Sfânta Scriptură din perspectiva Reformei Lutherane - Partea 2

CRISTOS ESTE DOMNUL ȘI REGELE ÎNTREGII SCRIPTURI

Pentru Martin Luther, auto-interpretarea Scripturii prin Duhul Sfânt care vorbește în ea înseamnă faptul că Sfânta Scriptură se interpretează pe sine având ca fundament pe Domnul Isus Cristos ca centru. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură se interpretează pe sine într-un mod cristocentric. În sine, această idee nu era nouă în Biserică. Teologia tradițională recunoscuse deja faptul că Cristos este centrul Scripturii. Erasmus, de exemplu, era de acord cu principiul că Sfânta Scriptură trebuie interpretată cristocentric. Însă ceea ce este cu adevărat în joc aici este sensul acestui principiu. Unii, precum Erasmus sau radicalii târzii ai Evului Mediu, îl înțelegeau pe Domnul Isus Cristos ca pe un învățător al virtuții sau ca pe un profet etic și ca un predicator al Legii celei noi. Pentru Martin Luther însă, Cristos înseamnă Evanghelia milei lui Dumnezeu în Cristos, un har de care depinde mântuirea omului. Luther considera faptul că Apostolul Paul a înțeles și exprimat cel mai clar acest lucru. Astfel, Sfântul Apostol Paul devine cheia lui Martin Luther pentru interpretarea atât a Noului, cât și a Vechiului Testament. Epistola către Romani este pentru Martin Luther o lumină strălucitoare, pe deplin adecvată pentru a ilumina întreaga Sfântă Scriptură, adică pentru a aduce claritate întregii Scripturi.

Pentru Martin Luther, Cristos înseamnă Cristosul proclamării apostolice unitare, în special proclamarea Sfântului Apostol Paul și cea a Sfântului Apostol Ioan. Vechiul Testament, de asemenea, dă mărturie despre acest Cristos apostolic. Luther a fost sigur că dezvoltarea întregii Scripturi era de partea sa și că, prin urmare, nu forțase un principiu hermeneutic străin asupra Scripturii, ci urmase principiul pe care Scriptura însăși îl oferă. Se poate formula principiul lui Luther astfel: Scriptura trebuie interpretată întotdeauna conform analogiei Scripturii. Iar aceasta nu este altceva decât analogia Evangheliei. Interpretarea cristocentrică în viziunea lui Martin Luther înseamnă, așadar, o interpretare centrată pe Evanghelie, înțeleasă în termenii justificării numai prin credință.

Pe baza acestei poziții, Martin Luther se opune metodei care încearcă să folosească pasaje individuale din Sfântă Scriptură împotriva înțelegerii Scripturii întemeiate pe Evanghelie. În opoziție cu acest lucru, Luther declară faptul că Domnul Isus Cristos este Domnul și nu slujitorul; el este Domnul Sabatului, Domnul Legii și Domn al tuturor lucrurilor. Și Sfântă Scriptură trebuie interpretată și înțeleasă în favoarea lui Cristos ci nu împotriva lui. De aceea, fiecare parte a Scripturii trebuie fie să se refere la Cristos, fie să nu fie considerată adevărată Scriptură. Prin urmare, dacă oponenții noștri încearcă să folosească Scriptura împotriva lui Cristos, noi, Luteranii confesionali, afirmăm autoritatea lui Cristos asupra Scripturii.

Aceste teze celebre din 1535 și alte afirmații similare conțin următoarele idei: întreaga Scriptură are un sens clar în raport cu Evanghelia. Interpretarea pasajelor individuale trebuie subordonată acestui sens. Martin Luther pornește mereu de la principiul hermeneutic conform căruia Sfântă Scriptură nu poate fi în contradicție cu Cristos, Capul său, adică cu Evanghelia. Doar orbirea și ignoranța pot percepe contradicții aparente. Interpretul are dreptul să interpreteze toate pasajele Scripturii astfel încât acestea să fie în acord cu Evanghelia, centrul evident al Scripturii; adică să aplice o interpretare centrată pe Cristos și pe Evanghelie. Dacă, de exemplu, oponenții se referă la imperativele etice ale Scripturii și susțin moralist că acestea contrazic principiul justificării numai prin credință al Evangheliei, Luther răspunde faptul că aceste imperative își primesc semnificația de la Cristos însuși. Ele nu trebuie luate în mod absolut, ci relativ, adică mereu în relație cu Cristos. Expresii precum „trebuie să faci aceasta” trebuie să citite cu adăugirea „în Cristos” sau „în credința în Cristos”. Ele nu trebuie interpretate ca fiind Lege, ci ca fiind Evanghelie. Căci Cristos este Domnul și Regele Scripturii, iar pasajele individuale din Scriptură sunt slujitorii săi. Cristos este Capul, iar textele biblice sunt mădularele sale. Și nu trebuie să fim loiali slujitorilor, ci Domnului; nu mădularelor, ci Capului.

