Despre natura personală a certitudinii credinței

Cuvântul lui Dumnezeu se autentifică pentru mine - aceasta este ceea ce am afirmat până în acest moment. Acum, însă, trebuie să subliniem, de asemenea, așa cum face Martin Luther, faptul că acest Cuvânt se autentifică în fața mea. Prin urmare, există în om ceva despre care Cuvântul dă mărturie că este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este ceva diferit de viața interioară a omului. Mai mult, Cuvântul stă împotriva omului și îi vorbește din exterior. De aceea, Cuvântul trebuie să fie auzit și nimeni nu-l poate rosti pentru sine. Cu toate acestea, atunci când este auzit, el pătrunde în om în așa fel încât îi mișcă ființa lăuntrică și îl convinge. Cuvântul îl convinge și îi dovedește astfel că este adevărul lui Dumnezeu. Luther se referă la ceea ce se află în interiorul omului și despre care Cuvântul aduce o mărturie convingătoare cu termenii biblici de inimă sau conștiință. Aici există certitudinea credinței. 

Eu sunt inimă sau conștiință însă numai ca individ, o ființă personală complet unică și de neînlocuit. Cuvântul lui Dumnezeu îmi vorbește ca individ și face din mine un individ care este în relație directă cu Dumnezeu. Nicio altă persoană sau grup nu se interpune între noi. Nimeni nu-mi poate lua locul, nimeni nu poate interveni și să-mi ia harul și responsabilitatea inerente faptului că stau singur și de unul singur în fața lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu și acest "eu însumi" aparțin împreună. Cuvântul mă face să stau în fața lui Dumnezeu în unicitatea și singurătatea absolută a propriului meu eu și mă cheamă la o credință care, fiind în întregime a mea, este deopotrivă autentică și sigură. Înțeleasă în acest sens, credința este un act necondiționat personal. 

Toate acestea sunt spuse de același Luther care este foarte conștient de realitatea comunității creștine. De realitatea comunității în credință și de efectul de întărire al credinței părinților și fraților asupra propriei mele credințe. Luther ara convins de faptul că credința Bisericii mă ajută în incertitudinea mea" În toate acestea însă un lucru rămâne clar: credința celorlalți nu mă poate ajuta decât să cred pentru mine însumi. Nimeni nu poate crede vreodată pentru altcineva ca și cum credința sa ar fi un substitut pentru credința cu totul personală a celuilalt. Fiecare dintre noi trebuie să creadă doar pentru sine. 

Un creștin este o persoană de sine stătătoare; el crede pentru el însuși și nu în numele altcuiva. Toată comunitatea creștină din lume și restul mijlocirilor noastre în numele altora nu pot înlătura această singurătate supremă. Dimpotrivă, nu pot decât să ne ajute să o atingem. Luther stabilește singurătatea credinței făcând referire la moarte. În moarte, fiecare dintre noi este complet singur și trebuie să-și moară propria moarte. Nimeni altcineva nu-ți poate lua locul și nimeni altcineva nu poate lupta pentru tine. Adică nimeni altcineva nu poate duce lupta credinței în marele ceas de încercare și perplexitate al morții. Dacă credința mea trebuie să reziste în acel moment, atunci ea trebuie să fie în totalitate credința mea personală și certitudinea mea cea mai personală. În această criză finală, toate judecățile autorităților pământești nu-mi sunt de niciun ajutor. Trebuie să fiu absolut și personal sigur pentru mine însumi. Prin urmare, credința este o chestiune extrem de serioasă. Sunt pierdut dacă, pe moarte fiind, nu sunt personal la fel de sigur de Cuvântul lui Dumnezeu precum sunt de propria mea existență. Numai printr-o astfel de certitudine conștiința are pace.  

Astfel, vedem că Luther consideră problema certitudinii credinței drept una foarte serioasă. Acest lucru se datorează faptului că mântuirea este o realitate cu adevărat personală pentru el: este părtășia cu Dumnezeu - o părtășie, totuși, care nu este actualizată decât în însăși ființa omului, în subiectivitatea credinței sale. Ca urmare, întrebarea lui Luther despre mântuire ia în mod necesar forma unei întrebări despre certitudinea credinței. Această certitudine a credinței este mai mult decât o simplă condiție subiectivă a persoanei înseși; adică, a avea această certitudine este același lucru cu a fi mântuit. 

Ași vrea să ne întoarcem la teologia crucii predicată de către Luther, deoarece sensul credinței poate fi înțeles pe deplin doar în acest cadru de referință. 

