Despre om ca păcătos  - ParteA 1

Despre cunoașterea păcatului de către om

Omul nu înțelege, prin el însuși, propria păcătoșenie — cel puțin nu în adevărata ei natură și profunzime. Este adevărat că omul are, prin natura sa, o cunoaștere parțială a păcatului deoarece Legea lui Dumnezeu este scrisă în inima lui. În măsura în care o acceptă această Lege, omul știe că o încalcă și că păcătuiește. Dar, la fel cum fără Cuvântul lui Dumnezeu și fără luminarea Duhului Sfânt, omul nu poate înțelege pe deplin cerințele lui Dumnezeu, tot astfel păcatul din adâncul inimii sale și necurăția sa lăuntrică rămân ascunse. Psalmistul se roagă, de aceea, ca Domnul să-i descopere păcatul, spunând: „Inima omului este atât de adâncă, încât nu o putem cerceta singuri” (Ps.139,23).

Păcatul este infinit de mare, în special păcatul împotriva Primei Porunci. În acest sen, Martin Luther vorbește despre abisul necredinței. Cum ar putea omul, prin sine însuși, să cerceteze acest abis și să-l exprime? Prin natura sa, omul poate recunoaște anumite păcate izolate din viața lui, dar nu și păcatul de bază, păcatul principal și cu adevărat aducător de moarte. Este vorba despre păcatul originar sau strămoșesc, care constă esențialmente în necredință față de Dumnezeu și Cristosul Său. Acesta este păcatul împotriva Primei Porunci. De asemenea, omul nu știe de unde vine acest păcat. El poate cunoaște toate acestea doar după ce Cuvântul lui Dumnezeu i le descoperă.

Sfânta Scriptură mărturisește faptul că omul nu doar păcătuiește uneori, ci ne spune faptul că în natura omului se găsește mult prea puțin bine, iar și acest foarte puțin bine este folosit greșit. Omul devine pe deplin conștient de păcatul său doar în lumina Cuvântului și a Legii lui Dumnezeu. Dar chiar și atunci, omul vede puterea îngrozitoare și mortală a păcatului doar de la distanță și printr-un văl. Luther spune faptul că dacă omul ar simți cu adevărat mărimea păcatului, n-ar mai putea trăi nici măcar o clipă; atât de mare este puterea păcatului. De aceea, omul poate suporta această cunoaștere doar atunci când stă sub făgăduința Evangheliei.

Martin Luther explică, așadar, în mod repetat doctrina sa despre păcat prin interpretarea pasajelor biblice și astfel aduce dovezi din Scriptură. În același timp, însă, Luther își fundamentează afirmațiile și pe experiență. Aceasta nu este o contradicție. Omul ajunge să se cunoască pe deplin doar stând sub autoritatea Cuvântului Scripturii. Invers, cuvintele Scripturii — cel puțin mărturisirile psalmiștilor și ale Sfântului Apostolului Paul, la care Luther face referire constant pentru a-și susține afirmațiile — descriu experiențele acestor oameni în întâlnirea lor cu Dumnezeu. Astfel, apelul lui Martin Luther la Scriptură este, în același timp, un apel la experiența personală a omului în relația sa cu Dumnezeu. Cuvântul Scripturii este însușit în experiența personală. Luther descoperă că mărturisirile biblice despre păcat sunt și propriile sale mărturisiri.

Una dintre preocupările decisive ale teologiei lui Luther este aceea de a evita minimalizarea măreției și a gravității păcatului, ca și cum acesta nu ar conta. În niciun alt punct nu s-a luptat Martin Luther cu o asemenea seriozitate pasionată împotriva adversarilor săi, teologii scolastici. Este de ajuns să ne gândim la puternicul său atac din anul 1521 împotriva teologului romano-catolic Jacobus Latomus. Era în joc cel mai important lucru dintre toate: recunoașterea slavei infinit de mari și minunate a harului și a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în Isus Cristos.

În opinia lui Martin Luther, a comite păcatul mare este legat în mod inseparabil de înălțarea și lauda harului. Din acest motiv, Martin Luther îi acuză pe acei teologi care nu vor să admită adevărul deplin despre realitatea înfricoșătoare a păcatului că nu știu nimic despre Cristos. Slava milei lui Dumnezeu și a lui Cristos, care ne răscumpără din păcat, cere ca gravitatea deplină a păcatului să fie recunoscută fără nicio moderație. Severitatea nemiloasă și inflexibilă cu care Luther vorbește despre păcat este motivată de dorința sa de a da toată slava lui Dumnezeu și lui Cristos.

