Între presiune și conștiința captivă Evangheliei 

În cadrul acestui scurt articol mi-am propus ca să dau un răspuns unei probleme majore care decimează de mai multe decenii Bisericile Lutherane contemporane. Este vorba despre desele compromisuri la care Bisericile Lutherane contemporane sunt dispuse pentru a asigura așa numita unitate a Bisericii Creștine și supraviețuirea tradițiilor lutherane într-o lume a relativismului spiritual, cultural, politic și social. În acest sens, doresc să vă prezint modul în care Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea a reacționat în fața unor presiuni politico-militare care au afectat Reforma Lutherană în perioada de după moartea lui Martin Luther (1546) și care au pus Biserica Lutherană față în față cu o serie de compromisuri teologice și liturgice menite să asigure supraviețuirea Bisericii într-un context de criză profundă.

Este vorba despre contextul și implicațiile formării Ligii Schmalkaldice, desfășurarea Războiului Schmalkaldic, impunerea Interimului de la Augsburg (1548) și redactarea Interimului de la Leipzig. O atenție specială este acordată compromisului lui Philipp Melanchthon dar și opoziției teologice ferme manifestate de către Matthias Flacius Illyricus, care a apărat principiul irevocabil al fidelității față de Evanghelie în vreme de presiune din partea autorităților politice și sociale.

Liga Schmalkaldică: solidaritate confesională și opoziție politică

La scurt timp după Dieta de la Augsburg (1530), în cadrul căreia Philipp Melanchthon a prezentat împăratului Carol al V-lea Confesiunea Augustana sau Confesiunea de la Augsburg, mărturisire de credință devenită fundația confesională a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, liderii politici ai teritoriilor lutherane din Germania au perceput necesitatea unei soluții de apărare politico-militare împotriva represaliilor exercitate de către Impăratul Carol al V-lea și, prin intermediul acestuia, de către Biserica Romano-Catolică. Astfel, în anul 1531, s-a format, Liga Schmalkaldică, o alianță între mai multe principate și orașe libere lutherane din Germania. Liga Schmalkaldică a fost menită să asigure autonomia teritorială și libertatea religioasă pentru cei care au primit credința predicată de către Reforma Lutherană și au aderat la Biserica Lutherană.

Sprijinită de teologi precum Martin Luther, Johannes Bugenhagen și Justus Jonas, Liga Schmalkaldică a funcționat ca o umbrelă protectoare pentru răspândirea învățăturilor Reformei Lutherane în teritoriile germane. Această alianță politico-militară a fost percepută ca o expresie legitimă a vocației autorității seculare creștină în apărarea Bisericii, în complet acord cu teologia celor două împărății formulată de către Martin Luther.

Războiul Schmalkaldic și impunerea autorității imperiale asupra Bisericii Lutherane

După trecerea la cele veșnice a lui Martin Luther (18 Februarie 1546), împăratul Carol al V-lea a considerat faptul că a este un moment foarte favorabil pentru a distruge definitiv Reforma Lutherană care avansase atât de mult în Germania. În anul 1546, împăratul Carol al V-lea a reușit să obțină sprijinul fratelui său Ferdinand I, dar și al ducelui Moritz de Saxonia, care, deși era luteran, a trădat Liga Schmalkaldică pentru a-și întări propria poziție politică. Astfel a debutat Războiul Schmalkaldic.

La 24 Aprilie 1547, la Bătălia de la Mühlberg forțele militare imperiale au învins zdrobitor armata Ligii Schmalkaldice. Mai mulți lideri militari ai Ligii au fost capturași și Liga Schmalkaldică a fost desființată de către Carol al V-lea. Mai mult, în anul 1548, Carol al V-lea a impus o restaurare a ordinii ecleziale romano-catolice asupra teritoriilor lutherane prin intermediul unui act normativ, cunoscut sub denumirea de Interim-ul de la Augsburg.

