Despre vestirea Evangheliei lui Cristos

În mila lui Dumnezeu, prin credință, noi devenim ucenici ai Domnului Isus Cristos si, astfel, primim privilegiul de a spune mai departe vestea cea bună despre Isus Cristos. Avem atât binecuvântarea cât si datoria de al împărtăși pe Mântuitorul nostru cu cei care ne sunt apropiați.

Asemenea cărturarului care îl întreba pe Isus: "cine este aproapele meu?" pentru a afla pe cine anume trebuie să iubească, si noi, justificat sau nu, ne întrebăm deseori: "cine este aproapele meu?" ca să știm cui trebuie să îi vorbim despre vestea cea bună a Evangheliei. Probabil că cel mai simplu răspuns este acela că "aproapele" este o expresie care înglobează soți, soții, copii, nepoți, părinți, frați, surori etc. Dar, în realitate, acesta este doar cel mai simplu înțeles al expresiei: "aproapele".  Înțelesul pe care Isus Cristos îl acordă acestei expresii trece dincolo de familia noastră, de rudele noastre, de parohia din care facem parte, de prieteni, colegi sau vecini. Isus Cristos, în pilda Samariteanului Milostiv, ne arată faptul că "aproapele" nostru este orice străin cu care, în providența lui Dumnezeu, ne-am putea întâlni în viața noastră de zi cu zi. Practic, "aproapele" nostru este fiecare dintre oameni, indiferent dacă interacționăm în mod cotidian cu ei sa nu. Acestora avem noi binecuvântarea dar si datoria de a le spune despre Isus Cristos. Este scopul nostru să identificăm oportunitățile de a spune vestea cea buna despre Isus celor din jurul nostru.

Vestirea lui Cristos începe cu recunoștința personală si vizibila pentru salvarea oferită nouă înșine în Isus Cristos. Fiecare dintre noi, chiar si credincioși fiind, cădem în păcat si suntem foarte conștienți de faptul că lăsați de unii singuri nu merităm altceva decât mânia veșnică a lui Dumnezeu. Aceasta nu este numai condiția noastră personală ci este starea întregii omeniri fără Cristos. Dar, mulțumită lui Dumnezeu, ceva miraculos s-a întâmplat în viața noastră. Atât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru oameni încât l-a trimis pe Fiul Sau cel prețios, Dumnezeu adevărat si veșnic, să devină om, să trăiască asemenea omului, să asculte perfect de Dumnezeu astfel încât să nu se găsească nici cel mai mic păcat în El, să sufere si să moară pentru păcatele fiecăruia dintre noi astfel încât acestea să fie spălate iar noi să fim curățiți si iertați de Dumnezeu. Acest lucru întrece orice fel de pricepere omeneasca! Dintre toate binecuvântările pe care Dumnezeu ni le dă în viața, fără nicio îndoială că cea mai mare este iertarea păcatelor noastre în Isus Cristos deoarece odată cu iertarea păcatelor vine promisiunea mântuirii veșnice 

Aceasta este vestea ce mare a lui Dumnezeu pentru omenirea pentru care s-a jertfit Isus Cristos. Noi avem parte de această imensă binecuvântare, de iertarea păcatelor si de promisiunea mântuirii veșnice. Ce facem noi cu acesta veste? Ne-a dat Dumnezeu această mântuire pur si simplu doar ca să ne bucurăm doar noi de ea? Sau ne cere Dumnezeu să împărtășim această veste minunată cu toți aceia pentru care Isus Cristos a murit? Isus Cristos a murit pentru omenirea păcătoasă, El a obținut iertarea păcatelor si mântuirea pentru ființa umană. Dumnezeu vrea ca noi să răspândim acesta veste pentru ca si alții să poată să fie părtași, prin credință, la acestă binecuvântare absolută. Dumnezeu vrea ca prin noi, toți oamenii să îl cunoască, să îl creadă si să îl iubească pe Cristos, să devină parte a Trupului lui Cristos si să se împărtășească din Sfintele Sacramente, devenind astfel copii ai lui Dumnezeu. Iată ce a afirmat Rev. Dr. C. F. W. Walther, primul episcop al Bisericii Lutherane Sinodul Missouri despre acest aspect deosebit de important: 