Despre dreptatea civilă și omul păcătos

Martin Luther nu are o viziune îngustă asupra capacităților morale ale omului. El știe că omul este capabil să producă prin sine însuși un anumit tip de dreptate. Este vorba despre dreptatea care există între oameni, dreptatea morală, civilă, exterioară sau civică. Această dreptate constă în împlinirea cerințelor pe care Legea Civilă le impune oamenilor în relațiile lor unii cu alții. Aceasta este esența virtuților civice, așa cum au fost ele învățate de către filozofii Aristotel și Cicero. Cei mai aleși oameni ai perioadei clasice au oferit exemple remarcabile ale acestor virtuți. Iar Martin Luther îi laudă pe acești oameni fără rezerve.

Acest tip de dreptate civilă, spune Luther, poate să fie găsită și printre păgâni. Martin Luther găsește această dreptate — pe care uneori o numește: virtute eroică — frecvent în istoria și în viața actuală a națiunilor. Astfel de virtuți și fapte sunt necesare pentru a păstra pacea și ordinea între popoare. Dumnezeu dorește și cere de la om această dreptatea civilă, pentru că o folosește pentru a menține pacea și ordinea în lume și pentru a preveni autodistrugerea acesteia. Dumnezeu, așadar, recunoaște validitatea dreptății civice în domeniul ei propriu. Ba chiar, spune Luther, o răsplătește și o împodobește cu cele mai mari bunuri pământești.

Totuși, în cele din urmă, această dreptate este valabilă doar înaintea oamenilor; ea este onorată doar de către oameni, nu și de Dumnezeu. La acest capitol, Martin Luther dezvoltă ideea lui Sfântului Apostol Paul din Romani 4. Trebuie să facem distincție între cele două săli de judecată: cea teologică și cea civilă deoarece Dumnezeu judecă pe o cu totul altă bază decât o face lumea. Judecata pe care omul și-o dă sieși aparține sferei lumii, atâta timp cât conștiința sa nu a fost luminată de Duhul lui Dumnezeu.

Martin Luther ne spune faptul că dreptate care îl îndreptățește pe om înaintea judecătorului civil nu trebuie confundată cu dreptatea lui Dumnezeu. Când ne aflăm sub judecata lui Dumnezeu, dreptatea civilă nu ne este de niciun ajutor. Ea nu este suficientă pentru Dumnezeu. În judecata lui Dumnezeu, judecata omului este doar o fațadă falsă, o ipocrizie și o minciună. Aceasta pentru că lipsește adevărul pe care Dumnezeu îl dorește în lăuntrul ființei noastre (Ps.51:6). Asta înseamnă că un act exterior poate fi, ca atare, potrivit în sfera politică și civilă. Însă Dumnezeu privește la inima omului — iar aceasta rămâne necurată, în ciuda dreptății civile. În adâncul său, omul caută doar propriul avantaj și se încrede doar în sine sau în alți oameni. Toate marile realizări ale oamenilor și toate virtuțile eroice sunt corupte de acest fapt. Martin Luther considera că marii oameni ai antichității clasice și ai tuturor națiunilor au fost complet otrăviți de dorința lor de onoare și de faimă. Dorința de faimă poate fi considerată onorabilă între oameni; dar, din perspectiva lui Dumnezeu, ea este cea mai rușinoasă și teribilă blasfemie, adică un act de furt al slavei lui Dumnezeu. Aceasta arată cât de departe este judecata omului de judecata lui Dumnezeu. Aceleași lucruri sunt valabile și pentru acea siguranță moralistă de sine în care ne seduce dreptatea civilă.

Păcatul ca furt al slavei lui Dumnezeu

Ce este păcatul? Scriptura, în mare parte, nu folosește acest cuvânt pentru a descrie ceea ce oamenii numesc de obicei păcate. În orice caz, Scriptura nu se referă doar la ele, ci mai ales la rădăcina din care izvorăsc aceste fapte. Păcatul, în Scriptură, înseamnă nu doar lucrările exterioare ale trupului, ci și tot ceea ce îl determină pe om să facă aceste lucrări, adică inima cea mai lăuntrică, cu toate puterile ei. Scriptura privește în inima omului și acolo găsește necredința din adâncul inimii ca fiind rădăcina și izvorul tuturor păcatelor.

