DESPRE Câteva distinții dintre Biserica Lutherană și Bisericile Protestante

Atunci când lumea află faptul că sunt lutheran, mulți mă întreabă ce cred lutheranii și care sunt, de fapt, diferențele dintre Biserica Lutherană Confesională și alte tradiții protestante. Prin urmare, îmi doresc să vă pot pune la dispozitie un număr de nouă astfel de motive care fac ca Biserica Lutherană să se diferentieze de alte Biserici care se definesc ca fiind Protestante. Scopul acestui articol este aceea de a arata, pe scurt, ceea ce lutheranii cred diferit față de alte tradiții teologice protestante, deosebiri de credință care, nu de multe ori, au produs provocări interesante. Desigur că deosebirea dintre lutherani și restul tradițiilor protestante nu se rezumă doar la aceste aspecte pe care eu le prezint în acest articol, ele fiind mult mai numeroase și mult mai profunde, însă, în acestă ocazie, am încercat să fac o expunere cât mai puțin teologică ăn favoarea unei expuneri, să îi spunem, practice. Explicarea acestor diferențe dintre lutheranism și alte Biserici Protestante nu înseamnă sub nici o formă o discreditarea a altor tradiții protestante și nici nu se dorește o condamnare a acestora.

1. Utilizarea Liturghiei istorice a Bisericii Crestine.

Bisericile Lutherane Confesionale folosesc Liturghia istorică a Biserici Apusene, o Liturghie veche de mii de ani, aspect care face o diferențiere vizibilă imediat între acestea și restul Bisericilor Protestante, Biserici care au renunțat la utilizarea acestei forme de închinare istorică. Deși vorbim despre o liturghie istorică, analizând cu atenție Liturghia lutherană vom observa faptul că acesta conține unele diferențe față de Liturghia utilizată în închinarea Bisericilor Romano-Catolice. Acest lucru se datorează faptului că reformatorul Martin Luther a înlăturat din Liturghia Medievală toate acele elemente care erau în opoziție cu Sfanta Scriptură sau care umbreau Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos. Cea mai evidentă diferență o vedem în celebrarea Euharistiei. Reforma Lutherană a respins invățătura conform căreia în cadrul celebrării Euharistiei, în numele Bisericii, preotul, pe altarul Bisericii, îl readuce pe Domnul Isus Cristos ca o jertfă ne-sângeroasă lui Dumnezeu. Pentru lutheranii de la inceputul Secolului al XVI-lea acest lucru reprezentă o pervertire inacceptabilă a Sfintei Scripturi, locul unde ni se spune faptul că Domnul Isus Cristos s-a jertfit o singură dată pentru totdeauna, nefiind necesar vreun sacrificiu ulterior, nici măcar unul de tip anamnetic. În consecință, Martin Luther a eliminat această parte din Liturghia Bisericii. De asemenea, au fost înlăturate toate rugăciunile prin care era invocată Sfânta Fecioară Maria sau se căuta mijlocirea sfinților, deoarece acestea eclipsau Evanghelia Domnului Isus Cristos. În rest, Bisericile Lutherane au păstrat același format liturgic cu Biserica Medievală.