"o altă îndatorire majoră a unui Sinod este aceea de a rămâne un sinod evanghelic - luteran care sa nu caute propria sa glorie ci numai slava lui Dumnezeu, concentrându-se mai degrabă asupra creșterii Împărăției lui Dumnezeu si a mântuirii sufletelor decât asupra propriei creșteri. Noi nu suntem aici de dragul nostru ci suntem în credința în Cristos si prin aceasta știm că suntem mântuiți. Dar exista milioane de oameni care nu au credință. De aceea suntem aici, pentru ca noi să putem duce mântuirea la cât mai mulți oameni ca noi. Doar din acest motiv permite Dumnezeu ca creștinii să trăiască pe acest pământ, pentru ca să lucreze pentru aducerea altora la credința mântuitoare. Daca nu aceasta ar fi fost intenția lui Dumnezeu, atunci cu siguranță Dumnezeu i-ar fi luat pe cei credincioși în cer". 

Într-o lume din ce în ce mai lipsită de dorința de a acționa conform mandatului lui Dumnezeu de a duce Evanghelia la toată lumea si de a face ucenici pentru Cristos, exista foarte multi "creștini" care considera faptul că misiunea acesta de evanghelizare reprezintă exclusiv datoria pastorilor sau a altor slujitori ai Bisericii ci nicidecum datoria fiecărui creștin în parte. Acesta este una dintre marile erori ale celor ce se considera parte a Trupului lui Cristos. Dumnezeu ne spune faptul că acesta datorie este a fiecărui om mântuit ci nu doar a pastorilor. Fiecare creștin, prin botez, are privilegiul de al lauda pe Cel Preaînalt care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumina. Ori de câte ori împărtășim Evanghelia, noi împărtășim vestea iertării păcatelor iar aceasta nu este o conversație obișnuită ci reprezintă împlinirea unor dorințe pioase ale fiecăruia dintre noi. Când vestim Evanghelia, noi împărtășim oamenilor vestea iertării păcatelor pentru că despre acest lucru este vorba in Cuvântul lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt lucrează credință în inima acelor oameni care aud vestită Evangheliei. 

Pastorii si laicii trebuie să lucreze împreună în împlinirea acestui mandat măreț poruncit de însuși Dumnezeu. Scopul acestei misiuni este să facem ucenici pentru Cristos din toate neamurile, toate etniile, toate limbile, practic din toata lumea. Acest lucru se poate face inclusiv in parohiile noastre acolo unde putem să invităm pe oameni să vină si să asculte promisiunea Evangheliei. Mână în mână, preoții si credincioșii laici vestesc Evanghelia lui Cristos. 

Înțelegerea necesității misiunii de evanghelizare pornește de la dragostea noastră pentru "aproapele" nostru si din dorința ca acestia să afle mântuirea asemenea noua. Aceste dorințe trebuie să caracterizeze pe fiecare creștin în parte. Atunci când ne iubim "aproapele" este dorința noastră de a acționa în interesul acestuia indiferent depre cine este vorba. Dragostea lui Dumnezeu este turnată de către Duhul Sfânt în inima noastră pentru ca noi să o putem împărtăși cu toti apropiații noștri. Dumnezeu nu are nevoie de faptele noastre bune însă "aproapele" nostru are nevoie de acestea cu siguranță. Odată ce recunoaștem cât de mare este mântuirea noastră proprie si cât de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, nu putem să nu ne dorim să îi aducem si pe alții să devină părtași ai acestei minunate binecuvântări. Si toată această dragoste a lui Dumnezeu ne ajută să depășim toate barierele care ne stau în cale, în mod special cele care țin de noi înșine. 

Cum putem să ducem vestea Evangheliei "aproapelui" nostru? Noi trebuie să le explicam faptul că datorită păcatelor noastre noi suntem despărțiți etern de Dumnezeu si suntem obiecte ale revărsării mâniei sale împotriva păcatului. Dar Dumnezeu ne iubește atât de mult încât El a trimis un Mântuitor în această lume pentru a ne găsi si pentru a ne aduce înapoi la El. 