Martin Luther îl urmează pe Sfântul Augustin în descrierea egocentrismului ca fiind începutul tuturor păcatelor. Luther consideră că cele două apar simultan. Egocentrismul își caută propriul interes. El ia de la Dumnezeu și de la oameni ceea ce le aparține și nu oferă nimic nici lui Dumnezeu, nici oamenilor din ceea ce este, are sau poate.

Necredința, lipsa fricii, încrederii și iubirii față de Dumnezeu se manifestă în special prin nerecunoștință. Aceasta este cea mai rușinoasă patimă și cel mai mare dispreț față de Dumnezeu. Martin Luther a învățat aceasta de la Sfântul Apostol Paul. Nerecunoștința, la rândul ei, se bazează pe egocentrism, mulțumire de sine, încredere în noi înșine și în propria noastră dreptate. Chiar dacă oamenii au primit darurile acestei vieți de la Dumnezeu, ei nu le tratează ca pe un dar al lui Dumnezeu ci ca realizări proprii. Oamenii sunt atât de preocupați de aceste daruri, încât îl uită pe cel care le-a dat aceste daruri. Oamenii primesc aceste daruri ca și cum le-ar merita în mod firesc sau le-ar fi dobândit prin propriile puteri. Folosim aceste dar ca și cum noi, nu Dumnezeu, l-am fi făcut.

Martin Luther ne spune faptul că a poseda darurile lui Dumnezeu fără a le recunoaște și trata ca fiind ale lui Dumnezeu, adică fără a-i mulțumi pentru ele, este același lucru cu a poseda bunuri furate și jefuite. Cine îl disprețuiește pe Dumnezeu prin nerecunoștință folosește greșit darurile atât împotriva lui Dumnezeu, cât și împotriva aproapelui său. Le folosim greșit împotriva lui Dumnezeu atunci când ne lăudăm mereu, ca și cum totul s-ar datora nouă; și ne încredem în aceste daruri pământești în loc să ne încredințăm lui Dumnezeu. Le folosim greșit împotriva aproapelui atunci când nu le primim din mâna lui Dumnezeu ca pe o încredințare, ci le folosim pentru propriile scopuri și pentru a-l răni pe aproapele nostru, ca și cum noi înșine am fi Dumnezeu și domn aici pe pământ. Astfel, disprețul față de Dumnezeu duce la disprețul față de aproapele.

Omul natural și Prima Poruncă

Martin Luther predică faptul că omul încalcă în mod constant Prima Poruncă, pentru că nu își pune întreaga încredere în Dumnezeu. Dacă ar face-o, atunci omul natural ar crede în iubirea lui Dumnezeu și l-ar lăuda chiar și în vreme de necaz. Dar omul natural nu face asta. Atunci când peste el vine ispita sau când trebuie să sufere, atunci, omul natural, crede că Dumnezeu este un diavol sau că este un Dumnezeu mânios, care este supărat pe om. În vremuri bune, ne este ușor să ne închipuim că îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu. Omul natural poate chiar să afișeze o remarcabilă aparență de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. Dar omul natural face aceasta doar atâta timp cât nu este pus la încercare prin suferință. Luther spune faptul că Dumnezeu are mulți iubitori pe timp de pace. Iubirea autentică și iubirea prefăcută sunt atât de asemănătoare în vremuri pașnice, încât pot fi confundate una cu alta; iar iubirea autentică rămâne astfel ascunsă. Situația se schimbă însă pe timp de război, adică atunci când Dumnezeu lovește și distruge oamenii, iar aproapele ne rănește și devine orice altceva decât demn de iubit. Această contradicție o găsim și în noi înșine, când ne bucurăm în Dumnezeu și oferim aproapelui nostru. Luther ne spune faptul că oamenii care trăiesc după fire se prefac că iubesc în vremuri liniștite, la fel este și cu bucuria. Ei îl laudă pe Dumnezeu și darurile Sale în oameni, dar numai până când sunt ofensați. Apoi dau frâu liber lucrărilor firii. Ei defăimează darurile lui Dumnezeu pe care înainte le lăudaseră. Mai mult, se întristează dacă defăimarea lor nu are succes și dacă reputația aproapelui nu este afectată. Căci nimeni nu înțelege cât de adâncă este răutatea firii, câți oameni trimite la pieire fără scrupule, până când aceștia sunt puși la încercare și dovediți. În exterior, omul poate duce o viață aparent sfântă. Dar în interior, inima rămâne fără credință, se teme de moarte, este plină de mândrie, și oriunde are ocazia, toate acestea ies la iveală. Adevărata teamă de Dumnezeu și încrederea în el trebuie să se manifeste prin independență față de părerile oamenilor despre noi. Dar, spunea Luther, suntem genul de oameni care se bucură când sunt plăcuți de alții. Și acesta este un semn al unei inimi necurate. 