Utilizarea Liturghiei istorice mai conduce la un aspect foarte important pentru viața de credință lutherană. Atunci când un lutheran vine să participe la celebrarea Liturghiei, el nu vine ca să îi ofere o favoare lui Dumnezeu – ca o jertfă de sine înaintea lui Dumenzeu - ci vine ca să fie slujit de catre Dumnezeu – cu alte cuvinte, vine să primească de la Dumnezeu ci nu să îi dea lui Dumenzeu. Închinarea lutherană nu reprezintă un act de slujire a omului pentru Dumnezeu ci reprezintă un act de slujire a lui Dumnezeu pentru om. Dumnezeu însuși vine și îi slujeste omului prezent în Biserică prin Absoluțiune, prin predicarea Evangheliei și prin Sacramentul Euharistiei. De aceea, în Biserica Lutherană nu există loc de vedetism în slujire deoarece cel care slujește nu este omul ci este Cristos însuși. Credincioșii vin la Biserică indiferent de cât de bun celebrant sau predicator este pastorul, indiferent de capacitățile muzicale ale pastorului și indiferent dacă Biserica este plină sau este goală. Credincioșii lutherani vin la Biserică indiferent dacă aceasta este mică sau este mare; dacă este frumoasă din punct de vedere arhitectural sau nu și indiferent de notorietatea ei istorică. Pentru că nu omul este cel care slujește în Biserica Lutherană ci Dumnezeu îi slujeste omului indiferent de calitățile pastorului, de arhitectura clădirii, de notorietatea istorică sau de calitatea celor prezenti la celebrarea Liturghiei. “Dumnezeu este cu noi” este motto-ul celebrării Liturghice în Bisericile Lutherane, chiar dacă nu avem voci melodioase, chiar dacă suntem adunați doar ”doi sau trei” și chiar dacă Biserica este una friguroasă. În Biserica Lutherană Confesională, Dumenzeu vine să slujeacă omului în celebrarea Liturghiei, oferindu-i acestuia darul iertării păcatului. Dumnezeu este prezent în Liturghie prin Cuvânt și prin Sfintele Sacramente, omul fiind întotdeauna beneficiarul darurilor oferite de către Dumnezeu ci nu cel care dăruiește. Lauda și mulțumirea pe care omul i-o aduce lui Dumnezeu sunt doar răspunsuri oferite harului lui Dumnezeu. De aceea, este foarte important pentru un lutheran să vină la Biserica la întâlnirea cu Domnul Isus Cristos și cu frații săi în Cristos.

2. Doctrina conform căreia Sacramentul Botezului mântuiește.

Doctrina Botezului reprezintă una dintre cele mai controversate aspecte teologice ale Bisericii Crestine. Spre deosebire de restul Bisericilor care își afirmă rădăcinile istorice dar și dogmatice în Reforma din Secolul al XVI-lea și se definesc ca Biserici Protestante, Biserica Lutherană Confesională învață faptul că Botezul oferă mântuire. Cu privire la această afirmație, marea majoritate a protestantilor argumentează faptul că mântuirea este primită prin credință ci nu prin intermediul unor mijloace externe omului. Lutheranii - mai precis exact acei creștini care au revitalizat învățătura biblică cu privire la mântuirea numai prin credință în focul Reformei Lutherane - sunt de acord cu cu faptul că mântuirea omului păcătos este exclusiv prin credință, nici cea mai mică contribuție din partea omului nefiind luată în considerare în mântuire. Controversa nu provine din modul în care interpretăm doctrina mântuirii ci provine dintr-o intelegere diferită pe care lutherani și restul protestantilor o au cu privire la modul în care Dumnezeu lucrează acestă mântuire în om. Lutheranii cred cu tarie ca mântuirea nu reprezinta o lucrare în care omul își aduce vreun aport ci el este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu, exclusiv prin har, prin predicarea Evanghelie. Mântuirea este actul monergic, unidirectional, prin care Dumnezeu il iartă pe păcătos de păcatele sale și îl face copilul Sau. Astfel, mântuirea vine din exteriorul omului, de la Dumnezeu, prin mijloace externe omului. Sacramentul Botezului este un astfel de mijloc extern prin care mantuirea este comunicată omului. Prin Botez, Dumnezeu vine din exteriorul omului, spală păcatul și oferă darul Duhului Sfant copiiilor Sai.