Interim-ul de la Augsburg: între concesii aparente și restaurare papalității în teritoriile lutherane

Interim-ul impus de către Carol al V-lea, redactat cu participarea teologului imperial Julius Pflug și a cardinalului Morone, a reafirmat doctrina romano-catolică în cele mai multe puncte esențiale, lăsând lutheranilor doar câteva concesii de ordin practic. Astfel, Interim-ul recunoașterea temporar dreptul Bisericii Lutherane de ai împărtăși pe credincioși cu Sacramentul Euharistiei sub ambele forme, pâine și vin. Un alt compromis prezentat ca o favoare acordată lutheranilor a fost acceptarea căsătoriei pastorilor. De asemenea, s-a vorbit despre păstrarea unor elemente teologice ale învățăturii despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin har, însă fără o claritate specific lutherană a acestei învățături fundamentale pentru Biserica Lutherană.

De asemenea, Interim-ul de la Augsburg impunea Bisericii Lutherane să reintroducă în practica liturgică o serie de ritualurile romano-catolice cum ar fi cultul Sfintei Fecioare Maria și al Sfinților. De asemenea, pastorii lutherani erau trebuiau să accepte procesiunile și sărbătorile impuse de către Biserica Romano-Catolică.

Interim-ul de la Leipzig și poziția lui Philipp Melanchthon

În acest context deosebit de tensionat, principele Moritz de Saxonia, deși a trădat Liga Schmalkaldică, a căutat o soluție de compromis prin care încerca să salveze Reforma Lutherană fără însă a provoca represalii militare, politice și economice din partea lui Carol al V-lea. Cu ajutorul unor teologi lutherani disponibil pentru dialog si compromis teologic, în special Philipp Melanchthon, s-a redactat ceea ce a primit denumirea de: Interim-ul de la Leipzig (1548). Acest document lăsa impresia că păstrează o bună parte din învățătura lutherană cu privire la justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin credință însă vorbea totuși despre unele compromisuri teologice. De asemenea, propunea introducea în slujirea liturgică a Bisericii a unor rituri liturgice romano-catolice care erau ”adiaphora” - adică lucruri indiferente mântuirii. Un alt aspect foarte important de reținut a fost faptul că Interim-ul de la Leipzig propunea evitarea unei exprimări polemice ale Bisericii Lutherane față de dogmele catolice controversate.

Philipp Melanchthon și colaboratorii săi, cunoscuți drept philippiști, au susținut faptul că cerințele Interim-ul de la Leipzig nu afectează cu absolut nimic inima Evangheliei și pot fi tolerate în vederea protejării Biserici Lutherane și a credincioșilor lutherane de persecuții violente autorității imperiale.

Reacția gnesiolutherană: Flacius Illyricus și demnitatea mărturisirii de credință

Poziția de compromis a lui Philipp Melanchthon a fost întâmpinată cu o rezistență acerbă de mai mulți teologi lutherani precum Matthias Flacius Illyricus, Joachim Westphal și Nikolaus von Amsdorf, toți exponenți ai curentului gnesiolutheran, adică a lutheranismul autentic în conformitate cu Mărturisirile de Credință Lutherane.

Matthias Flacius a susținut în mod categoric că indiferent cât de dificile sunt vremurile prin care trece Biserica nu există „lucruri indiferente”, deoarece orice concesie în fața erorii afectează într-un fel sau altul mărturisirea Evangheliei. Flacius vedea orice formă de cooperare teologică cu autoritățile imperiale ca fiind o trădare a lui Cristos și a Reformei Lutherane. Astfel, Biserica Lutherană nu trebuia să adopte niciun fel de doctrină, ritual sau element liturgic romano-catolic doar pentru că se punea presiune asupra ei din partea autorităților imperiale. În concluzie, credincioșii trebuie să rămână fideli adevărului, chiar cu prețul suferinței sau al martiriului. Această opoziție a condus la o ruptură teologică profundă între philippiști (urmașii lui Philipp Melanchthon) și gnesiolutherani, care va marca întreaga a doua jumătate a Secolului al XVI-lea, perioadă cunoscută drept Ortodoxia Lutherană.