Toate acestea arată că omul natural nu este cu adevărat dedicat lui Dumnezeu, ci caută egoist propriul avantaj – chiar și în relația cu Dumnezeu și cu ajutorul lui Dumnezeu. În tot ceea ce face sau nu face, caută propriul avantaj, voia și onoarea sa, mai degrabă decât pe ale lui Dumnezeu sau ale aproapelui. Din acest motiv, toate lucrările sale, toate cuvintele, toate gândurile și întreaga sa viață sunt rele și neevlavioase. Martin Luther a exprimat acest lucru cel mai dur în prelegerile sale din 1515–1516 la Epistola Sfântului Apostol Paul către Romani. Luther afirmă faptul că omul este atât de egocentric încât folosește nu doar darurile trupești, ci și cele spirituale în folosul său propriu și își caută avantajul cu fiecare ocazie. Natura umană coruptă de păcat se preocupă doar de sine însăși, caută doar avantajul propriu și ignoră orice i-ar putea sta în cale. Îl trece chiar și pe Dumnezeu cu vederea, ca și cum nu L-ar vedea, și este complet centrată pe sine. Se pune în locul tuturor celorlalte lucruri, chiar și în locul lui Dumnezeu, și caută doar propriile scopuri și nu pe ale lui Dumnezeu. Din acest motiv, ea este propriul său idol principal și cel mai important. Astfel, omul natural îl exploatează pe Dumnezeu însuși. Își folosește și administrează chiar și ascultarea și supunerea față de voia lui Dumnezeu în scopuri proprii. Privirea sa nu este fixată exclusiv asupra voii lui Dumnezeu, ci și asupra altor chestiuni secundare. Prin urmare, îi lipsește bucuria, dragostea și fericirea cu care Dumnezeu dorește ca omul să-i împlinească voia. Omul natural își vede propriul  avantaj și scop chiar în devoțiunea sa. Astfel, spune Luther, niciun om natural nu este evlavios de dragul lui Dumnezeu sau pentru că aceasta este calea corectă. Astfel, religia naturală a omului denaturează și falsifică constant relația sa cu Dumnezeu. Omul natural este gata să îl slujească pe Dumnezeu doar în măsura în care Dumnezeu îi pare folositor scopurilor sale proprii. Astfel, omul natural păcătuiește în mod constant împotriva Primei Porunci. 

Omul natural este egoist chiar și în etica sa. Intenția sa finală este să se desfete în propriile sale fapte și să se adore pe sine ca idol. Astfel, mândria, pe lângă pofta, devine o altă caracteristică a iubirii de sine. Această iubire de sine este alimentată de realizările sale etice. Poate controla poftele inferioare prin efort etic, dar nu poate controla mândria, pentru că aceasta se naște din biruințele sale asupra greșelii și din progresul său etic.