În misiunea de evanghelizare, creștinul se lovește de una dintre cele mai des întâlnite întrebări ale veacului acestuia: "este politicos să caut să îmi impun propriile mele convingeri altor oameni? Nu sunt oamenii liberi să îsi formeze propriile lor convingeri?". Noi răspundem prin faptul că a împărtăși Evanghelia nu este nicidecum un lucru nepoliticos deși recunoaștem faptul că nu de puține ori modalitatea prin care facem acest lucru poate sa fie una nepoliticoasă. Așadar, în vestirea Evangheliei noi trebuie să evităm să ne "impunem" punctul de vedere ci trebuie să transmitem mesajul într-un mod pașnic si într-un mod plin de iubire si respect. Noi respectăm convingerile fiecărei persoane însă atunci când vine vorba despre locul în care urmează ca omul să își petreacă veșnicia nu putem să lăsăm lucrurile nespuse. A vesti Evanghelia nu reprezintă o "impunere a opiniilor mele" cu este, de fapt, o împărtășire a Cuvântului lui Dumnezeu care are puterea, prin Duhul Sfânt, să creeze credință în inima omului care asculta iar prin acesta credință, omul poate să primească binecuvântările lui Dumnezeu. De fapt, a duce veste mântuirii nu este o "impunere de opinie" ci este cel mai minunat cadou pe care îl putem face "aproapelui" nostru. 

Trebuie să mai fac câteva remarci în încheierea acestui articol. Martorul lui Cristos trebuie sa fie puternic în Cuvântul lui Dumnezeu si în împărtășirea cu Sfintele Sacramente. În acest fel suntem păziți de Dumnezeu si suntem în mod constant în contact cu harul care ne aduce iertarea păcatelor, cu puterea mântuitoare si cu pacea lui Dumnezeu. Doar așa vom ajunge capabili să facem o lucrare cu adevărat bună. Rugăciunea este o altă armă cu care să ne înzestrăm deoarece așa vom putea să cunoaștem oportunitățile pe care ni le oferă Dumnezeu si așa vom putea să primi curajul si capacitatea de a le vorbi oamenilor. 

În încheiere, doresc să vă mai rețin atenția cu un aspect important. Datoria de a evangheliza – adică datoria de a duce vestea Evangheliei pretutindeni - aparține credinciosului, iar cum credinciosul este parte a Trupului lui Cristos, aceasta datorie se transmite inclusiv Bisericii lui Cristos. Biserica are datoria de a pune un mare accent pe vestirea Evangheliei nu doar în rândul membrilor ei ci, în mod special, în afara ei pentru ca "oile pierdute" să poată să audă glasul Stăpânului si să vină în turma lui Cristos. Din păcate, în prezent, sunt foarte multe Biserici Creștine care au pierdut acestă însărcinare sfântă si refuză astfel să împlinească voia si trimiterea expresă a lui Cristos de a face ucenici din toate neamurile. Sunt Biserici care nu au nici un fel de plan de misiune si nici nu practică o astfel de misiune, singurul lor efort fiind acela de a sluji unei comunități restrânse, o slujire care si ea lasă de dorit pentru ca de la amvoane nu se mai predică Cuvântul ci doar niște povesti meșteșugite pentru a fi pe placul putinilor oameni care mai participa la slujbe. Lumea creștină este din ce în ce mai plină de astfel de Biserici dezinteresate de ceea ce Cristos le poruncește. Neimplicându-se în misiunea de evanghelizare, aceste Biserici nu doar ca se dovedesc neloiale Dumnezeului lor dar se si despart de Acesta prin aceea ca nu îi recunosc autoritatea asupra lor. O Biserica Creștină adevarată, o Biserică în care supunerea față de voia lui Dumnezeu este un fapt real, o Biserica în care arde dorința de al urma cu adevărat pe Dumnezeu este o Biserica în care misiunea este vie si ocupă o bună parte din timpul si eforturile Bisericii. Aceasta este unul dintre cele mai importante semne ale unei Biserici vii, ale unei Biserici credincioase, ale unei Biserici despre care se poate spune că aparține lui Cristos.