Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt

Dumnezeu intră într-o întâlnire mântuitoare cu omul doar "îmbrăcându-se" și făcându-se găsit într-un loc pe care el însuși l-a desemnat. Acest loc special este Cristos. Totuși, unde îl putem găsi pe Cristos? Cum este el prezent cu noi și cunoscut de noi? Martin Luther predică faptul că nimeni nu-l va găsi pe Cristos altundeva decât în Cuvântul lui Dumnezeu. Cristos vine la noi doar prin Evanghelia care mărturisește despre Cristos. Această mărturie este dată în Sfânta Scriptură în măsura în care atât Vechiul cât și Noul Testament îl predică pe Cristos. Această Evanghelie vine în mod constant la noi în proclamarea Bisericii. Evanghelia vine, de asemenea, în acel cuvânt al făgăduinței pe care creștinii și-l spun unii altora și pe care slujitorii Bisericii, în special, sunt autorizați să îl predice oamenilor încredințați lor. Cuvântul proclamat de către Biserică nu poate fi însă considerat creștin în afara Cuvântului Biblic din care își extrage viața. Cu toate acestea, nu ne putem gândi la Cuvântul Biblic fără proclamarea vie contemporană, mai precis acel cuvânt vorbit pe care Luther l-a considerat ca fiind forma originală, precum și forma esențială a Evangheliei. 

Cu toate acestea, atât Scriptura, cât și cuvântul predicat sunt cuvinte externe, adică nu sunt o comunicare mistică venită direct de la Duhul lui Dumnezeu la duhul omului, ci sunt un cuvânt care vine la oameni din exteriorul lor și care le este adus și mediat de către alți oameni. Acest lucru este strâns legat de faptul că Domnul Isus Cristos în umanitatea sa, adică în istoricitatea sa, este Dumnezeu prezent cu noi. Așa cum s-a făcut om trupește, tot așa vine la oameni prin mijlocul uman și istoric al cuvântului exterior. Prin această mărturie umană a sa, Domnul Isus Cristos însuși vine la oameni cu mântuirea sa. În Cuvânt, Cristos este prezent cu noi și pentru noi, iar noi suntem cu el. 

Predica umană a Cuvântului este, prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Cuvântul lui Dumnezeu nu este niciodată doar un Cuvânt exterior, adică un Cuvânt rostit de buze umane și auzit cu urechi umane. Dimpotrivă, în același timp în care acest Cuvânt este rostit, Dumnezeu vorbește adevărul Său în inimile noastre, astfel încât oamenii să îl primească nu doar în exterior, ci și în interior și să îl creadă. Aceasta este lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Trebuie să ne întrebăm acum despre relația dintre Cuvântul exterior și Cuvântul interior pe care Dumnezeu îl adresează inimii. Pentru Luther, acestea sunt în cea mai intimă legătură. Expresiile sale în această privință pot fi rezumate în două propoziții: (1) Duhul nu vorbește fără Cuvânt. (2) Duhul vorbește prin și în Cuvânt.

În primul rând, Dumnezeu nu dă Duhul Sfânt nimănui până când Cuvântul exterior nu îl precedă. Astfel, Dumnezeul nu dă Duhul Sfânt într-un mod direct, adică fără mijloacele harului, ci îl dă prin aceste mijloace. Martin Luther a afirmat continuu acest lucru împotriva entuziaștilor din vremea sa. Luther spunea faptul că credința vine doar prin lucrarea Duhului Sfânt și aceasta se face doar prin proclamarea Cuvântului exterior. Prin urmare, contrar cu ceea ce cred unii, trebuie mai întâi să auzi acest Cuvânt extern și să nu-l disprețuiești și apoi să primești Duhul Sfânt. Pentru că Dumnezeu nu va veni la tine în camera ta privată și nu-ți va vorbi în mod direct. Aceasta deoarece, Dumnezeu a rânduit ca Cuvântul exterior să fie predicat înainte, astfel încât după ce un om a auzit Cuvântul cu urechile sale și l-a cuprins cu inima sa, Duhul Sfânt, adevăratul învățător, vine și dă putere Cuvântului, astfel încât acesta să prindă putere în inima omului. Luther învăța faptul că nu trebuie să ne imaginăm faptul că Dumnezeu ne mângâie fără cuvântul Său. 