Această mândrie și mulțumire de sine sunt atât de adânc înrădăcinate în om încât se pot hrăni chiar și din umilința și pocăința lui. Desigur, nu este vorba de umilința adevărată, ci de una falsă și prefăcută. Aceasta deoarece cei care sunt cu adevărat smeriți nu sunt niciodată conștienți de smerenia lor. Adevărata smerenie nu știe niciodată că este smerită, căci dacă ar ști, s-ar mândri cu un asemenea lucru nobil. Nu se poate vedea pe sine și nu se poate conștientiza. Smerenia este atât de delicată și prețioasă încât nu poate suporta să se vadă pe sine; doar Dumnezeu are voie să o vadă. Astfel, doar Dumnezeu vede smerenia adevărată. Dacă smerenia s-ar vedea pe sine, ar deveni mândră fără să știe. Aceasta i se întâmplă omului natural tocmai atunci când ia umilința în serios. Luther spune că cestea sunt niște greșelile ascunse (Ps.19:12) care sunt ascunse de noi pentru că cădem în ele tocmai atunci când credem că avem o conștiință curată, de exemplu, când ne umilim, ne judecăm pe noi înșine și ne sacrificăm. Căci atunci ne place în mod special propria auto-umilire.  Gândim bine despre noi înșine datorită pocăinței și auto-acuzării noastre și ne mândrim cu disprețul de sine. Astfel, omul rămâne tot el și se susține pe sine chiar și atunci când se judecă pe sine și disperă de sine. Nu doar că se afirmă și se bucură de sine în siguranța idealismului etic, ci și în pesimismul etic, forma negativă pe care o ia idealismul când este deziluzionat. 

Mândria face ca toate faptele omenești să fie păcătoase

Martin Luther spunea faptul că mândria face ca toate activitățile umane să fie păcătoase, în special faptele bune. Nimeni nu poate fi sigur că nu comite în mod constant păcat de moarte, din cauza celui mai ascuns viciu – mândria. Papa a condamnat această afirmație în bula de excomunicare a lui Luther, iar Luther o reia chiar mai aspru în apărarea sa din 1521. Luther afirma faptul că nimeni nu ar trebui să se îndoiască că toate faptele noastre bune sunt păcate de moarte, dacă sunt judecate după judecata și severitatea lui Dumnezeu și nu sunt acceptate ca bune doar prin har. Acest lucru nu se datorează caracterului faptelor bune ca acte individuale, ci mândriei omului care le pătează pe toate. Strălucirea faptelor bune înșală constant omul și îl duce la o încredere falsă atâta timp cât nu pătrunde în adâncimea poruncii lui Dumnezeu.

Toate acestea înseamnă că omul păcătuiește împotriva lui Dumnezeu nu doar pentru că faptele sale rămân mereu fapte ale Legii și el însuși nu este întotdeauna total implicat personal în ele, ci mai ales – și aceasta este cea mai rea – pentru că păcătuiește chiar și atunci când ia totul în serios, când încearcă să-și întemeieze propria dreptate și astfel se închide față de acea dreptate pe care Dumnezeu vrea să o ofere. Omul păcătuiește astfel chiar și când face tot ce poate, chiar și cu cele mai bune fapte ale sale. Martin Luther își bazează poziția pe Epistola Sfântului Apostol Paul către Romani (10:2). Luther concluzionează faptul că deși iudeii sunt zeloși pentru Dumnezeu și caută dreptatea Legii, totuși ei o încalcă, pentru că nu sunt iudei în duh, ci se împotrivesc cu încăpățânare dreptății prin credință. 

Martin Luther este de părere că voia lui Dumnezeu vine către oameni, pe de o parte, în poruncile morale ale celei de-a Doua Table a Legii și, pe de altă parte, în poruncile religioase ale Primei Table, în special în Prima Poruncă. Prin urmare, păcatul omului este dublu. Mai întâi, nu împlinește poruncile, ci le încalcă. În al doilea rând, păcătuiește împotriva Primei Porunci atunci când încearcă să împlinească poruncile pentru a câștiga mântuirea, deoarece astfel păcătuiește împotriva lui Dumnezeu ca singur Dumnezeu și Creator, care singur oferă mântuire oamenilor. Omul este vinovat în relația cu Dumnezeu nu doar atunci când nu-i pasă, ci și atunci când este foarte serios în privința moralei. Această seriozitate îl face vulnerabil la cel mai rău păcat dintre toate – păcatul religios – păcatul care îl face pe om să încreadă în sine. Să te încrezi în tine în loc de Dumnezeu este blasfemie. Acest păcat principal împotriva Primei Porunci atinge forma sa cea mai rea atunci când oamenii nu cred în Cristos cel răstignit, pe care Dumnezeu ni l-a dat ca Mântuitor. În toate aceste lucruri, Martin Luther urmează întru totul direcția Sfântului Apostol Paul, a cărui condamnare a omului, sub forma iudeului, include ambele accente.