Clarificarea controversei în Formula Concordiei (1577)

Tensiunile generate de criza Interim-urilor au fost soluționate teologic în Mărturisirea de Credință Lutherană cunoscută sub numele de Formula Concordiei din anul 1577. Acest document dogmatic a fost redactat de teologi precum Jakob Andreae, Martin Chemnitz și Nikolaus Selnecker. Formula Concordiei avea să afirme poziția gnesiolutherană în Articolul X – Despre ritualurile bisericești care sunt [în mod obisnuit] numite adiaphora sau lucruri indiferente, unde citim astfel:

”Noi credem, învățăm și mărturisim că, în vreme de persecuție, atunci când se cere o mărturisire clară [și statornică] din partea noastră, nu trebuie să cedăm în fața dușmanilor în ceea ce privește aspectele adiaphora, așa cum a scris Apostolul în Gal.5,1: „Stați, dar, tari în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi și nu vă puneți din nou sub jugul robiei”. De asemenea, 2Cor.6,14: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu necredincioșii, etc. Căci ce legătură are lumina cu întunericul?” De asemenea, Gal.2,5: „Căror le-am dat loc, nu, nici măcar o oră, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.” Căci într-un asemenea caz nu mai este vorba despre adiaphora, ci despre adevărul Evangheliei, despre [păstrarea] libertății creștine și despre sancționarea idolatriei deschise, precum și despre prevenirea ofensei aduse celor slabi în credință [cum trebuie să avem grijă ca idolatria să nu fie sancționată deschis și să nu ofenseze pe cei slabi în credință]; în această privință nu avem nimic de cedat, ci trebuie să mărturisim cu claritate și să suferim din această cauză ceea ce Dumnezeu trimite și ceea ce permite dușmanilor Cuvântului Său să ne facă.”

Această formulare afirmă faptul că mărturisirea publică a adevărului revelat nu trebuie să fie negociat niciodată din motive de supraviețuire instituțională sau pentru compromis politic.

Concluzii

Criza Interim-urilor a reprezentat un moment critic în istoria Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, în care s-a testat nu doar coerența teologică a Reformei Lutherane, ci și fidelitatea Bisericii față de Evanghelie în fața presiunilor din partea autorităților politice. Alegerea între compromis și conștiință chiar și în ceea ce privește aspectele adiaphora a fost tranșată, în cele din urmă, în favoarea unei mărturisiri de credință neclintită, care a înțeles că Biserica Lutherană nu poate trăi prin concesii de teama persecuției, ci doar prin Cuvântul viu al Evangheliei lui Cristos (Mt.4:4).

Experiența aceasta istorică rămâne o lecție pentru Biserica Lutherană contemporană, chemată să apere valorile teologice și liturgice ale Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea împotriva presiunilor externe, împotriva relativismului teologic dar și a presiunii conformismului religios din ce în ce mai avansat în mediul romano-catolic și protestant vest-european. Biserica Lutherană contemporană nu trebuie să accepte compromisuri cu Biserica Romano-Catolică, Bisericile Reformare, Bisericile Neoprotestante sau Bisericile Ortodox-Răsăritene doar de dragul unor ideologii politice, datorită unor presiuni politice sau din interese economice. Din păcate, multe dintre Bisericile Lutherane din prezent, motivând că este vorba despre chestiuni adiaphora, au adoptat în teologie dar și în practica liturgică elemente non-luthrane motivând că aceste compromisuri sunt făcute în favoarea unității Bisericii. În realitare, toate aceste compromisuri declarate adiaphora, au dus la pierderea identității lutherane a multora dintre Bisericile Lutherane din prezent, atât în chestiuni teologice cât și în chestiuni liturgice. Biserica Lutherană autentică, trebuie să respingă orice formă de compromis teologic și liturgic, indiferent de motivație, și trebuie să rămână ancorată în cuvintele lui Martin Luther care spun: „Acolo unde este Cuvântul lui Dumnezeu, acolo trebuie să stăm.”