Prin urmare, activitatea Duhului Sfânt în inima omului depinde întotdeauna de auzirea anterioară a Cuvântului exterior. Aceasta înseamnă, de asemenea, faptul că Duhul Sfânt nu vorbește nimic altceva în afară de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, noi, luteranii, spunem faptul că nu există revelații noi. Duhul Sfânt face ca acest Cuvânt extern să fie puternic în noi. El dă Cuvântului extern puterea de a lovi inima omului. De aceea,  conținutul vorbirii Duhului Sfânt este complet legat de Cuvântul exterior. Dacă Dumnezeu ar vorbi fără mijloace, așa cum cred toți ceilalți creștini cu excepția luteranilor, și dacă Duhul Sfânt ar fi independent de Cuvânt, el ne-ar putea inspira orice ne-ar trece prin cap. Aceasta ar însemna faptul că s-ar deschide o altă cale de mântuire decât cea prin Evanghelia lui Isus Cristos și că Dumnezeu s-ar fi întâlnit cu omul păcătos în alt mod decât prin umanitatea și istoricitatea lui Isus Cristos, despre care mărturisește Cuvântul. Faptul că Duhul Sfânt este legat de Cuvânt înseamnă că mântuirea noastră este legată de întruparea lui Isus Cristos. Faptul că Duhul Sfânt acționează numai prin Cuvânt păstrează sensul fără echivoc al vorbirii lui Dumnezeu în Lege și în Evanghelie. Vorbirea spirituală fără mijloace poate însemna multe lucruri; cuvântul, însă, este neechivoc. 

În al doilea rând, toate acestea aplicate Cuvântului înseamnă că însuși Cuvântul este puternic din punct de vedere spiritual. El nu rămâne în afara ascultătorului, ci intră în el. Cuvântul exterior devine el însuși Cuvântul interior; el lucrează în inimă și dovedește astfel că este Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt nu lucrează singur fără Cuvânt, ci mai degrabă în și prin Cuvânt. Acesta are puterea de a-L aduce pe Cristos în inimile noastre. Este capabil să satisfacă inima și să câștige controlul asupra omului, astfel încât acesta să se simtă prins de el și să fie obligat să recunoască că este adevărat și corect. 

Cuvântul are puterea divină de a convinge duhul nostru de adevărul său, adică de faptul că este Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, Evanghelia nu are nevoie să fie autorizată sau garantată de vreo altă autoritate, cum ar fi Biserica. Nimeni nu trebuie să-mi spună unde se află Cuvântul lui Dumnezeu. Pur și simplu îl simțim; Cuvântul ne captivează și ne dovedește direct faptul că este Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este mărturia Duhului Sfânt în inima omului. Martin Luther descrie acest eveniment lăuntric în care omul devine sigur de Evanghelie ca fiind atât mărturia de sine a Cuvântului, cât și mărturia Duhului Sfânt. Pentru că acestea două sunt același lucru. 

Prin urmare, Cuvântul și Duhul nu numai că aparțin unul altuia, dar constituie o unitate indisolubilă. Luther ilustrează acest lucru pornind de la natură și de la vorbirea umană. Cuvântul și Duhul sunt legate unul de celălalt precum căldura și lumina pe care Soarele le produce întotdeauna împreună, sau precum vocea și respirația în vorbire. Nu se poate separa vocea de respirație. Cine refuză să asculte vocea nu obține nimic nici din respirație, spunea Luther. 