Credința adevărată este îndreptată spre Cuvântul făgăduinței și la început nu are nimic în afară de acest Cuvânt. Cuvântul oferă o realitate care este ascunsă și care nu poate fi văzută. Prin urmare, această realitate nu este obiectul experienței personale, ci ceva ce poate fi cuprins numai prin credința în Cuvânt. Astfel, credința se află în opoziție cu experiența noastră și cu vederea noastră. 

Credința percepe realitatea într-un mod diferit de cel al vederii și al experienței. Martin  Luther citează în mod repetat Evrei 11:1: "Credința este dovada a ceea ce nu se vede". Mai târziu, Luther traduce aceste cuvinte afirmând că ea ne învață să nu ne îndoim de ceea ce nu putem să vedem. Deoarece Dumnezeu însuși este ascuns. Noi îl avem pe Dumnezeu și ceea ce promite Cuvântul său doar crezând în acest Cuvânt. Ascunderea lui Dumnezeu și credința omului aparțin astfel împreună. 

Da, Luther poate spune chiar că Dumnezeu se ascunde pe sine și voința sa mântuitoare tocmai pentru a face loc acelei credințe la care Dumnezeu însuși ne-a chemat. Dacă credința este preocupată în mod esențial de realitatea ascunsă, atunci este adevărat faptul că este necesar ca tot ceea ce trebuie crezut să fie ascuns pentru a putea exista loc pentru credință. Iar Luther afirmă faptul că poate fi ascuns mai profund decât atunci când pare să fie exact opusul a ceea ce vedem, simțim și experimentăm. Dumnezeu și mântuirea sa sunt astfel ascunse sub opusul lor. 

Pentru ochiul natural, Dumnezeu pare să facă opusul a ceea ce dorește în cele din urmă. De aceea, credința nu trebuie doar să trăiască fără experiență ci ea are chiar experiența împotriva ei și trebuie să persevereze și să se afirme în opoziție cu experiența. Din acest motiv, credinciosul este ispitit și chinuit toată viața sa de dovezile empirice ale simțurilor sale. Astfel, credinciosul se luptă întotdeauna cu îndoiala. Încercarea și ispita nu sunt excepția, ci devin regula în viața credinciosului. 

Martin Luther descrie opoziția dintre credință și experiență referindu-se în special la necazurile și problemele acestei vieți și la marea tentație a disperării în care ne aruncă acestea. Inima noastră este chinuită de realitatea prezentă a necazurilor grave. Cuvântul făgăduinței vorbește despre o răscumpărare care se află undeva în viitor și care este încă ascunsă. Deoarece nu putem vedea acest viitor ascuns, nu putem vedea nici sfârșitul necazului prezent. Vedem doar începutul, dar nu și sfârșitul. Viziunea noastră este prea slabă și prea mioapă; ea nu poate înțelege acea mântuire ascunsă care nu poate fi văzută. 

Cu toate acestea, Dumnezeu vede sfârșitul necazului nostru; și El este cel care ne spune cuvântul făgăduinței. Din acest motiv, trebuie să luăm aminte la ceea ce spune el în cuvântul său, mai degrabă decât la propria noastră inimă mioapă. Necazurile vremelnice arată mult mai diferit pentru Dumnezeu decât pentru noi. Dumnezeu spune: Pentru Mine necazul tău este doar un punct, o clipă, o picătură, o scânteie. Dar rațiunea transformă un punct matematic într-o linie infinită, pentru că nu vede sfârșitul necazului. Domnul spune însă: Eu am o viziune mai bună decât tine. Rațiunea nu cunoaște însă matematica divină și cerească, potrivit căreia toate necazurile pământești sunt doar un moment, un punct matematic. A crede înseamnă să abandonăm punctul de vedere al rațiunii și al propriei noastre inimi și să riscăm pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe perspectiva Sa. Credința vede realitatea necazurilor așa cum o vede Dumnezeu. Atunci necazurile și neliniștile care par atât de mari și teribile pentru ochiul natural devin destul de mici, chiar nimic. Ce sunt ele în comparație cu Dumnezeu și cu realitatea harului Său etern în Cristos? Aceasta este ceea ce ne învață matematica divină și cerească. 

