Predicarea Legii fără Evanghelie - criza majoră a Bisericii contemporane

Într-o analiză a predicii rostite în Duminica Rusaliilor, devine evidentă o tendință teologică profund problematică în viața și predicarea multor Biserici contemporane: accentul unilateral asupra Legii în detrimentul proclamării Evangheliei. Această orientare denotă o neînțelegere fundamentală a mandatului încredințat de Domnul nostru Isus Cristos, care a poruncit: „Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i [...] și învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit” (Mt. 28,19–20). O interpretare redusă a acestui mandat conduce la o predicare exclusiv legalistă, în care „toate câte v-am poruncit” se rezumă la norme morale și imperative etice.

Această deturnare a misiunii Bisericii Creștine se regăsește într-o formă subtilă de semi-pelagianism, conform căruia harul este văzut mai degrabă ca o putere inițială de activare a voinței umane decât ca fundament și sursă a mântuirii de la început și până la sfârșit. În această viziune, justificarea nu este considerată o lucrare definitivă și obiectivă a lui Dumnezeu, ci, mai degrabă este văzută ca un simplu început al unui proces în care mântuirea finală depinde de colaborarea activă a omului cu Dumnezeu și a progresul moral al omului. Se insinuează astfel o teologie a meritelor post-justificatorii, care subminează temelia harului divin și înlocuiește odihna și siguranța credinței cu frustrarea și nesiguranța performanței spirituale continue.

Teologia Sfântului Apostol Paul, în schimb, afirmă fără echivoc faptul că Legea are un scop specific, anume revelarea păcatului: „prin Lege vine cunoașterea păcatului” (Rom. 3,20). Legea nu este, prin urmare, nici cale spre justificarea păcătosului și nici nu este un mijloc de desăvârșire a sfințeniei. Dimpotrivă, Legea acționează ca un „pedagog către Cristos” (Gal.3,24), arătând neputința în fața Legii a naturii căzute și conducând conștiința către Evanghelie, mai precis către o speranță care este în afara omului. În mod clar, Sfântul Apostol Paul afirmă faptul că: „prin faptele Legii nu va fi justificat niciun om înaintea Lui” (Rom.3,20).

Inclusiv în predicarea Domnului Isus Cristos, Legea are un rol legitim, dar care nu este unul soteriologic. Când Domnul Isus Cristos predică Legea - spre exemplu în Predica de pe Munte (Matei 5–7) - El o face pentru a zdrobi orice pretenție de neprihănire personală în om, conducând ascultătorii la o recunoaștere a propriei neputințe. Cristos ne spune: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Mt.5,48). Aceasta nu este o invitație pe care Domnul Isus Cristos ne-o face la o îmbunătățire treptată a vieții spirituale, ci este un verdict de condamnare pentru toți acei oameni care se încred în propriile lor puteri. Acest demers se încheie în exclamația Sfântului Apostol Paul care strigă: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de acest trup al morții?” (Rom.7,24), un strigăt ce se cere urmat de vestirea răspunsului evanghelic: ”nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus” (Romani 8,1). 

Criza actuală a Bisericii Creștine constă în faptul că, în multe contexte eclesiale, Legea este predicată fără ca Evanghelia să fie oferită ca remediu celui care este condamnat de către Lege. Aceasta conduce la o spiritualitate a fricii și a vinovăției, în care conștiința rănită este lăsată pradă disperării sau e fortificată artificial prin moralism religios. În lipsa Evangheliei, creștinii sunt aduși la o conștientizare a păcatului, dar nu li se proclamă izbăvirea prin sângele lui Cristos. Rezultatul este o comunitate a celor mereu mustrați pentru păcatele lor dar niciodată absolviți de păcatele lor. O comunitate creștină unde Legea devine biciul perfecționismului pseudo-evanghelic, iar Cristos este redus la un model moral suprem.

Această orientare eronată este în mod direct combătută de învățătura Bisericii Luterane Confesionale, care face distincția clară între Lege și Evanghelie. Așa cum afirmă Confesiunea de la Augsburg: „Suntem justificați înaintea lui Dumnezeu prin har, pentru Cristos, prin credință, atunci când credem că suntem primiți în har și că păcatele ne sunt iertate pentru Cristos, care prin moartea Sa a satisfăcut pentru păcatele noastre” (Confesiunea Augustana, Art. IV).