Primul punct pe care Luther îl prezintă prin aceste exemple este acela că nu putem avea Duhul Sfânt fără Cuvânt. Dar, oare, înseamnă aceasta și faptul că Duhul Sfânt este întotdeauna prezent acolo unde este Cuvântul? După cum am văzut, Martin Luther subliniază faptul că Cuvântul lui Dumnezeu este stăpânul inimii. Totuși, în același timp, el distinge lucrarea Duhului Sfânt de ascultarea Cuvântului. Prin urmare, faptul că Cuvântul extern intră și copleșește inima nu este rezultatul unei dinamici inerente pe care Cuvântul o posedă în sine. Dimpotrivă, activitatea Duhului Sfânt, care are loc întotdeauna prin Cuvânt, trebuie mai întâi să se adauge la predicarea și ascultarea Cuvântului extern; și nu se adaugă întotdeauna dintr-o dată. Această activitate a Duhului Sfânt există ca un al doilea factor împreună cu predicarea și ascultarea Cuvântului. 

Martin Luther spunea faptul că este destul de ușor pentru cineva să predice Cuvântul, dar numai Duhul Sfânt îl poate pune în inima omului. Cuvântul trebuie să fie rostit și în inima omului nu numai în urechea lui, altfel nu va ieși nimic din el. Dacă Dumnezeu tace, atunci efectul final este ca și cum nimic nu ar fi fost spus. Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că Dumnezeu lucrează cu Duhul Său prin Cuvânt. Cu toate acestea, El nu a delegat puterea Duhului Său Cuvântului, ci mai degrabă lucrează liber prin Cuvânt, în modul potrivit situației specifice. Dumnezeu nu îi dă predicatorului controlul asupra Duhului Sfânt. De aceea, trebuie să ne rugăm pentru darul Duhului Sfânt care să însoțească Cuvântul. Predicatorii Bisericii predică Legea și Evanghelia. Dar ei nu au niciun control asupra modului în care Cuvântul îi convertește pe oameni. Doar Dumnezeu controlează acest lucru. Așa că Duhul Sfânt trebuie să lucreze împreună cu predicarea. Dumnezeu este cel care îi convertește pe oameni. Prin activitatea sa, Duhul Sfânt face ca Cuvântul să aibă efect asupra oricui dorește și oricând dorește El. Expresiile "asupra oricui” și "oricând" sunt importante. "Oricând" înseamnă că trebuie să-L așteptăm pe Duhul; iar Dumnezeu așteaptă uneori o vreme înainte de a permite Cuvântului să fie eficient în inimă. Duhul Sfânt știe foarte bine cum să reamintească inimii și să dea o nouă putere Cuvântului care poate a fost auzit cu zece ani înainte. Acest lucru înseamnă că, adesea, Cuvântul poate rămâne în inimă mulți ani fără să aibă niciun efect; iar apoi Duhul lui Dumnezeu vine și face ca Cuvântul auzit anterior să fie eficient. 

Totuși, Dumnezeu este liber nu numai să determine "când", ci și "asupra cui"."  Legea și Evanghelia sunt proclamate multora care nu primesc Duhul Sfânt și, astfel, nu primesc Cuvântul pentru mântuirea lor. De ce face Dumnezeu astfel de lucruri este secretul Lui, nu ni l-a dezvăluit și trebuie să lăsăm acest lucru la judecata Lui. Acest lucru este cu atât mai necesar în cazurile în care Dumnezeu își folosește porunca și Cuvântul exterior pentru a împinge un om la rezistență - așa cum a făcut, de exemplu, cu Faraon. 