Îndoiala și ispita sunt cele mai dureroase în punctul în care sunt obligat să concluzionez că necazurile și dificultățile acestei vieți, care ascund scopul lui Dumnezeu pentru viața mea și îl pun sub semnul întrebării, nu sunt doar "nu"-ul lui Satana și al lumii, ci și "nu"-ul lui Dumnezeu pentru mine. Și astfel îmi privesc soarta în lumina Legii lui Dumnezeu. Luther a clarificat această situație în mod extraordinar în discuția sa despre povestea femeii siro-feniciene. Ceea ce face ca această încercare specială să fie atât de dureroasă este faptul că Isus Cristos însuși își asumă o poziție identică cu cea pe care inima noastră, în momentul ei de perplexitate și îndoială, i-o atribuie. El însuși spune "nu", iar inima noastră consideră acest "nu" ca fiind absolut definitiv. Dar nu așa stau lucrurile în realitate. De aceea, inima trebuie să întoarcă spatele unor astfel de sentimente și, cu o credință puternică în cuvântul lui Dumnezeu, să prindă "da"-ul adânc și tainic care este sub și deasupra "nu"-ului. Aceasta este ceea ce ne învață întâlnirea lui Cristos cu femeia siro-feniciană. Povestea este scrisă pentru a ne instrui și a ne mângâia pe noi toți, astfel încât să știm cât de adânc își ascunde Dumnezeu harul său și să nu ne gândim la el după propriile noastre sentimente și reacții, ci exact după cuvântul său.

Toate acestea ating punctul culminant atunci când principalul "nu" al lui Dumnezeu ne este adresat direct prin Legea lui Dumnezeu. Inima și conștiința noastră trebuie să fie de acord cu Legea și cu acuzația ei la adresa noastră. Dumnezeu are dreptate atunci când ne condamnă și ne osândește în mânia Sa. Cu toate acestea, chiar și atunci, inima trebuie să-L țină pe Dumnezeu la Cuvântul său de promisiune, care spune că îi va accepta pe păcătoși, nu pe cei neprihăniți. 

Cele mai profunde îndoieli și ispite apar din faptul că voința și Cuvântul lui Dumnezeu vin la noi sub forma dublă a Legii și a Evangheliei. Credința există în tensiunea dintre Lege și Evanghelie. Deoarece Legea și Evanghelia sunt contrare una alteia. Ori de câte ori credem Evanghelia, trebuie să facem acest lucru în opoziție cu propria noastră inimă și conștiință, care sunt atât de determinate de către Lege. Astfel, conștientizarea corectă a Legii ne face să ne îndoim și să disperăm după harul lui Dumnezeu. Aici, credința trebuie să facă chiar mai mult decât doar să străpungă acea realitate pământească care contrazice cuvântul lui Dumnezeu. Ea trebuie să străpungă propriul cuvânt al Legii lui Dumnezeu și mânia exprimată în Legea sa. Credinciosul trebuie, de asemenea, să se îndepărteze de sentimentele și condamnarea propriei conștiințe și să se întoarcă doar la Evanghelie. 

Trebuie să facem lumină cu conștiința noastră și trebuie să credem în Cristos și în Evanghelia iertării păcatelor mai mult decât credem în propria noastră conștiință. A fi ispitit de Lege pentru a nu crede Evanghelia rămâne parte din experiența noastră creștină atâta timp cât trăim. Îndoiala nu este prezentă în mod constant, dar ea revine întotdeauna. Certitudinea pe care Duhul Sfânt o creează prin Evanghelie și îndoiala pe care Legea o lucrează stau în conflict una cu cealaltă de-a lungul vieții noastre. Este adevărat că certitudinea credinței învinge întotdeauna prin ajutorul Duhului lui Dumnezeu. Dar până în viața viitoare, îndoiala nu va fi complet încheiată și certitudinea nu va domni complet. 

Așadar, credința își asumă întotdeauna o șansă și credinciosul este întotdeauna un erou. Creștinul este genul de erou care se confruntă constant cu lucruri absolut imposibile. Dar eroismul credinței este întotdeauna legat de angoasa îndoielii și a ispitei. În lupta cu ispita se presupune că omul vechi trebuie să moară, iar credința să experimenteze întreaga putere a Cuvântului lui Dumnezeu și să-și atingă astfel forța deplină. Luarea în considerare a propriei morți chinuitoare a lui Cristos și a îndoielilor și ispitelor dureroase ale Răstignitului ajută credința să atingă acest scop, să îndure cele mai dificile necazuri și angoase fără a ceda disperării. Numai dacă Cristos este cu noi, putem suporta cele mai grele necazuri și angoase fără a cădea în deznădejde.