Dacă se întâmplă ca un anumit pasaj din Scriptură să fie în opoziție cu o astfel de interpretare evanghelică și nu poate fi unificat cu mărturia întregii Scripturi, atunci pur și simplu acel pasaj nu are autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Acest principiu l-a aplicat Luther în doctrina justificării în cazul Epistolei lui Iacov 2:21 și versetele următoare. Luther explică faptul că obișnuia să interpreteze Epistola lui Iacov în conformitate cu sensul întregii Scripturi — căci nimeni nu poate formula o doctrină teologică dintr-un pasaj care contrazice sensul evident al întregii Scripturi. Însă, întrucât unii nu acceptau valabilitatea interpretării sale asupra acestui pasaj, Luther a spus pur și simplu: la o parte cu Epistola lui Iacov. Autoritatea Epistolei lui Iacov nu este suficient de mare pentru a ne face să abandonăm doctrina credinței și să ne abatem de la autoritatea celorlalți Apostoli și a întregii Scripturi. 

Astfel, dacă un text biblic se opune interpretării scripturale centrate pe Evanghelie, în opinia lui Luther interpretarea acelui text riscă să devină o critică evanghelică a Scripturii. Pe lângă afirmația că Scriptura este propriul său interpret, trebuie să adăugăm, conform lui Martin Luther, și faptul că: Scriptura Sfântă este propriul său critic.

 SCRIPTURA SACRĂ ESTE CRITICUL SĂU

Ocazional, Martin Luther a practicat critica istorică în analiza tradiției biblice, de exemplu, făcând referire la contradicții sau inexactități. Totuși, acest lucru nu este un motiv pentru a-l considera drept unul dintre părinții criticii istorice; pentru că Luther face astfel de observații critice doar ocazional și nu le acordă o mare importanță. Ce este decisiv pentru Luther este că avem înțelegerea adevărată a Scripturii și articolele autentice ale credinței. Comparativ cu aceasta, problemele criticii istorice nu au nici o semnificație. Se pot lăsa întrebările deschise care să se rezolve de la sine, de exemplu, contradicția dintre Matei și Ioan cu privire la timpul în care Isus a curățat Templul.

În mod deosebit, în cadrul canonului Scripturii, Martin Luther a practicat critica teologică a părților sale individuale. Standardul acestei critici este același cu principiul său de interpretare, adică Cristos. Mai precis: Evanghelia harului liber și justificarea doar prin credință. Aceasta este ceea ce înțelege Martin Luther atunci când spune faptul că standardul este acela care este apostolic. Conceptul lui Luther despre apostolicitate nu se bazează doar pe un factor istoric, adică faptul că Domnul Isus Cristos însuși a chemat și a trimis un grup de martori. Mai degrabă, acesta este determinat de conținutul unei cărți. Un Apostol arată că este apostol prin faptul că predică clar și pur pe Cristos ca Mântuitor. Acesta este oficiul unui adevărat apostol să predice despre suferința, învierea și lucrarea lui Cristos. Această predicare arată că un apostol este inspirat de Duhul Sfânt; și acest lucru îi dă autoritatea și infailibilitatea. Deoarece autoritatea apostolică se manifestă în Evanghelia Apostolilor, Biserica recunoaște autoritatea Scripturii ca fiind bazată nu pe persoana Sfinților Apostoli, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu sau Evanghelia lui Cristos care mărturisește despre sine. Caracterul apostolic al unui autor din Noul Testament se manifestă în conținutul scrierii sale și în claritatea mărturiei sale despre Cristos.

Martin Luther aplică acest standard sau criteriu cărților canonice afirmând faptul că toate cărțile autentice sunt de acord în al predica pe Cristos. Luther permite canonului să rămână așa cum a fost stabilit de către Biserica Primară. Dar Luther face distincții în cadrul canonului. El evaluează cărțile în funcție de norma conținutului lor apostolic. Pentru Luther, acesta este adevăratul test al tuturor cărților, când vedem dacă îl predică sau nu pe Cristos. Căci toată Scriptura ni-l arată pe Cristos (Rom.3,21) și Sfântul Apostol Paul nu știe nimic altceva decât pe Cristos (1Cor.2,2). Orice lucrare care nu îl predică Cristos cu siguranță nu este apostolică, chiar dacă Sfântul Apostol Petru sau Sfântul Apostol Paul ar scrie acea lucrare. În același fel, în opinia lui Martin Luther, orice lucrare îl predică pe Cristos este apostolică chiar dacă Iuda, Anania, Pilat sau Irod ar scrie acea lucrare. Dacă această caracteristică lipsește sau este insuficientă în oricare dintre scrierile canonice, cum este în viziunea lui Luther cazul Epistolei lui Iacov, atunci autorul nu poate fi un apostol. Pentru Luther, al predica pe Cristos înseamnă a proclama faptul că Cristos cel răstignit și înviat este Mântuitorul și că mântuirea pe care El o aduce se primește numai prin credință. Martin Luther a fost atât de sigur de acest lucru, precum și de interpretarea Scripturii, încât nu se considera pe sine ca abordând canonul cu un criteriu arbitrar și autonom ales, ci cu standardul pe care Scriptura însăși îl oferă în proclamarea sa continuă și centrală. Luther a obținut acest standard din niciunde altundeva decât din Sfânta Scriptură. În acest sens, Scriptura însăși critică canonul.