3. Prezența reală a Domnului Isus Cristos in Sacramentul Euharistiei

Spre deosebire de marea majoritate a protestanților, lutherani cred că atunci când Domnul Isus Cristos a spus: “acesta este trupul meu” si “acesta este sângele meu” nu a vorbit într-un sens metaforic ci a fost o afirmație literară. Pentru reformatorul german Martin Luther cuvantul “este” înseamnă literalmente “este”. În conformitate cu aceste afirmații, lutherani cred în faptul că Domnul Isus Cristos este prezent fizic, într-un mod sacramental, în pâinea și în vinul Sacramentului Euharistiei. Atunci când ne împărtășim cu pâinea și cu vinul care au fost consacrate în Sacramentul Euharistiei, noi mâncăm și bem trupul și sângele Domnului nostru Isus Cristos, indiferent de calitatea credinței noastre și chiar independent de credința noastră. Cu alte cuvinte, trupul și sângele lui Cristos sunt consumate inclusiv de către cei necredincioși. Doar că cei necredincioși nu beneficiază de binecuvantările harului lui Dumenzeu ci de blestemul lui Dumnezeu adresat acelora care “nu deosebesc trupul si sangele Domnului”. Aceste aspecte teologice sunt în conflict cu credința creștinilor reformați, baptiști, penticostali și adventiști de ziua a șaptea, creștini care afirmă faptul că Euharistia reprezintă doar o practică anamnetică cu privire la jertfa lui Cristos iar prezența trupului și a sângelui Domnului trebuie să fie înțeleasă intr-un sens simbolic sau, cel mult, spiritual ci nicidecum fizic.

Controversa Sacramentului Euharistiei în rândul protestanților are la bază incapacitatea umană de a înțelege rațional cu poate trupul fizic al Domnului Cristos, trup care a fost identic substanțial cu cel al orcărei ființei umane, să poată să fie omniprezent în toate Bisericile în care se celebrează simultan Sacramentul Euharistiei. Pentru că nu pot întelge rațional acest aspect, majoritatea protestanților – mai precis toți aceia care neagă prezența reală - pun rațiunea umană ca filtru pentru interpretarea și explicarea Cuvantului lui Dumnezeu și fac din înțelepciunea umană judecatorul afirmațiilor Domnului Isus Cristos. Practic, refuzând să accepte prezența reală a trupului și sângelui Domnului Isus Cristos în Sacreamentul Euharistiei, aceștia lasă aparența faptului că l-ar declara mincinos pe Domnul Isus care spune în mod clar cuvintele “acesta este trupul meu” respectiv “acesta este sangele meu” și, pentru a nu ajuge într-o astfel de situație nefericită, ei lasă de înțeles că în spatele acestor cuvinte, Domnul Isus Cristos a intenționat să transmită ideea că: “acesta reprezintă sau simbolizează trupul meu”.

Pe de alta parte, majoritatea protestanților îi acuză pe lutherani de faptul că ar predică într-un chip diferit doctrina medievală a transubstanțierii. Acestă acuzație este cât se poate de falsă deși admitem faptul că în privința Sacramentului Euharistiei, lutheranii par să fie mai apropiati de romano-catolici decât de majoritatea protestanților. Cu toate acestea, doctrina lutherană a Sacramentului Euharistiei nu trebuie confundată cu doctrina transubstantierii sustinută de Biserica Romano-Catolică. Doctrina transubstanțierii afirmă faptul că în momentul în care preotul spune rugaciunea euharistică, prin puterea Duhului Sfântă, pâinea și vinul se transforma realmente, adică la nivel de substanțe, în trupul și sângele Domnului Isus Cristos astfel încât credincioșii mănâncă numai trupul și beau numai sângele Domnului, fără a mai exista urme de pâine și de vin - doar accidental rămânând aspectul și gustul painii si al vinului. Contrar acestei doctrine, lutherani cred faptul că sângele și trupul Domnului Isus Cristos sunt prezente ”în, cu și sub” paine si vin în ceea ce se numește uniune sacramentală. De aceea, atunci cand se împărtasesc, credinciosii lutheranii mănâncâ atât pâine cât și trupul lui Cristos și beau atât vin cât și sângele lui Cristos, elemente care sunt atât de strans unite între ele în uniunea sacramentală încât noi nu putem să despărțim trupul lui Cristos și pâinea. Cum are loc acestă uniune sacramentală? Acest aspect ramane o taină. Lutheranii afirmă faptul că nu știu cum se întamplă acest lucru ci doar afirmă și cred că acest lucru este adevărat pentru că însuși Domnul Isus Cristos ne spune în mod clar: “acesta este trupul meu” și “acesta este sangele meu”. Astfel, doctrina lutherană a prezentei reale este una complet scripturală.