Predicarea Evangheliei, așa cum este ea instituită de Cristos în mijloacele harului, nu este o simplă declarație morală sau doar o încurajare spre îndreptare, ci este o proclamare eficientă a iertării, a vieții veșnice și a mântuirii. Cuvântul Evangheliei, unit cu elementul vizibil în Sfintele Sacramente, este instrumentul prin care Duhul Sfânt creează și întreține credința. Așa cum afirmă Sfântul Apostol Paul: „credința vine din predicare, iar predicarea din Cuvântul lui Cristos” (Romani 10,17).

Mandatul Domnului nostru Isus Cristos, așa cum este formulat în Marea Trimitere, nu se reduce la o simplă chemare la ascultare etică: „învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit” (Mat.28,20) nu este doar o reafirmare a Legii, ci cuprinde întreaga lucrare a Mântuitorului, întreaga moștenire a Evangheliei, transmisă Sfinților Apostoli ca moștenire vie pentru Biserică. Predicarea Bisericii, conform acestui mandat, este și trebuie să fie proclamarea Evangheliei, adică vestea bună a ceea ce Dumnezeu a făcut, face și va face pentru noi în Cristos.

Așa cum mărturisește Biserica Lutherană Confesională, Evanghelia nu este despre ceea ce Dumnezeu așteaptă de la om, ci despre ceea ce Dumnezeu oferă omului în Cristos. Evanghelia nu este un nou set de porunci sau îndemnuri spre perfecționare date nouă de către Domnul Isus Cristos, ci este promisiunea obiectivă al darului harului: iertarea păcatelor, viața veșnică și împăcarea cu Dumnezeu. Evanghelia nu ne cheamă la auto-sfințire, ci ne aduce sfințirea lucrată de Dumnezeu, prin mijloacele harului: Cuvântul, Sacramentul Botezul și Sacramentul Euharistiei.

Sfântul Apostol Paul spune corintenilor astfel: „eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!”. De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: „Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea!”. Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni.” (1Cor.11,23–26). Toate acestea sunt cuvintele Evangheliei. Nu sunt o chemare la o lucrare omenească ci sunt o promisiune divină de har. La fel, în cuvintele Domnului Isus Cristos: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, [la fel] şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (Ioan 6,54–57), nu găsim niciun imperativ moral, ci găsim o dăruire concretă a vieții veșnice.

Domnul Cristos îi invită pe cei istoviți de efortul ascultării de Lege și zdrobiți de către greaua condamnare a Legii, spunând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Mt.11,28). Evanghelia este odihna promisă. Evanghelia tămăduirea celor zdrobiți de către greutatea cerințelor Legii. Evanghelia este mângâierea celor înfricoșați de condamnarea Legii. De aceea, Evanghelia este centrul mărturiei creștine, izvorul mântuirii și inima vieții bisericești. Sfântul Apostol Paul afirmă limpede faptul: „Sunt justificaţi în mod gratuit, prin harul Lui, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus” (Rom.3,24), iar în Cristos „nu este nicio condamnare” (Rom.8,1). Aceasta este Evanghelia lui Cristos.

A colo unde proclamarea Evangheliei lipsește, nu există Biserică adevărată, oricât de morală, bine organizată sau activă social ar fi o comunitate declarată creștină. Lipsa Evangheliei transformă viața creștină într-o trudă zadarnică, într-o neliniște chinuitoare în care omul rămâne captiv sub povara propriilor neputințe. În schimb, acolo unde Evanghelia este proclamată prin predicare, păcătoșii sunt eliberați, conștiințele sunt mângâiate, și Cristos este prezent cu adevărat prin darurile Sale mântuitoare care sunt predicarea Evangheliei și Sfintele Sacramente.

În acest sens, predicarea Legii fără Evanghelie nu este doar incompletă, ci este chiar contrară Evangheliei înseși. Lipsa proclamării iertării păcatelor duce la o Biserică moralizatoare, epuizată și frustrată, o Biserică în care harul devine doar un concept teologic abstract, iar Cristos, doar o figură mântuitoare foarte îndepărtată. Doar acolo unde Evanghelia răsună clar în predicare, acolo unde justificarea păcătosului numai prin credință și numai prin har este proclamată cu putere și Sfintele Sacramentele sunt administrate conform instituirii lor de către Domnul nostru Isus Cristos, acolo există adevărata Biserică care este „Biserica Dumnezeului celui viu, coloana şi temelia adevărului! ” (1Tim.3,15).