În Prefața la Noul Testament scrisă în anul 1522, Martin Luther aplică acest standard pentru a determina care sunt adevăratele și cele mai nobile cărți ale Noului Testament. El constată că acestea sunt Evanghelia și Prima Epistolă a lui Ioan, scrisorile lui Paul, în special Romani, Galateni și Efeseni, și I Petru. Despre acestea, Martin Luther afirmă faptul că sunt inima și miezul tuturor cărților Scripturii. Căci acestea nu descriu multe lucruri și minuni ale lui Cristos, ci mai degrabă arată magistral cum credința în Cristos înfruntă păcatul, moartea și iadul și aduce viață, dreptate și fericire. Această secțiune din Prefața la Noul Testament a fost, totuși, omisă în edițiile publicate după anul 1534. 

În opinia lui Luther, creștinul este mai puțin preocupat de raportul minuni istorice ale lui Isus decât de mărturia Cuvântului care creează credință și puterea salvatoare a acestei credințe. Din acest motiv, pentru Luther, Evanghelia lui Ioan, care înregistrează multe cuvinte ale lui Cristos dar puține dintre minunile Sale, este adevărata și principală Evanghelie și trebuie preferată și mai mult apreciată decât celelalte trei, aceasta deoarece celelalte trei Evanghelii fac exact opusul. În Prefața la Epistola lui Iacov din anul 1522 respectiv din anul 1543, Martin Luther vorbește iar despre principalele cărți ale Scripturii. El nu poate include Epistola lui Iacov printre acestea deoarece, spune Luther, Iacov predică Legea în locul Evangheliei. Luther recunoaște că intenția epistolei a fost bună, dar Iacov, consideră Luther, nu a fost la înălțimea sarcinii sale. În fapt, consideră Luther, Iacov a vrut să se apere împotriva celor care se încredeau în credință fără fapte, dar nu a fost la înălțimea sarcinii. El caută să aducă acest lucru în vedere prin vorbirea despre Lege, în timp ce apostolii o fac încurajând oamenii să iubească. În discutarea Epistolei către Evrei, Luther subliniază că aceasta este mai târzie decât restul scrisorilor apostolice; dar o laudă mult din cauza mărturiei sale despre oficiul preoțesc al lui Cristos și din cauza interpretării sale a Vechiului Testament. În anul 1522, Martin Luther scria faptul că nu poate găsi nici o urmă de dovezi că Apocalipsa lui Ioan a fost scrisă de Duhul Sfânt, adică faptul că acesta ar putea să fie o carte inspirată de către Dumnezeu. În concordanță cu aceasta, Luther a schimbat și ordinea tradițională a cărților Noului Testament. A plasat cărțile menționate mai sus, împreună cu Epistola lui Iuda, la sfârșitul Bibliei sale. Luther era de părere că aceste cărți au avut în vremurile vechi o reputație diferită și nu fac parte din adevăratele și sigurele cărți principale ale Noului Testament.

Martin Luther nu a intenționat să oblige pe nimeni să accepte aceste opinii ale sale, ci doar să-și exprime propriul sentiment despre aceste cărți ale Bibliei. Acest lucru a fost deja exprimat clar în Introducerile la Noul Testament scrise în anul 1522. După anul 1530, Luther a omis din Introducerile la Noul Testament aceste informații, inclusiv concluzia aspra cu privire la Epistola lui Iacov despre care afirma în anul 1522 că nu o dorește ca parte a Scripturii. Prin urmare, Martin Luther nu a intenționat ca Bisericile Luterane să continue pe linia acestor judecăți personale. Pentru sine și în fața studenților săi, Luther a menținut o parte din criticile la adresa Epistolei lui Iacov chiar și mai târziu. Însă, Luther a fost mai preocupat de prevenirea ca adversarii săi romano-catolici să folosească continuu Epistola lui Iacov ca argument împotriva Evangheliei reformei decât de scrisoarea în sine. Astfel, în anul 1530, Luther a înlocuit Prefața din anul 1522 despre Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan cu una nouă în care interpretează cartea în termeni de istoria Bisericii și arată valoarea sa continuă pentru Biserică. Dar pentru restul vieții sale, Luther a continuat să pună o valoare diferită asupra cărților pe care le-a așezat la sfârșitul Bibliei sale decât asupra cărților principale.

Noi, Lutheranii confesionali, nu facem și nu vom face o normă din opiniile individuale ale lui Martin Luther cu privire la anumite cărți ale Noului Testament. Opiniile reformatorului de la Wittenberg rămân însă semnificative doar pentru a puncta faptul că Martin Luther distinge Cuvântul lui Dumnezeu - sau Scriptura Sfântă în sensul său esențial - de canonul adoptat de către Biserică și a exprimat o critică teologică asupra acestui canon.