Tot acest accent pus pe libertatea lui Dumnezeu de a adăuga Duhul Său la Cuvântul extern când și cum dorește El nu schimbă cu nimic faptul că Duhul este legat de Cuvânt. În primirea Duhului Sfânt, omul rămâne întotdeauna complet dependent de Cuvântul extern. El trebuie să rămână cu el și să aștepte cu răbdare - în certitudinea că Dumnezeu se va ocupa de el în orice caz doar prin Cuvânt și îi va da Duhul său mai devreme sau mai târziu. Această promisiune a lui Dumnezeu este valabilă pentru toți cei care predică și ascultă Cuvântul. Ea nu este negată de posibilitatea ultimă ca Dumnezeu să refuze, de asemenea, să dea Duhul său. Atât cel care vorbește în numele lui Dumnezeu, cât și cel care aude ar trebui să se țină de această promisiune; adică, ar trebui să rămână credincioși în predicare și în auzire. Tocmai pentru că nimeni nu știe exact când va vorbi Dumnezeu inimii prin Duhul Său, este necesar să continuăm să ascultăm Cuvântul. Întrucât predicatorii au funcția, numele și onoarea de a fi colaboratorii lui Dumnezeu, nimeni nu ar trebui să creadă că este atât de învățat sau atât de sfânt încât să poată disprețui sau rata cea mai neînsemnată predică. Acest lucru este valabil mai ales pentru că omul nu știe la ce oră va veni ceasul în care Dumnezeu Își va face lucrarea în el prin predicatori. 

Martin Luther nu a obosit niciodată să sublinieze toate acestea în opoziție cu entuziaștii spiritualiști. El știa foarte bine că vorbirea lui Dumnezeu este întotdeauna o mișcare spirituală și interioară a inimii, întotdeauna o chestiune în care Dumnezeu ajunge și atinge inima exact în acel moment. Totuși, prin voința lui Dumnezeu, această spiritualitate interioară este complet legată de Cuvântul extern predicat și auzit de ființele umane. Dumnezeu vorbește direct inimii doar prin Cuvântul extern; și în această comunicare directă, El nu spune nimic altceva decât ceea ce spune Cuvântul extern. Această comunicare directă dă putere Cuvântului prin care cuvântul își imprimă conținutul în inimă. Duhul acționează numai prin faptul că dobândește putere asupra oamenilor în acest fel, prin cuvânt. 

Martin Luther știe, de asemenea, că Duhul Sfânt poate lucra direct și fără mijloace, iar entuziaștii afirmă că uneori Dumnezeu lucrează prin mijloace. Cu toate acestea, fiecare consideră că acest lucru are loc într-un punct diferit și într-un mod diferit. Entuziaștii învață și practică metode de a se pregăti pentru a primi Duhul Sfânt. Martin Luther respinge o astfel de tehnică de tratare a sufletelor. Există o singură pregătire adevărată; și aceea este să predicăm, să ascultăm și să citim Cuvântul. Totuși, făcând acest lucru, nu depind de propria mea putere și activitate - așa cum fac entuziaștii cu metodologia lor - ci mă expun singur puterii spirituale a lui Dumnezeu în cuvântul Său. Și nu există nicio lucrare directă a lui Dumnezeu care să facă inutilă o astfel de ascultare a Cuvântului. Entuziaștii învață o lucrare a lui Dumnezeu prin mijloace interne, adică prin pregătirea umană, exact în punctul în care aceasta nu îndrăznește să fie afirmată pentru că limitează libertatea lui Dumnezeu. Iar acești entuziaști învață că Dumnezeu lucrează fără mijloace tocmai în punctul în care Dumnezeu l-a făcut pe creștin dependent de mijloacele harului. Luther respinge poziția spiritiștilor în ambele puncte datorită înțelegerii sale a justificării. Luther păstrează atât faptul că Dumnezeu s-a legat de cuvânt, cât și faptul că El rămâne liber. 

Cuvântul lui Dumnezeu în mâna Duhului Său este pur și simplu indispensabil pentru sufletul omului. Sufletul este creat pentru Cuvânt și nu poate trăi fără Cuvântul lui Dumnezeu. Se poate descurca fără orice altceva, dar nu fără Cuvânt. Și când are Cuvântul, nu mai are nevoie de nimic altceva; pentru că în Cuvânt găsește esența a tot binele și, prin urmare, satisfacția deplină. Cuvântul este, așadar, singura și unica autoritate necondiționată asupra sufletului și sufletul poate fi determinat și condus doar de către Cuvântul lui Dumnezeu și nu de vreo putere pământească.

O prelegere după The Theology of Martin Luther, Paul Althaus