Acum, în ceea ce privește respingerea acestei doctrine de către majoritatea protestanților pe motiv că aceasta depasește logica umană, noi le amintim faptul că acestă taină este similară cu taina Sfintei Treimi, doctrină despre care creștinii afirmă faptul că este un mister și că acceptă acestă învățătură exclusiv prin credință. Credința crestină implică numeroase aspecte care cotravin cu logica umană. Reamintim doar creațiunea, întruparea lui Dumnezeu, nașterea din fecioară, minunile Domnului Cristos și învierea din morți. Toate aceste învățături creștine îi amuză copios pe filozofii liberali post-moderni, fiind lucruri care lezează rațiunea. Și totusi, toți crestinii adevarați, indiferent de Biserica din care fac parte, le acceptă fară să caute să le explice. Nu însă aceeași este atitudinea cu privire la învățătura despre prezența reală a trupului și sângelui Domnului nostru Isus Cristos în Sacramentul Euharistiei, învățătură care este declarată falsă de catre reformați, baptiști, penticostali și adventiști doar pentru ca nu pot explica rațional acest lucru.

Un alt aspect care deosebeste lutheranismul de majoritatea protestanților este credința în faptul că în Sacramentul Euharistiei - ca și în cazul Botezului și al Absoluțiunii - Dumnezeu oferă iertarea păcatelor tuturor acelor care participă cu credință, acest lucru fiind în contradicție cu ceea ce cred marea majoritate protestanților. Cu privire la acest aspect - adică la credința în faptul ca Dumnezeu oferă iertarea păcatelor în Sfintele Sacramente - este momentul sa facem o scurtă argumentare importantă.

Cu privire la acestă afirmație, majoritatea protestanților vin și sustin faptul că iertarea păcatelor nu este dată de nimic altceva decât de moartea Domnului Isus Cruce pe cruce. Acest lucru este adevărat și toți lutheranii îl afirmă în consens cu restul protestantilor. Iertarea păcatelor și mantuirea au fost lucrate exclusiv în moartea și în învierea Domnului nostru Isus Cristos. Astfel, teologia lutherană învață faptul că Sacramentele nu sunt niște generatoare de har ci ele sunt doar niște mijloace externe prin care Dumnezeu oferă iertarea și salvarea câștigată de Domnul Isus Cristos la cruce. Sacramentele nu conțin în ele însele iertarea și mantuirea, ca un fel de poțiuni magice, ci ele poartă, sau au atașate, promisiunea aceasta a lui Dumnezeu pentru omul păcătos. Astfel, în Sacramente, noi experimentam într-un mod direct, personal și concret, promisiunile lui Dumnezeu. De aceea afirmâm faptul că în Sfintele Sacramente avem iertarea pacatelor atunci când ne împărtășim cu credință.

4. Doctrina Absolțiunii sau Spovedania

Luteranii vorbesc despre existenta unui al treilea mijloc al harului, Spovedania sau Absolutiunea. Acest sacrament este similar în unele aspecte cu sacramentul romano-catolic al mărturisirii. Credinciosii lutheranii participă la două tipuri diferite de Spovedanie – spovedania publică și spovedania privată. Liturghia Bisericii Lutherane conține elementele spovedaniei in urma cărora pastorul lutheran afirmă urmatoarele: “pe baza mărturisirii voastre și a pocăinței, eu, ca slujitor nevrednic dar împuternicit de către Domnul Isus Cristos, împlinind porunca lui Dumnezeu care spune: “celor ce le veti ierta pacatele, vor fi iertate, celor ce le veți ține, vor fi ținute”, vă iert toate păcatele voastre în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfant”. Mărturisirea privată este asemănătoare cu excepția faptului că are loc doar între credincios și pastor iar în mărturisirea privată, credinciosul îi mărturisește pastorului păcatele săvârșite pe când în mărturisirea publică acest lucru nu este necesar ci doar se recunoaște public faptul că omul este păcătos și că merită mânia lui Dumnezeu, având nevoie disperată de iertarea păcatelor.

