că întreaga Scriptură arată toată doar spre Cristos. Luther era de părere că dacă îl scoatem pe Cristos din Scripturi nu mai rămânem cu absolut nimic. De aceea, pentru Luther, toată Scriptura se ocupă pretutindeni doar despre Cristos, deoarece Cristos este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Prin urmare, Sfânta Scriptură poate fi Cuvântul lui Dumnezeu doar dacă singurul și întregul ei conținut este Cristos.

Aceasta nu înseamnă că Sfânta Scriptură conține exclusiv Evanghelia. Potrivit lui Luther, conținutul Scripturii este atât Lege, cât și Evanghelia. Iar Cristos este și interpretul legii. În măsura în care Scriptura prezintă Legea, aceasta îi împinge pe oameni către Cristos ca Mântuitor. Căci Legea este dată ca o pregătire pentru Cristos și îi conduce pe oameni spre El. Astfel, Scriptura, prin Lege și Evanghelie, indirect și direct, dă mărturie despre Cristos. Și în acest sens, Cristos este conținutul ei unic și total. Înțeleasă astfel, Scriptura este o unitate. Nu totul în Sfânta Scriptură este Evanghelie, dar Evanghelia este prezentă în toate părțile sale; și acolo unde este Lege, aceasta îndrumă totuși oamenii spre Evanghelie.

Prin acest conținut, Sfânta Scriptură se autentifică singură. Deoarece Cristos este conținutul ei, aceasta înseamnă că, prin Duhul Sfânt, Cristos se autentifică pe sine în fața oamenilor ca adevăr și astfel autentifică Sfânta Scriptură. Luther folosește capacitatea Scripturii de a se valida singură sau de a lucra credința în sine însăși ca un argument împotriva tezei romano-catolice conform căreia doar Biserica a stabilit canonul și, prin urmare, garantează cu adevărat autoritatea Scripturii. Conform acestei viziuni, canonul este stabilit prin decizia Bisericii, iar Biserica se află astfel deasupra Scripturii. Martin Luther răspunde că ar fi la fel de logic să spunem că Ioan Botezătorul este deasupra lui Cristos, doar pentru că dă mărturie despre Cristos arătând spre El. Pentru Luther situația este exact opusă. Sfânta Scriptură este regina care trebuie să domnească peste toate și căreia toți trebuie să i se supună și îi dea asculte. Nimeni, indiferent cine ar fi, nu are dreptul să fie stăpân și judecător al Scripturii, ci toți trebuie să fie martorii, ucenicii și mărturisitorii ei.

Aceasta înseamnă că nimeni nu se află într-o poziție de a valida Scriptura. Scriptura se validează singură. Mărturia Bisericii despre Scriptură nu poate fi niciodată altceva decât recunoașterea ascultătoare a mărturiei pe care Scriptura o dă despre sine ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Decizia Bisericii nu este niciodată, în nicio împrejurare, o autoritate care să stea deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci doar să se supună acesteia. Nu Biserica este cea care autorizează Scriptura, ci dimpotrivă: Scriptura este cea care validează Biserica. Acest lucru este adevărat în măsura în care Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu care convinge oamenii de adevărul său. Astfel, Evanghelia nu este crezută pentru că Biserica o confirmă, ci pentru că Biserica recunoaște că este Cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru Martin Luther, însă, Cuvântul lui Dumnezeu nu este, așa cum vom vedea mai târziu, identic cu canonul în forma sa tradițională. Ce putem spune despre autoritatea canonului ca atare? Nici aici Luther nu recunoaște Biserica drept autoritate de validare, ci doar Cuvântul lui Dumnezeu însuși. Este Cuvântul cel care decide dacă o scriere este în mod legitim inclusă în canon sau nu.

SCRIPTURA ESTE PROPRIUL SĂU INTERPRET

Martin Luther urmează regula conform căreia toate cărțile trebuie interpretate în spiritul autorului lor. Deoarece spiritul unui autor poate fi recunoscut cel mai direct și viu în scrierile sale, aceasta înseamnă că o scriere trebuie să se interpreteze singură. Dacă acest lucru este adevărat pentru toate cărțile, este cu atât mai adevărat pentru Sfânta Scriptură. Căci Scriptura trebuie să fie autoritatea finală și cel mai înalt judecător. Caracterul său de autoritate supremă, care este fundamentat în sine și dă mărturie despre sine, exclude posibilitatea ca standardul interpretării sale să provină din exterior. De asemenea, acest caracter include faptul că Sfânta Scriptură se interpretează singură; iar această auto-interpretare este, prin urmare, cea mai sigură, cea mai simplă și cea mai clară interpretare. Dacă o altă autoritate ar explica Sfânta Scriptură, atunci ar valida-o, iar astfel Scriptura și-ar pierde caracterul de autoritate supremă. Auto-validarea sa implică în mod necesar și auto-interpretarea sa. Sfânta Scriptură este, așadar, propria sa lumină. Este un lucru măreț atunci când Scriptura se interpretează singură. De aceea, Martin Luther folosește auto-interpretarea Scripturii și interpretarea prin Duhul Sfânt ca expresii sinonime.