Doctrina lutherană a spovedaniei este diferită de doctrina similara susținută de către Biserica Romano-Catolică. În Biserica Romano-Catolica iertarea este oferită numai pentru pacatele precis mărturisite, aspect care crează o mare povară pe constiința credinciosului care trebuie să țină minte toate păcatele săvâșite. În Biserica Lutherană credinciosul nu este nevoit să își mărturisească toate păcatele deoarece datorită depravării cauzate de către păcat, este imposibil ca omul să își poată aminti toate păcatele, ba mai mult, sunt păcate pe care nici măcar nu le conștientizează ca atare. Admițând faptul că sunt păcatoși și sunt dependenți de har, lutheranii primesc iertarea tuturor păcatelor, indiferent dacă le-au mărturisit cu exactitate sau le-au omis. Iertarea păcatelor este oferită tuturor acelor care își regretă viața de păcat și se pocăiesc de păcatele lor.

Un alt aspect important este penitența existenta în Biserica Romano-Catolică, aceasta costând într-un cumul de fapte pe care omul trebuie să le facă pentru ași câștiga iertarea păcatelor. În Biserica Lutherană iertarea păcatelor este oferită tuturor acelora care o caută prin credință, fără fapte de penitență.

5. Doctrina justificarii numai prin credința în Cristos.

Doctrina justificării păcătosului numai prin credința în Cristos reprezintă o controversă majoră în lumea crestină, o învățătură care opune Bisericile Protestante Bisericilor Romano-Catolice și  celor Ortodoxe, Bisericii care consideră faptul că și faptele joacă un rol important în justificare. Este foarte greu de crezut că în râdul Bisericilor Protestante pot exista discrepanțe cu privire la doctrina justificării prin credință. Și totuși acestea existî. Bisericile Protestante, în general, afirmă faptul că: eu cred ce spune Scriptura și eu decid sa îl primesc pe Cristos ca Mantuitor. Bisericile Lutherane, în schimb, afirmă faptul că: Dumnezeu ne boteaza în numele Tatalui, a Fiului și al Sfăntului Duh și, prin urmare, datorită voinței unilaterale a lui Dumnezeu, am o viață nouă și port cu mine promisiunea mântuirii. Pentru lutherani. nu omul îl alege pe Cristos ca Mantuitor ci Domnul ne-a ales pe noi pentru mântuire.

Acum, putem să observăm deosebirea radicală dintre cele două tipuri de gândire teologică. În timp ce protestantii consideră faptul că omul are voința liberă și trebuie să îl aleagă pe Dumnezeu din inițiativă proprie, lutheranii privesc la Cristos ci nu privesc la propriile capacități. Atunci cand întrebi un protestant dacă este mântuit, acesta îți va pune înainte faptele lui, cu toate ca acestea sunt doar un rezultat al mântuirii ci nu un motiv al mântuirii. Un credincios lutheran autentic îți va răspunde faptul că are siguranța mântuirii deoarece el fost botezat în Cristos, purtând astfel promisiunea lui Cristos pentru toată viața lui. Justificarea nu este rodul unui efort uman ci este rezultatul imediat, forensic, al promisiunii lui Dumnezeu.

6. Soteriologia lutherană

Doctrina măntuirii, sau soteriologia, reprezintă o dezbtere amplă între calviniși și arminieni. Întreg protestantismul pare că se imparte între cele două categorii menționate anterior. În mod surprinzător, lutheranii nu sunt nici calvinisti si nici arminieni, ci ei au propriul lor mod de înțelegere a mântuirii, fără însă să fie un amestec între calviniști și arminieni.

Lutheranii predau învățătura cu privire la depravarea totală a omului, lucru comun cu calvinistii. De asemenea, lutheranii predau doctrina alegerii neconditionate și învășătura despre predestinare. Spre deosebire de calviniști însă, lutheranii resping dubla predestinare, refuzând să admită faptul că Dumnezeu a ales oameni pentru pedeapsa vesnică. Lutheranii afirmă faptul că încă din veșnicii, Dumnezeu a ales în mod tainic și neconditionat pe cei care sunt mântuiti, în timp ce toti aceia care vor pierii o vor face datorită împietririi lor față de harul lui Dumnezeu ci nu pentru că au fost aleși de Dumnezeu să refuze oferta mântuirii, ofert care este universal valabilă. În privința ispășirii, lutheranii afirmă faptul că aceasta este una universală ci nu una limitată doar la un grup de aleși. Cristos, conform Sfintelor Scripturi, a murit pentru fiecare om indiferent dacă acesta este sau nu mântuit. Lutheranii cred acest lucru deoarece asa afirmă Sfanta Scriptură și nu caută să cheme rațiunea proprie pentru a promova calvinismul.

7. Folosirea artei bisericești.

Protestanții îi acuza pe lutherani de idolatrie datorită faptului că aceștia utilizează imagini si au statui in Biserici, aspect care este complet interzis in Bisericile radicale. Lutheranii sunt considerati de către protestanți ca fiind niste romano-catolici la acest capitol. Totusi, acest aspect este unul eronat.

Lutheranii folosesc crucifixele, imginile și statuile exclusiv ca arta sacra, fără a le aduce acestora nici un fel de închinare sau adorare, asa cum fac romano-catolicii. Biserica Lutherană păstrează tradiția artei sacre din Bisericii Apostolică, Biserică despre care se știe foarte clar că a folosit imagini, crucifix și statui pentru a preda credința si pentru a mărturisi credința. Credinciosii luteranii afirmă faptul că o respingere a utilizării imaginilor reprezintă o respingere a umanității lui Cristos, ceea ce reprezintă o formă latentă de gnosticism. Inclusiv în Tabernacolul din Vechiul Testament exista arta sacră, fiind prezente imagini cu heruvii iar Capacul Ispăsirii avea pe el doua statui de heruvimi. Această artă sacră vechi-testamentară nu este însă declarată ca fiind idolatrie de catre Bisericile Protestante. De asemenea, vestimentația liturgică vechi-testamentară nu a fost niciodată vazută ca fiind o formă de idolatrie.

8. Confesiunile de credință

Lutheranii, spre deosebire de multi dintre protestantii, formeaza Biserici Confesionale. Aceasta inseamna ca Bisericile Lutherane Confesionale adera, sau subscriu, la învățăturile conținute în Cartea Concordiei din anul 1580, mai precis Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea, Crezul Athanasian, Micul Catehism al lui Martin Luther, Catehismul Mare al lui Martin Luther, Confesiunea Augustana (sau Mărturisirea de Credință de la Augsburg”), Apologia Confesiunii Augustana (sau “Apologia Mărturisirii de Credință de la Augsburg”), Articolele de la Schmalkalden, Tratatul despre Puterea și Autoritatea Papei și Formula Concordiei, documente de credință lutherane care, cu excepția celor trei crezuri ecumenice ale Bisericii, au fost rodul unui efort teologic lutheran depus în primii șaptezeci de ani de existență a Bisericii Lutherane.

Lutheranii subscriu la aceste confesiuni de credință deoarece le consideră ca fiind un rezumat al învățăturilor Sfintelor Scripturi. Spre deosebire de rolul tradiției în Bisericile Romano-Catolice și în cele Ortodoxe, în Biserica Lutherană, Confesiunie de credință nu au valoare de revelatie. Ele nu sunt la nivelul Scripturilor ci sunt doar un rezumat teologic în acord cu acestea. Sfanta Scriptură rămâne unica normă de credință și de viețuire creștină, fiind infailibilă si inerantă, spre deosebire de Confesiunile de Credință din Secolul al XVI-lea care sunt lipsite de toate aceste caracteristici.

Din pacate astăzi, cea mai mare parte a crestinismului a devenit non-confesional. Oamenii nu mai pun accentul pe mărturisiri de credință și nu mai manifestă vreun interes pentru dogmatica Bisericii. Efortul aproape colectiv este acela de a transforma credinta într-o sumă de sentimente și de emotii pozitive care, de cele mai multe ori, primesc în mod eronat denumirea de relație personală cu Dumnezeu.