Martin Luther afirmă principiul fundamental conform căruia Sfânta Scriptură se interpretează singură atât împotriva Romei, cât și a entuziaștilor. Fiecare dintre acești oponenți pretindea că altceva decât Sfânta Scriptură însăși validează interpretarea Scripturii. La Roma, era vorba despre Magisteriul Bisericii, căruia i s-a promis Duhul Sfânt pentru a interpreta Scriptura. Printre radicali, era darul special al Duhului, care era oferit oamenilor în mod independent de Scriptură. Martin Luther admite faptul că numai oamenii mișcați de Duhul lui Dumnezeu pot interpreta Scriptura. Însă Duhul care le permite să interpreteze Scriptura vine la ei prin însăși Cuvântul Scripturii. Dacă cineva așteaptă ca Duhul Sfânt să vină din afara Scripturii și își arogă un astfel de dar spiritual, rezultatul inevitabil va fi că persoana respectivă se ridică deasupra Scripturii și o interpretează după propriile sale capricii, supunând-o propriului său spirit. Martin Luther a recunoscut clar că atât Roma, cât și protestanții radicali erau, în acest sens, „entuziaști” în aceeași măsură, deoarece ambele părți subordonau Scriptura unei autorități străine.

Principiul că Scriptura se interpretează singură include regula conform căreia Scriptura trebuie interpretată conform sensului său literal direct. Se poate îndepărta de acest principiu doar atunci când textul însuși impune o interpretare metaforică. Orice interpretare spirituală a Scripturii riscă să permită fiecăruia să își proiecteze propriul spirit în cuvintele Sfintei Scripturi, ceea ce face ca Scriptura să-și piardă sensul clar. În toate părțile sale, Sfânta Scriptură are un sens simplu și consecvent.

Auto-interpretarea Sfintei Scripturi presupune faptul că Sfânta Scriptură este clară în sine. Afirmația Romei conform căreia Scriptura trebuie interpretată de către Magisteriul Bisericii se bazează pe presupunerea că Sfânta Scriptură este o carte obscură. Martin Luther nu a fost de acord cu acest lucru. El și-a fundamentat afirmația despre claritatea Scripturii pe Scriptura însăși. Din perspectiva doctrinei sale despre Scriptură, aceasta este singura abordare posibilă. Așa cum Scriptura se validează singură, tot astfel ea însăși dă mărturie despre claritatea sa. Martin Luther dovedește claritatea Scripturii pe baza Scripturii înseși; de exemplu, faptul că Domnul Isus Cristos și Sfinții Apostoli și-au argumentat învățăturile predica pe baza Scripturii dovedește că Sfânta Scriptură trebuie să fie clară. De asemenea, Luther face referire la multe pasaje biblice, cum ar fi 2 Petru 1:19, care descrie Sfânta Scriptură drept o lumină care strălucește într-un loc întunecos.

Pentru Martin Luther, claritatea Scripturii nu este nici o presupunere stabilită prin propria sa autoritate, nici ceva demonstrat prin experiență. Vocea experienței nu vorbește întotdeauna în favoarea clarității Scripturii. Pentru mulți oameni, Sfânta Scriptură nu este deloc clară; fie nu o înțeleg deloc, fie o înțeleg greșit. Luther explică acest lucru afirmând că cei lipsiți de evlavie sunt ținuți captivi de către Satan și că Dumnezeu îngăduie chiar și oamenilor evlavioși să greșească o vreme, pentru ca astfel să le arate că numai El este capabil să-i lumineze.

Doctrina lui Martin Luther despre claritatea Scripturii rămâne, desigur, fidelă înțelegerii sale asupra relației dintre cuvânt și Duhul Sfânt. Acest lucru este ilustrat de distincția sa între claritatea externă și claritatea internă a Scripturii, adică între claritatea sa obiectivă și claritatea sa subiectivă. Scriptura este clară în sinea ei. Oriunde este predicată, ea luminează totul cu o lumină strălucitoare și nu lasă nimic în întuneric sau expus neînțelegerii. Dar această claritate în Scriptură însăși, așa cum se află ea acolo, trebuie deosebită de claritatea sa interioară, cea din inima omului. Această claritate interioară este dăruită doar prin primirea Duhului lui Dumnezeu în inimă. Lăsați în voia lor, toți oamenii au inima întunecată și nu ar putea înțelege nici măcar o iotă din Scriptură. Aceasta deoarece Duhul este necesar pentru a înțelege Sfânta Scriptură în totalitatea ei, la fel cum este necesar pentru a înțelege fiecare parte a ei.