9. Doctrina despre distinctia dintre Lege și Evanghelie

Doctrina despre distincția dintre Lege și Evanghelie ne învață faptul că pe tot parcursul Sfintelor Scripturi, adică și în Vechiul Testament și în Noul Testament, există două aspecte care sunt fundamental diferite unul de altul. Legea reprezintă o declarație imperativă a lui Dumnezeu în Sânta Scriptură cu privire la ceea ce omul trebuie să facă pentru a intra și pentru a sta în grația lui Dumnezeu. Legea ne spune: să fii..., să faci..., să nu faci..., să nu zici.... În rezumat, Legea ne spune: “fiți sfinți precum Tatăl vostru ceresc este sfânt”. Aceasta este esența Legii. Scopul Legii este însa acela de a ne face să întelegem faptul că suntem pierduți tocmai prin faptul că nu putem să împlinim, sub nici o formă, prin noi înșine, acest deziderat. Legea nu ne ajuta cu absolut nimic în mântuire ci doar ne pune sub osânda lui Dumenzeu pentru ca noi, înțelegând gravitatea situației noastre, să alergăm la Cristos pentru salvare.

În contrast cu Legea, Evanghelia lui Cristos reprezintă o expune nu a ceea ce noi trebuie să facem ci a ceea ce Dumnezeu a facut pentru noi în mod necondiționat. Dacă Legea expune ceea ce trebuie să facă omul pentru Dumnezeu, Evanghelia este ceea ce face însuși Dumnezeu pentru om. Evanghelia spune: Eu, Domnul, te botez în numele Tatălul, al Fiului si al Duhului Sfânt. Legea spune: să nu păcătuiești, Evanghelia spune: păcatele tale sunt iertate. Evanghelia este Dumnezeu pentru om, este ceea ce Cristos a făcut pentru salvarea noastră.

Din pacate, în multe Biserici din cadrul protestantismului, această distincție între Lege și Evanghelie a dispărut. Majoritatea covârșitoare a Bisericilor Protestante au devenit, oficial sau nu, Biserici care promoveaza sinergismul, adica aceea doctrina conform căreia omul colaborează cu Dumnezeu în mântuire, amestecând astfel ceea ce omul face pentru Dumnezeu, adică Legea, cu ceea ce face Dumnezeu pentru om, adică Evanghelia. Deseori am auzit povestea aceea conform căreia, în procesul mântuirii, Dumnezeu face pași către om dar și omul trebuie să facă măcar un pas sau doi spre Dumnezeu.

Sinergismul este o pervertire gravă a teologiei Scripturii - dar și a Reformei Lutherane - o teologie care este monergică, adică afirmă faptul că maântuirea este exclusiv opera lui Dumnezeu. Dumnezeu face absolut toți pașii necesari pentru a ajunge la om fară ca omul să facă vreun pas spre Dumnezeu în justificare. Credința omului nu este rezultatul efortului uman ci este “darul lui Dumnezeu”. Omul nu se poate preda pe sine lui Dumnezeu ci Dumnezeu supune inima omului care devine astfel o inimă ascultătoare. Omul natural nu îl alege niciodată pe Dumnezeu ci Dumnezeu l-a ales încă din veșnici, exact așa cum nu noi l-am iubit pe Dumnezeu ci El ne-a iubit primul și ne-a facut capabili să îl iubim la rândul nostru ca un rod al justificării noastre. Omul natural – adică omul nemântuit - nu poate face nimic în favoare lui. Omul natural nu poate să împlinească Legea lui Dumnezeu deoarece pentru împlinirea Legii este nevoie de credință iar omul primește credința ca dar numai dupa ce a fost făcut copil al lui Dumnezeu în justificare.

Creștinii lutherani consideră faptul că nu sunt mântuiți datorită faptului că împlinesc Legea – adică datorită faptului că nu mai comit păcat - ci pur și simplu datorită faptului că păcatele lor sunt iertate de către Dumnezeu.